Se pare că în aceste zile politicul ne-a confiscat viețile. Până și tăcerea este considerată o opțiune care ține de politic. E ca și cum ai încerca să te eliberezi din pânza de păianjen zbătându-te dezordonat. Politicul pândește într-un colț și, mai devreme sau mai târziu, va ataca și îți va dizolva toată substanța nutritivă a prudenței și a aparentei lipse de angajare. Dar cum la noi, de regulă, cine strigă mai tare în piața publică are dreptate, e lesne să observăm că rezerva, acțiunea retractilă sau, bunăoară, lipsa gesticulației sau a facondei sunt considerate suspecte.

Eu zic că mai bine îl lăsăm pe Cioran să vorbească în locul nostru, mai ales cu citate din prima perioadă a creației sale. Iată ce spunea la un moment dat în Schimbarea la față a României:

„Mulți români, nesfârșit de mulți români, mărturisesc zilnic că România este ultima țară din lume. Multora le dă această afirmație o satisfacție rece și indiferentă. Dar nu se poate ca pe unii să nu-i doară și nu se poate ca în viitor să nu-i doară pe toți. România va fi mântuită când pe toți ne va sfâșia soarta, când ne vom sfâșia cu toții pentru ea.”

Și acum să revenim în 2010, când țineam acest poate prea lung jurnal de lectură:

Miercuri, 22 septembrie 2010

Pe vremea lui Ceauşescu televizorul era o formă de socializare. Asta cel puţin în perioada când aveam doar două ore de transmisie pe zi, şi alea pline cu imaginea decrepită a tovarăşului. Serialele de sâmbătă seara, precum Dallas sau Rich man, poor man, ori filmul de duminică, erau adevărate sărbători în familie, căci toată lumea se strângea în faţa televizorului şi privea transfigurată, timp de aproximativ o oră şi jumătate, la spectacolul de pe micul ecran.

Când lampa PL500 se strica era o adevărată tragedie. Se făceau tot felul de scenarii, se apela la prietenul unui prieten care avea o relaţie prin alt pieten care la rândul lui avea o cunoştinţă la un magazin de electronice. Când lampa era în sfârşit înlocuită, toate inimile băteau în acelaşi ritm. Televizorul ne aducea din nou împreună.

Anii ’80 ne-au stricat acest obicei. În acest răstimp, eu mi-am cumpărat un alt televizor, un Sport, pe care l-am pus în camera mea. Când se strica cel din sufragerie, toată lumea năvălea peste mine. Ca să nu-l înstrăinez, suportam cu stoicism supliciul lipsei intimităţii, măcar că era pe o scurtă perioadă de timp. Nu aş fi vrut ca televizorul meu cel nou, mânuit de mâinile nepricepute ale celorlalţi, neobişnuiţi cu tehnica nouă, să păţească ceva.

După ce a devenit un element de decor şi am redescoperit un alt ecran în cărţile pe care le citeam, renunţam fără să clipesc la el în perioadele când buclucaşa lampă de la vechiul nostru televizor se ardea din nou. Astăzi avem câte un televizor în fiecare cameră. Avantajele modernităţii: cu cât mai multe opţiuni, cu atât mai puţină coeziune. Socializarea este posibilă pe alte paliere, care se mişcă, cel puţin asta este impresia mea, mânată de inexplicabile forţe centrifugale. Trebuie să recunosc însă că între timp Larry Hagman şi Patrick Duffy au mai îmbătrânit, iar familia nu mai este tocmai aceeaşi.

Imensitatea spaţiului în care plutim, hăul nemărginit în care, până la proba contrarie, călătorim singuri, pe o orbită în jurul unei stele minore, iată ce ar trebui să ne înspăimânte. Timpul este doar o formă de limitare, o creaţie a omului obsedat de durată şi de unităţile de măsură care o definesc.

Un animal nu-şi cunoaşte durata medie de viaţă. Trăieşte potrivit propriilor instincte şi în armonie cu propriul ceas biologic. Când moare nu gândeşte: vai, ce puţin am trăit, aş mai fi putut să o duc câţiva ani. Pentru orice altă fiinţă de pe această planetă pierdută în imensitatea Universului, timpul nu există. Doar spaţiul contează, cu toate capcanele lui inexorabile. Timpul există atâta vreme cât omul există. Restul este haos.

În vara lui ’84 am fost într-o vizită la nişte foarte buni prieteni. Era o duminică foarte călduroasă şi, când am ajuns în cochetul apartament din Leontin Sălăjan, unde locuiau aceşti amici, de sete am băut o sticlă de un litru de apă abia scoasă de la frigider. Era foarte rece, astfel încât, din cauza sensibilităţii rămase din copilărie, am făcut o amigdalită foarte severă.

A doua zi eram la pat. Am zăcut o săptămână întreagă într-o stare de semiconştienţă, cu accese de febră care depăşeau frecvent pragul critic de 40 de grade. Într-o noapte, ruşinat de borcanul pe care mama mi-l pusese la capul patului ca să nu risc o deplasare până la closet, m-am aventurat totuşi, pornit de fireasca nevoie, spre baia care mi se părea mai îndepărtată chiar şi decât legendara Patagonie. Am reuşit să stau în picioare până când mi-am terminat treaba, după care m-am prăbuşit.

A fost un interval de câteva minute, până când ai mei m-au găsit şi m-au readus în simţiri, în care nu am simţit absolut nimic. A fost un vid total, o pierdere de sine absolută. A fost doar un banal leşin, dar am rămas convins de atunci că aşa trebuie să fie moartea. O completă decorporalizare, o lipsă a conştiinţei, o permanentă lipsă a raţiunii. O perfectă nonfiinţă, adică. A fost o foarte bună ocazie să dispar fără să simt nimic. Sper ca atunci când va veni adevăratul moment, figura să se repete. Fără beţie a neantului, fără paradis, fără nimic altceva. Chiar aşa, doar nimicul, el însuşi, atotputernicul.

Însemnările mele, citite de oameni bine pregătiţi în domeniu, ar strârni pesemne reacţii de genul: „Încă un troglodit care se crede filozof!” Dacă, dimpotrivă, ar cădea în mâinile unei persoane obişnuite, mediocre, m-aş putea trezi cu afirmaţii precum: „Ce om deştept!” sau „Ce tâmpit!” sau, mai rău: „Ce individ plictisitor!” Asta pentru că nimic nu ar putea fi mai umilitor pentru orgoliul celui care perorează decât situaţia în care auditoriul ar căsca nerăbdător, în speranţa că supliciul la care este supus se va încheia cât de curând.

În fond, de ce mi-ar păsa de păcatul originar, atâta timp cât nu a fost păcatul meu conştient?

„Cel ce n-a suferit nu e o fiinţă: cel mult un individ.” (Sfârtecare)

„Totul e nimic, inclusiv conştiinţa nimicului.” (Sfârtecare)

Joi, 23 septembrie 2010

Astăzi, în tramvaiul 11, în timp ce-l citeam pe Cioran, un gând răzleţ m-a făcut să-mi dezlipesc ochii de pe pagină: aş accepta orice ca în clipa morţii să nu fiu conştient de sine, inclusiv nebunia.

Găsesc în Caiete, I, următoarea notaţie, datată 26 mai 1963: „Noapte petrecută la graniţa coşmarului.” C. s-a născut în acea zi (sau noapte?).

Vineri, 24 septembrie 2010

Frunzărind „Carnetele” lui Camus, dau peste o însemnare din mai 1935: „Ceea ce vreau să spun: că poţi avea – fără a fi romantic – nostalgia unei sărăcii pierdute. Un număr de ani trăiţi în mizerie sunt suficienţi ca să construiască o sensibilitate.”

E ceva ce vine peste mine dintr-un timp pe care îl credeam îngropat (iarăşi obsesia timpului?). Trebuie să fi fost prin clasa a şaptea sau a opta (deci, să zicem, iarna lui ’75 sau ’76). Nu aveam cizme sau bocanci, pentru că tata nu avusese bani să-mi cumpere. Nu avusese de altfel bani să-mi cumpere nici măcar o pereche de pantofi noi, astfel că îi purtam pe cei luaţi cu un an înainte, care deja aveau tălpile găurite.

Cât era uscat afară, totul era în regulă. Dacă dădea o ploaie, mai treacă, meargă, evitam să calc în băltoace, deşi totuşi mă udam şi ciorapii mi se umpleau de noroi. Îmi controlam mereu poziţia în bancă, la şcoală, deci îmi ţineam picioarele lipite de podea, ca să nu mi se observe găurile din tălpi. Peste faptul că aveam mereu picioarele ude când ploua treceam cu uşurinţă, mă obişnuisem, iar în clase era cald, aşa că până la sfârşitul orelor ciorapii începeau să se zvânte.

Iernile începeau însă destul de devreme, de obicei prin octombrie aveam deja prima zăpadă. Ca să mă protejez cât de cât, aveam ca alternativă o pereche de galoşi de-a tatei. I-am luat o singură dată şi bineînţeles că am fost bătaia de joc a întregii clase. Deşi măcar jumătate din colegii mei proveneau din familii modeste (vreo doi, foarte săraci, primiseră la începutul anului şcolar uniforme de pomană, aduse de colegii mai „bogaţi”), până şi ei începuseră să mă ironizeze.

Din mândrie am lăsat, desigur, galoşii acasă. Zăpada a început să-mi intre prin găurile din tălpi, formând gogoloaie care mă împiedicau să calc normal. Mergeam ca un pinguin, pe călcâie. În clasă, din cauza căldurii, zăpada din tălpi se topea. În dreptul meu era mereu o băltoacă jegoasă, singura de acest fel din toată sala de curs.

Am îndurat frigul, picioarele îngheţate, durerile din tălpi cauzate de gogoloaiele de zăpadă, batjocura colegilor, dar de galoşi nu m-am mai atins până când, în sfârşit, tata a reuşit să facă rost de bani ca să-mi cumpere o pereche de cizme. Suferinţele fizice au încetat. Cele morale, niciodată.

Iată ce scrie Cioran în Caiete I, o însemnare făcută probabil pe 5 ianuarie 1960, având în vedere faptul că Albert Camus murise pe 4 ianuarie: „Albert Camus moare într-un accident de maşină. Moare într-un moment când toată lumea, poate şi el, ştia că nu mai are nimic de spus şi că trăind nu putea decât să decadă din gloria sa disproporţionată, abuzivă, chiar ridicolă. Imensă mâhnire la vestea morţii sale, ieri seară, la ora 23, în Montparnasse. Un excelent scriitor minor, dar care a fost mare pentru c-a fost total scutit de vulgaritate, în ciuda tuturor onorurilor ce-au plouat peste el.”

Apoi, pe 6 ianuarie, Cioran are o evidentă schimbare de ton: „N-am vorbit cu Camus decât o singură dată, în 1950, cred; l-am vorbit de rău cât am putut, iar acum mă simt lovit de o cumplită şi nejustificată remuşcare. Rămân blocat în faţa unui cadavru, mai ales când e atât de respectabil. Tristeţe de nespus.”

Şi încă una, nedatată, dar probabil din perioada imediat următoare: „Camus, care a protestat atâta împotriva nedreptăţii, ar fi trebuit, dacă voia să fie consecvent, să protesteze şi contra celei a gloriei sale. Ar fi fost însă indecent să o facă. Şi probabil credea că-şi merită gloria.”

Camus, un excelent scriitor minor? Nu l-am iubit pe Cioran pentru remarca asta, ba chiar am fost pe punctul de a-i rătăci pentru totdeauna Caietele în biblioteca din sufragerie.

Dar iată şi o „replică” a lui Camus: „Conştiinţa încărcată impune mărturisirea. Opera e o mărturisire, trebuie să depun mărturie. N-am decât un lucru de spus, dacă mă uit bine. În această viaţă de sărăcie, printre oameni umili sau vanitoşi, am atins mai mult ca sigur ceea ce mi se pare a fi sensul adevărat al vieţii. Operele de artă nu vor fi niciodată suficiente. Arta nu e totul pentru mine. Măcar de ar fi un mijloc.” (Carnete)

„Tot ce se petrece în Univers este o dovadă că există o providenţă divină.” (Marcus Aurelius, Către sine, Cartea a II-a)”

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment