E o zi luminoasă de marți, nu prea în acord cu pesimismul lui Cioran, dar cumva în armonie cu ludicul Cioran, cel care râdea și îi făcea și pe alții să râdă cândva, în timpul întâlnirilor tumultuoase de după Criterion, de la Corso. Ca să mă pun și eu în acord cu toate astea, dar și cu obișnuințele de dinaintea pauzei îndelungi în care n-am avut episoadele din „Coliba lui Cioran”, am să redau un mic pasaj, total în dezacord cu zgomotul bormașinilor de afară, din volumul „Cioran. Caiete I 1957-1965” (Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo).

„Zgomotul mă scoate din minți, și mai ales radioul, care-mi provoacă convulsii de epileptic. Civilizația, să nu ne înșelăm, este producția de zgomot, organizarea vacarmului. Ca o babă mizerabilă să-ți poată face viața insuportabilă doar învârtind un buton – iată un lucru de neînțeles. Tehnica îi conferă oricui puteri de monstru.

Una peste alta, natura era preferabilă. Și pentru că omul nu mai e stăpânul creațiilor  sale, iar opera lui se arată din ce în ce mai nefastă, de-ar veni mai curând războiul atomic!”

Luni, 20 septembrie 2010

Mă simt bine cu Cioran în tramvaiul 11. O jumătate de oră de pierdere de sine, înainte de nesfârşitele ore de la birou. O jumătate de oră de rătăcire, înainte de discursul impersonal al articolelor. O jumătate de oră de viaţă.

În „Gladiatorul”, Proximo îi spune lui Maximus să intre în arenă şi să-şi înfigă sabia în carnea adversarului, ca să câştige de partea lui mulţimea (win the mob). Astfel, după ce va fi luat suficiente vieţi şi va fi atras de partea sa gloata, va putea fi, cândva, liber. Era o iluzie. Indiferent câte vieţi ar lua, omul nu poate fi niciodată liber. Nu cel puţin cât timp în conştiinţa lui va fi mereu viu preţul plătit pentru libertatea astfel dobândită.

Cel mai bun lucru care mi se întâmplă aici, în acest jurnal, este că nu ştiu niciodată, în niciun moment, ce voi nota mai departe. Asta este expresia unei nesperate stări de bine, a lucrului neanticipat, a lipsei de programare, a unui anumit gen de libertate interioară, în fond, căci poate fi privită şi ca o eliberare după chinurile la care mă supun impersonalele articole zilnice.

Expresia nestatorniciei mele, a plăcerii date de umblatul din floare-n floare, din cuvânt în cuvânt, a satisfacţiei provocate de spargerea barierei necunoscutului nu neapărat prin cunoaştere, ci prin intuiţie, mijlocul cel mai eficace de a ajunge undeva, chiar şi aşa, legat la ochi, cum mă aflu. Fericirea derizorie, cumplit personală, ascunsă de privirile indiscrete într-un cotlon al conştiinţei intime libere şi eliberate din sclavia realului.

Conştiinţa intimă, locul supremei libertăţi, ale cărei profunzimi doar geniile şi nebunii le-au pătruns cu adevărat. Ne vin uneori mesaje de acolo, percepute ca fiind mesaje de dincolo, care irump însă doar din noi înşine, din zona în care toate barierele au fost depăşite.

Spaţiul este direct proporţional cu timpul. Dar dacă am sparge barierele fizicii, am fărâmiţa cochilia timpului şi, astfel eliberaţi, am regăsi libertatea dinainte de creaţie, de big-bang? Ar fi posibil să pătrundem, astfel, în vidul absolut, să cunoaştem, cu puterea minţii, plutirea în necuprins? Căci, odată spartă pojghiţa clipelor şi rupt lanţul timpului, spaţiul ar deveni accesibil oricărui aventurier al minţii, al celui obsedat de călătoria în nemărginit, în frigul elementar.

Firea mea complicată ar fi trebuit să mă determine să optez în tinereţe pentru filozofie; aş fi devenit, astfel, un mic gânditor respectat, nu un scriitor mediocru.

„Adevăratul scriitor scrie despre fiinţe, lucruri şi întâmplări, nu scrie despre scris; se foloseşte de cuvinte, dar nu-şi pierde vremea cu ele, nu face din ele obiectul meditaţiilor sale. Va fi orice, afară de un anatomist al Verbului. Disecarea limbajului este obsesia celor care, neavând nimic de spus, se-nchid în spunere.” (Sfârtecare)

E bine de ştiut.

Dacă ar fi după mine, aş crea în toate spitalele secţii speciale pentru euthanasie. Eu însumi aş fi de acord să devin clientul unei astfel de secţii dacă aş fi diagnosticat cu o boală incurabilă. Puţin mi-ar păsa de preceptele religioase în momentele în care aş fi chinuit de dureri atroce şi de lipsa speranţei.

Sunt convins că Dumnezeu s-ar arăta îngăduitor faţă de o asemenea opţiune. În fond, nu cred că El se opune acestei soluţii, ci tot oamenii, aşa-zişii slujitori în sutană, care sunt convinşi, în mod eronat, că viaţa este dată de Dumnezeu şi s-ar cuveni ca tot el să ne-o ia. E un calcul simplu: viaţa este dată de părinţii care au procreat, iar Dumnezeu este doar cel care încearcă să ne arate calea binelui.

Or, una peste alta, binele înseamnă şi să dispărem la momentul potrivit, să nu prelungim inutil o agonie de teamă că o să dăm socoteală la Judecata de Apoi. Adevărata judecată este aici, prin modul în care suntem pedepsiţi, ca o consecinţă a faptelor noastre, a păcatelor comise. Dacă suma acestor păcate ne „gratulează” cu un cancer, atunci noi ar trebui să fim cei care ar trebui să avem puterea de a decide când şi cum să părăsim scena.

Ce se va întâmpla dincolo, dacă există cu adevărat un astfel de loc, ar trebui să ţină de uitare, de înţelegere şi de iertare din partea Lui. În definitiv, asta este până la urmă, sau ar trebui să fie, esenţa creştinismului, nu o sumă de interdicţii stupide. Nu cred că există fiinţă care să agreeze spectacolul agoniei, cu atât mai puţin El, despre care se spune că ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa.

Marţi, 21 septembrie 2010

Acum treizeci de ani cartierul ăsta avea ceva deosebit, un aer de modernitate şi de civilizaţie, chiar dacă era încropit din blocuri comuniste construite pe un fost câmp arabil. În plus era şi curat, mai curat decât orice alt colţ al oraşului, de aceea, pesemne, când s-a dat liber la piaţa tranzacţiilor imobiliare, au năvălit aici toţi troglodiţii. Nu-i vorbă, existau ei şi înainte, însă cu siguranţă erau foarte puţini, abia dacă putea fi observaţi.

Acum este evident faptul că raporturile s-au inversat. E suficient să asculţi zgomotele cartierului la miezul nopţii, ca să înţelegi că nu mai este nicio deosebire între locul ăsta şi cine ştie ce cartier tip Ferentari. Indivizii stau la ferestre, grohăie, îşi suflă mucii, scuipă în grădină şi îşi aruncă, de asemenea, chiştoacele în capul celui de mai jos. Îi aud distinct când se opintesc din toţi bojogii, cum se screm ca să adune în gurile lor scârboase cât mai mult scuipat amestecat cu muci, şi cum scuipă apoi de parcă s-ar afla la un concurs gen cine aruncă mai departe.

Au fost suficienţi douăzeci de ani pentru a schimba acest loc într-o anexă a Rahovei. Dacă nu auzi scrâșnet de roţi sau toba vreunui motor supertare, iei o porţie de manele sau de înjurături de mahala. În cel mai bun caz poţi asculta povestea vieţii vecinului, care nu are nicio greaţă să iasă la ora unu noaptea în balconul care întâmplător este alături de fereastra dormitorului tău şi să vorbească în gura mare cu nevasta despre isprăvile lui de peste zi.

Îmi aduc aminte că îmi plăcea, când locuiam în 821, să stau la fereastră până târziu în noapte şi să fumez. Aveam şi companie, o tipă de vizavi, pe care nu am cunoscut-o niciodată, care era, la fel ca mine, o insomniacă. Ne făceam mereu semne cu jarul ţigărilor în întuneric. Se auzea doar foşnetul vântului în salcia din faţa blocului şi cântecul greierilor din grădină.

Aveam mereu alături pachetul de ţigări, cutia de chibrituri sau bricheta, şi scrumiera. Nu aruncam niciodată chiştocul afară. Acum, o ştiu bine, unii aruncă de la fereastră nu numai conţinutul scrumierelor pline, dar şi resturi de la masă sau gunoaie, care umplu şi împut aşa-zisul loc verde din jurul blocului.

E o recrudescenţă a mitocăniei, a lipsei bunului simţ, toate însoțite de o sumă de mirosuri pestilenţiale şi de revărsări insuportabile, care îţi taie nu numai pofta de a sta la fereastră şi de a admira ceea ce încă mai poate fi admirat, ci şi pofta de viaţă. Preferi să închizi fereastra şi să stai în coconul camerei, protejat de geamul termopan împotriva lătrăturilor canine şi umane şi ferit de porţia de praf oferită zilnic de gospodina de deasupra care îşi scutură voioasă păturile sau lenjeria de pat.

Printre altele, democraţia le-a adus cetăţenilor troglodiţi din acest cartier libertatea de a-şi ejecta de la fereastră secreţiile de tot felul. E o tendinţă constantă către imbecilizare, către parcurgerea în sens invers a etapelor civilizaţiei umane. Ne aflăm, în anul de graţie 2010, în plin declin moral. Nu avem nicio scuză pentru asta, nici măcar pe cea a indigenţei.

De altfel, troglodiţii, cu cât sunt mai bogaţi, cu atât grohăie mai tare. Pot fi văzuţi, de dimineaţa până seara, la televiziune, cum îşi exhibă prostia, stropindu-şi cu saliva lor de mitocani interlocutorii în timpul interminabilelor demonstraţii „intelectualiceşti” despre cum ar trebui să meargă lucrurile şi ce ar trebui să facă fiecare dintre noi. Din fericire, încă nu grohăie toată lumea, deşi România seamănă din ce în ce mai mult cu o fermă a animalelor orwelliană.

Unul dintre imbecilii care locuiesc în acest bloc iese în fiecare dimineaţă la ora şapte pe balcon şi îşi izbeşte pantofii de partea exterioară a parapetului. Nu am înţeles şi nu voi înţelege niciodată de ce face asta. Ai zice că e un ritual de exorcizare a bietelor încălţări sau că, enervat că-i deranjează bătăturile, le aplică o straşnică pedeapsă. Ca să nu stârnesc furia nebunului, nu-i fac cuvenita observaţie cu privire la zgomotul infernal pe care îl propagă în urechile vecinilor la orele dimineţii, când unii încă dorm. Suport cu stoicism şi tac îndărătul geamului meu termopan. Dacă aş fi medic de boli nervoase, probabil că aş fi tentat să-i pun un diagnostic exact. Cum nu sunt, mă mulţumesc să constat cât de mare este grădina Domnului şi cât de mulţi tembeli periculoşi se află în ea.

De ce am început să pun din ce în ce mai serios la îndoială existenţa lumii de dincolo? Pentru că, având în vedere numărul total al celor care au trecut pe acest pământ, trebuie să fie mare aglomeraţie acolo! Plus că, să zicem, peste o sută de ani, populaţia de dincolo se va înmulţi cel puţin cu miliardele care se agită acum pe planeta asta din ce în ce mai nervoasă. Atunci să vezi gălăgie în paradis sau, după caz, în iad!

„Ceea ce scriem nu dă decât o imagine incompletă despre ceea ce suntem, motivul fiind că verbul nu ţâşneşte şi nu prinde viaţă decât atunci când suntem pe culmi sau în abis.” (Sfârtecare)

Dacă-i aşa, unde oare mă aflu eu acum, în acest moment de graţie?”

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment