E din nou o zi mohorâtă de marți peste un București inundat deja de frenezia sărbătorilor. Decembrie a intrat cam de multișor – cel puțin pentru mine – în zodia nefericită a isteriei consumiste și a deambulării fără sens. Omenirea e cuprinsă de un fel de dromomanie de îndată ce beculețele, cu variantele ei kitsch dâmbovițene, se aprind și luminează bulevarde pline de umanoizi artificiali. Îmi vine să mă ascund într-un cătun și să ascult, compulsiv, colinde. Să nu aud altceva decât țipetele copiilor care se dau cu sania sau lătratul câinilor în zori.

Asta pentru că Bucureștiul din timpul sărbătorilor de iarnă este sufocant și de o tristețe sfâșietoare. Freamătul sonor al orașului, condimentat cu nebunești strigăte de sirene demente și claxoane înnebunitoare, e cufundat în emisiile edulcorante ale trubadurilor de sezon, începând cu Hrușcă, trecând prin Shakin Stevens-ul autohton Ștefan Bănică Jr. și terminând apoteotic cu inenarabilul Fuego. Nu mai vreau așa ceva. Mă duc să mă ascund în creierii munților, să ascult rugăciunea unui dac.

Sau pot să-mi pun doape în urechi și să-l recitesc pe Cioran. Sau să-mi pun căștile și să-l ascult, așa cum o făcea și el în decembrie 1970, pe Bach: „12 dec. Variațiunile Goldberg m-au răvășit în așa hal că am simțit nevoia să ies să mă plimb. Soare fără nici un nor. În Luxembourg am închis ochii și m-am lăsat în voia ecoului pe care-l trezea în mine această muzică «super-esențială» (ca să vorbesc ca misticii). Nu mai exista nimic, afară de acea plenitudine fără conținut care e singurul mod de a-l concepe pe Dumnezeu sau acel ceva care-i ține locul.” (din Caiete III 1969-1972, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Vineri, 1 octombrie 2010

„Pesimismul, ca şi optimismul de altminteri, este un semn de dezechilibru mintal.” (Caiete, I)

Eu aş spune mai degrabă că pesimismul este o exacerbare a unei sensibilităţi insuficient tratate (dar există tratament pentru aşa ceva?).

Pesimismul poate fi tratat numai în singurătate. Cel mai eficient tratament este privitul, ore în şir, pe fereastră. Catalepsia sau ruperea temporară a punţilor cu realitatea şi cu oamenii, adică de elementele răspunzătoare sau care au provocat această recrudescenţă a sensibilităţii negative, care în final duce la pesimism şi la depresie.

Nebunia scriitorului: să cauţi un motiv de tristeţe, ca să poţi avea starea necesară pentru a scrie.

Sau: să forţezi apariţia tristeţii, scormonind în memorie după o istorie personală sfâşietoare, ca să-ţi creezi starea potrivită pentru a scrie.

Schimbarea la faţă a României mi se pare plictisitoare şi enervantă. Motive suficiente ca să o citesc în continuare.

„Singura regulă «valabilă»: să-ţi continui opera, fără să te gândeşti la ceilalţi, să rămâi tu însuţi, fără amărăciune sau trufie, precum un Zeu fără admiratori.” (Caiete, I) 

Îmi place acest gând al lui Cioran, mi se potriveşte aproape întru totul. Spun aproape deoarece eu, cel puţin, nu pot şi nu aş putea renunţa niciodată la amărăciune în timp ce-mi continui „opera”. Scrisul presupune amărăciune, e o condiţie fără de care nu aş putea sta în faţa foii de hârtie. E adevărat că Cioran se referă la amărăciunea anonimatului, a ieşirii din lume, a izolării, a noncelebrităţii, dar asta nu face mai puţin valabilă remarca mea.

Ochii deschişi ai vărului meu după ce a murit. Fixitate halucinantă.

Afară, concert manelistic. Aici, disperare.

Trufia este cauza principală a deprimării mele. Nu mă pot dezbăra de obiceiul morbid de a mă gândi că într-o bună zi voi scrie cartea care va demonstra tuturor de ce sunt în stare, că prin asta am să le arăt eu lor. Este viermele care-mi erodează constant voinţa de a mă detaşa, de a evada din universul de carton al dorinţelor deşarte. E un drog care m-a prins în capcana dependenţei şi de care nu pot scăpa decât prin autoterapie.

Dacă deschid fereastra, năvălesc peste mine zgomotele de afară. Dacă o închid, sunt asaltat de cele din interior. Singura scăpare, casa de la ţară a bunicii, unde visez să mă refugiez cândva, acolo unde cântecul cocoşului sau lătratul firesc al câinelui nu mă pot nicicum deranja.

Aici, mârâiturile cotarlelor aciuate prin jurul blocurilor au ceva sălbatic şi odios, adică originar. Javrele îşi rânjesc dinţii la oameni doar atunci când sunt conştiente că au preluat controlul asupra unui teritoriu, iar posesiunea astfel dobândită le dă dreptul să intimideze. Oamenii nu-i mai sperie, aşa cum ar fi normal, ci sunt consideraţi ca făcând parte dintr-o haită străină şi, în consecinţă, potenţial periculoasă pentru echilibrul ierarhiilor din interiorul propriei haite.

Ajungem să-i ocolim noi pe ei, şi nu invers, aşa cum se întâmpla până nu demult. Îşi vor marca în cele din urmă teritoriul după trecerea fiecărui individ, aşa cum fac animalele în junglă. Da, chiar aşa: jungla urbană, fauna cartierească, imposibil de controlat.

Ştiu că e linişte doar când îmi aud urechile ţiuind.

„Nu scriu decât spre a mă elibera de crizele mele de depresie. – Nu-i un lucru vesel pentru cititor. Dar nu scriu pentru a fi citit.” (Caiete, I)

În fond, asta este esenţa: scrisul este eliberare doar atâta timp cât rămâne un act personal. Odată împrăştiat în lume rezultatul lui, devine inevitabil fanfaronadă, dorinţă de a epata, impuls de a-ţi arăta umorile în public şi, nu în ultimul rând, un act ce seamănă foarte bine cu cerşetoria infantilă: ne văităm pentru o lovitură care nu ne doare atât de tare pentru a cerşi compasiunea celorlalţi, de care devenim, prin exerciţiu, dependenţi. Dacă la copii e scuzabil, în cauzul adulţilor înseamnă cea mai perversă formă de ipocrizie.

După un pahar sau două de vin încep să funcţionez mai bine, ceea ce arată dependenţa gândirii de drog.

„Poeţii slabi citesc aproape numai pe confraţii lor, aşa cum filozofii slabi citesc alţi filozofi. – Unui poet îi foloseşte mai mult să citească o carte de botanică sau de istorie decât o culegere de versuri. În genere, e periculos să urmăreşti creaţia unui rival.” (Caiete, I)

Aş fi tare curios să ştiu ce părere ar avea unii dintre poeţii de azi despre un asemenea adevăr (îndeosebi D.D.M. sau A.R.).

Nu poţi fi sincer în totalitate când scrii dominat de gândul că textul respectiv va fi făcut public. Trăieşti clipă de clipă senzaţia că cineva te spionează, că o pereche de ochi priveşte, pe după umăr, la ce scrii. Intimitatea absolută poate fi obţinută doar într-un manuscris pe care ţi-ai propus să-l distrugi fără regrete imediat după ce l-ai încheiat (şi să o şi faci, fără ezitare).

„Un mare scriitor trăieşte în limbaj; nu e preocupat de el din exterior. Nu meditează asupra stilului; îşi are stilul propriu. Se naşte cu stilul lui.” (Caiete, I)”

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment