E din nou marți, este ziua mea de naștere și, în loc să mă ocup de celelalte milioane de lucruri care ar trebui să-mi umple timpul astăzi (să mai fac unele cumpărături, să răspund la numeroasele și copleșitoarele mesaje ale prietenilor etc.), mi-am luat laptopul în brațe și m-am băgat, ca de obicei, la muncă. Primul gând a fost la Cioran, tocmai fiindcă e marți și, tot ca de obicei, este ziua în care trebuie să postez un fragment din jurnalul meu de lectură.

Întâi de toate vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați trimis mesaje pe facebook (aproape că s-a blocat timeline-ul, ceea ce e extraordinar pentru un izolat ca mine). Pe urmă, am făcut o întoarcere în timp și am găsit o notă a lui Cioran datată 26 noiembrie 1968. În acel an Cioran împlinise, pe 8 aprilie, 57 de ani, ca și mine astăzi. Eu eram pe vremea aceea un copil de doar șase ani. Abia deschisesem ochii asupra lumii. 51 de ani mai târziu sunt aici, scriu acest articol și mă bucur de urările voastre care vin în avalanșă, parcă mai multe decât oricând. Ca un mic semn de mulțumire, redau aici nota lui Cioran:

„Scepticismul meu, pe care l-am practicat atâta vreme, a sfârșit prin a-mi toci colții. Ținută prea multă vreme după gratii, sălbăticiunea nu mai catadicsește – sau nu mai poate să sară asupra nimănui; scepticismul e cușca filozofului, locul în care-și pierde instinctele; după aceea, e liber, bineînțeles, mai liber chiar decât oricare altul, numai că libertatea lui nu-i mai slujește la nimic. E liber într-un pustiu.

Scepticismul? O libertate totală – și inutilizabilă.”

Duminică, 26 septembrie 2010

Presupun că nu poţi crea capodopere când în parcare te aşteaptă ultimul tip de Mercedes. Mai degrabă, poate, satisfăcându-ţi nevoia de lectură zilnică în tramvaiul 11 şi scriind într-o cameră de trei pe trei, cu doar vreo trei metri pătraţi disponibili, restul fiind ocupaţi de mobilă. Şi cu un pic de geniu, desigur.

Visuri deşarte.

Noica a spus că s-au citit cărţi şi la lumina lumânării. În definitiv, nu condiţiile sunt o problemă, ci timpul. Adică veşnica obsesie.

„Orice operă e tributară unei dereglări. Scriitorul e parazitul propriilor suferinţe.” (Caiete, I)

Atitudinea mea nu este împotriva religiei sau a lui Dumnezeu, ci împotriva slujitorilor Lui în sutană, care cu o mână îţi întind crucifixul ca să-l săruţi, iar cu cealaltă îţi iau banii care în fond nu li se cuvin. Nu-i mai pot accepta pe aceşti şobolani cu vocile lor mieroase, nebărbăteşti, pe aceşti veritabili necredincioşi care pretind că sunt trimişii Domnului pe pământ. Problema este că Dumnezeu ori nu-i vede, deci nu este omniprezent, ori nu are cunoştinţă de ceea ce fac, deci nu este omniscient, ori le tolerează abuzurile din amuzament, ca să se distreze pe seama celor înşelaţi, fapt care, dacă ar fi adevărat, nu l-ar face mai puţin părtaş. Vorba tatei: „Nici să mori nu mai poţi! Te costă mai mult să te duci pe lumea cealaltă, decât să mai rămâi o vreme pe aici!”

Miercuri, 29 septembrie 2010

„Cine vrea să înainteze în viaţa spiritului trebuie să evite reflecţia asupra literaturii. Ceea ce contează sunt experienţele, nu problemele.” (Caiete, I)

Din nou am senzaţia că ceva nu se potriveşte în mecanismul logicii cioraniene, că unele reflecţii sunt încărcate de arbitrar şi nu trebuie luate drept literă de lege. Pur şi simplu nu înţeleg cum reflecţia asupra literaturii poate să stopeze progresul spiritului. S-a referit cumva la faptul că reflecţia presupune non-acţiune, că, în general, timpul alocat gândirii este static şi nu are o dinamică proprie, lucru care poate amorţi spiritul?

Posibil, deşi eu am fost convins mereu, de altfel am şi probat-o pe propria piele, că reflecţia, în general, şi nu numai în cazul particular al literaturii, poate constitui premisa pentru o sănătoasă dezvoltare spirituală (asta ca să fiu cumva în ton formal). Tot ceea ce ţine de literatura bună şi de reflecţia asupra ei poate ajuta, cred, cu condiţia asimilării, la creşterea substanţei sinelui spiritual. Există, pe de altă parte, o condiţionare strictă: experienţa ţine de acţiune, or ea nu este posibilă fără problemele care o generează. Este ca şi cum ai spune: ce bine că am sărit peste probleme, acum mă pot ocupa de experienţe, pentru că ele contează. E un nonsens, în fond.

Mai jos vine însă şi explicaţia, care este destul de edificatoare: „Am căpătat obiceiul să suspectez aproape tot ce se cheamă literatură.” (Caiete, I) Explicaţia care urmează nici nu mai contează. Era vorba despre o prejudecată deja formată.

O remarcă a lui Cioran care îmi dă fiori: „Am citit într-o revistă englezească lista monumentelor demolate din vina baronului Haussmann. Uluitor este că populaţia i-a permis, că n-au fost răzmeriţe etc. – Nicicând un oraş n-a fost desfigurat, în timp de pace, pe cât a fost Parisul.” (Caiete, I)

Sigur, observaţia este făcută în decembrie 1963, cu mult înainte de ceea ce s-a întâmplat la noi în anii ’80. Îmi amintesc că stăteam într-o zi, cred că era prin ’86, deoarece eram deja angajat la Informaţia, pe malul stâng al Dâmboviţei, undeva în dreptul podului Mihai Vodă (care nu mai există), şi priveam la platoul golaş pe care nu de mult fusese cartierul Izvor. Pământul era răscolit de utilaje şi nu avea o culoare normală, ci era roşiatic, probabil din cauza cărămizilor sfărâmate de şenilele buldozerelor.

Undeva, în mijlocul acestei întinderi nefireşti, biserica Mihai Vodă era pregătită pentru a fi translată şi mi se părea cumva stingheră în pustietatea aia ca o rană deschisă. Un Bucureşti mutilat definitiv, un oraş sfărâmat, deposedat de ceea ce-i dădea farmec şi, atâta câtă era, personalitate.

Nu ştiu dacă oraşul meu a fost sau nu mai desfigurat decât Parisul pe vremea baronului Haussmann. Ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că Bucureştiul păstrează şi în ziua de azi urmele acestei desfigurări, prin existenţa unor construcţii de un prost gust arhitectonic desăvârşit (plus ceea ce s-a construit după). Ceauşescu s-a priceput foarte bine să rămână viu, şi după moartea fizică, în conştiinţele celor pe care i-a traumatizat vreme de un sfert de secol.

E suficient să privim în treacăt Casa Poporului ca să ne vină în minte, instantaneu, numele lui. Ca să nu mai vorbim că 41% din populaţie şi l-ar dori preşedinte, o enormitate care numai în România ar fi posibilă. Adică în aceeaşi Românie pe care Ceauşescu a pocit-o pentru totdeauna, îndeosebi prin imaginea Bucureştiului, oraş pe care, ştiu din surse cât se poate de sigure, l-a dispreţuit. Se poate vedea, de altfel, cu ochiul liber acest lucru. Dacă Vlad Ţepeş ar vedea în ce fel şi-a bătut joc conducătorul iubit de Cetatea Bucureştilor, l-ar trage în ţeapă de mai multe ori.

Încă un fapt care se adaugă la impostura „trimişilor” lui Dumnezeu pe pământ: Patriarhul Daniel nu este numai cel mai important prelat al Bisericii Ortodoxe Române, ci şi cel mai bogat. Amin!

Joi, 30 septembrie 2010

Cu siguranţă, tramvaiul ăsta te poate scoate din minţi. Aseară am plecat de la redacţie pe la 20.30 şi, după ce un coleg m-a dus cu maşina în staţie, m-am pus pe aşteptat. Au trecut cinci de 34, dar nici măcar un 11. La un moment dat a apărut din sens opus unul şi, de nervi, i-am făcut semne violente vatmaniţei să se întoarcă urgent. Bineînţeles că nu s-a întâmplat aşa. Mi-am promis, în culmea furiei, că o voi distruge, că am să o caut şi în gaură de şarpe, prin intermediul şefilor ei, ca să fac în aşa fel să fie dată afară şi niciodată, dar niciodată, în viaţa ei, să nu mai poată avea legătură cu această meserie.

Într-un târziu a apărut şi am urcat, în culmea enervării. Ca să nu provoc un scandal, m-am aşezat pe scaun, gândindu-mă că, înainte de a merge la cabina vatmaniţei pentru a o face albie de porci, ar fi totuşi bine să mă calmez un pic, să dau dovadă de o oarecare inteligenţă, chiar dacă urma să mă fac de toată bafta.

Micul confort asigurat de şederea pe scaun mi-a înmuiat tot fierul răzvrătirii. Treptat am picat pe un alt palier, o amintire dintr-o iarnă nefericită când, abia intrat în „afacerea” pe care am avut-o pe Aleea Castanilor, imediat după moartea tatei, am aşteptat într-o zi cam jumătate de oră, pe o vreme câinoasă, cu viscol şi zăpadă cât cuprindea, în staţia de la BIG, venirea tramvaiului 9 (care între timp şi-a dat obştescul sfârşit).

S-a întâmplat atunci să recurg la acelaşi gest de furie când „tranca-tranca” a apărut din sens invers, cu pumnul îndreptat ameninţător înspre cabina vatmanului, şi să înjur furios din mijlocul gloatei înfrigurate. Am mai aşteptat mult şi bine până când s-a întors de la capăt. Îngheţat de frig şi epuizat nervos, am renunţat atunci, ca şi acum, la scandalul pe care voiam să-l fac.

M-am certat totuşi, în gând, tot drumul, cu toţi reprezentanţii mostruosului sistem care nu putea, iată, nici în capitalism, să asigure un interval orar decent între două mijloace de transport. M-am consolat de fiecare dată cu gândul că voi ajunge în sfârşit acasă şi voi uita nefericita întâmplare. Pumnul ridicat în aer nu l-am putut uita însă.

Frustrările acumulate în atâţia ani de comunism, când practic întârzierea unui mijloc de transport hotăra asupra felului cum erai privit la serviciu (dacă erai punctual, era OK, dacă întârziai nu putea fi bine, indiferent de explicaţiile pe care le dădeai), au continuat să se acumuleze şi după, fapt inexplicabil în aparenţă. Spre deosebire de înainte, acum mi-am permis totuşi să-mi agit pumnul prin aer. Gest simbolic, adevărat paratrăznet pentru toate tensiunile acumulate de-a lungul zecilor de ani în care am folosit, neavând de ales, transportul în comun.

De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nu aveam ceva cu sitemul, ci împotriva mutrelor indiferente ale vatmanilor şi în general împotriva conducătorilor mijloacelor de transport în comun, a figurilor pline de suficienţă pe care le afişau în timp ce gloata aştepta în ploaie, în frig, pe viscol, înzăpeziţi, sau pe zăpuşeală, când tocurile pantofilor intră uşor-uşor în asfaltul moale.

I-am dispreţuit mereu tocmai pentru asta, pentru mutrele lor indiferente şi pentru superioritatea cu care ne priveau. Veniţi din cine ştie ce cătune, scoşi brutal din istoria lor neschimbată de secole, de indivizi anonimi, s-au văzut dintr-o dată aruncaţi în vâltoarea prezentului, pe o treaptă superioară, ţinând în mână o manivelă sau un volan, adică exact instrumentele care le creau iluzia temporară a puterii asupra celuilalt.

Deţineau, vremelnic, controlul micului lor univers, erau zei atotputernici în strâmtele lor cabine, se aflau, în sfârşit, în poziţia de a comanda, de a conduce, după bunul plac, gloata către casă. Deveniseră din pălmaşi, din servitori, un fel de boieri cu manivelă, pentru că puteau, în sfârşit, să poruncească. Nişte troglodiţi cu bască şi cu şcoală profesională, care urlau din când în când: „Înaintaţi pe culoar, mai în faţă. Hai, tovărăşelule, că nu plec până nu se închide uşile!”

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

Write A Comment