E o zi de marți atipică, fiindcă suntem în 10 decembrie și ar trebui să fie frig și eventual zăpadă sau măcar moină, lapoviță sau un fenomen meteo care să ne antreneze melancoliile, depresiile, dezamăgirile. În schimb, avem parte de o zi luminoasă care, dacă nu ar fi totuși cele doar câteva grade în termometre (și în calorifere, btw), ar putea fi foarte bine asemănată cu una de primăvară timpurie, când copacii încă n-au înverzit, însă există suficiente semne că asta se va întâmpla curând.

Cam peste două săptămâni va fi din nou Crăciunul. Lumea a intrat deja în febra sărbătorilor, iar asta se vede limpede în traficul bucureștean, unde ai senzația că toate cele un milion de mașini înmatriculate în Capitală (sau cam pe-acolo) au dat buzna, bezmetice, dând naștere unui haos generalizat, mai generalizat (dacă mă pot exprima așa) decât haosul obișnuit al administrației doamnei al cărei nume nu vreau să-l mai pronunț.

Ce-ar spune Cioran despre toate astea? Cu ce ochi ar privi el Bucureștiul zilelor noastre, dacă printr-un fel de miracol de Crăciun i s-ar da voie „de sus” (din locul ăla în care nu prea credea și cu care s-a răfuit toată viața) să se plimbe zilele astea între Capșa și Corso, așa cum a tot făcut-o cândva, demult, într-o perioadă în care spuma istoriei începuse deja să dea pe dinafară. Sau poate că, dacă i s-ar da „bilet de voie”, ar refuza totuși să revină, din motive pe care ni le spunea chiar el, când încă era pe-aici:

„Ceea ce am scris în Ispita de a exista despre țara mea a stârnit acolo o furtună de proteste ce nu s-a potolit nici pe departe. Vreo zece articole pline de injurii, și care nu sunt toate de comandă. Care să fie motivul profund al acestei indignări persistente? Cred că am lovit în plin ridicând chestiunea inferiorității noastre istorice; ea a trezit ceva în conștiințe. Toți mă înjură, dar simt rana pe care am scormonit-o, căci este și a mea.

Ne îndoim de rolul, de valoarea, de misiunea noastră; în forul nostru lăuntric, nu credem în ele. Suntem unul dintre popoarele cele mai lucide care au existat vreodată. Suntem frivoli, bârfitori, superficiali, dar în același timp amari și, sub aparența de fanfaroni, nihiliști până la disperare. Ne-am pierdut iluziile într-o măsură nepermisă, la scară colectivă. Contactul cu compatrioții mei e întotdeauna deprimant iar influența lor e dizolvantă, cum bine le șade unor oameni care au înțeles prea multe, pentru că au fost prea umiliți. Nișt sclavi lucizi.” (din Caiete I. 1957-1965, Editura Humanitas, 2010, traducere de Vlad Russo & Emanoil Marcu)

Duminică, 3 octombrie 2010

Sunt ca o pasăre în cuşcă. Încep din nou să resimt recluziunea din vremea când eram angajat la Cora. E ceva nedefinit încă, o senzaţie apăsătoare, o durere surdă, care nu se ştie de unde vine, însă e mereu prezentă, pulsează într-un organ şi trimite senzaţiile neplăcute în altă parte, e o perfectă boală închipuită, un sindrom înşelător, cam ca în cazul atacurilor de panică, care se anunţă cumva, încep cu transpiraţia palmelor, cu stări de angoasă, şi sfârşesc cu greaţă şi impresie de sfârşeală, de iminent atac de cord. Chiar aşa, moartea iminentă, care-ţi pulsează în gât, care te face să-ţi controlezi mereu inima, să vezi dacă mai bate sau dacă ritmul este normal, de parcă ai şi şti ce e normal sau nu în bătaia unei inimi.

Aşteptând autobuzul în staţia întunecată, după ce am plecat de la serviciu, doar cu nişte câini jigăriţi şi un adolescent în preajmă, am avut pentru prima dată, de multă vreme încoace, sentimentul că îmbătrânesc. Am gândit aşa: peste doi ani voi împlini 50. Brusc, groaza a pus stăpânire pe mine. Nu sunt eu acela. Am rămas cu gândul mereu în urmă, cea mai mare eroare posibilă. Eu sunt băiatul în pantaloni scurţi, încălţat cu tenişii de Drăgăşani, mereu cu o minge în braţe, care-şi aşteaptă amicii pentru o partidă de fotbal. Sunt un biet copil, un străin în carcasa asta veche, o fiinţă care nu se regăseşte într-o realitate mereu strâmbă, aşa cum se deformează trupurile în galeria oglinzilor, la bâlci. Viaţa e chiar aşa, o glumă sinistră, o trecere, o alunecare spre neant, o veşnică reîntoarcere, o dorinţă neîmplinită, un vis de copil, un prag care nu ar trebui trecut niciodată.

Tony Curtis a murit în somn la 85 de ani. Cât de mult l-am invidiat!

Am ceva de spus, numai că vocea mea nu este suficient de puternică ca să spargă barierele interiorităţii, să dinamiteze graniţele nonverbalului şi să arunce totul în sfera logosului. Voluptatea singurătăţii şi a exprimării în sine este însă atât de mare încât, dacă aş fi pus în situaţia de a renunţa la ea, totul ar echivala cu o sfâşiere. Am căpătat priceperea de a tăcea, de a-mi ţine gura atunci când se cuvine, de a fi suspicios şi prevăzător înaintea pronunţării cuvântului.

De fiecare dată când dorm câte opt sau nouă ore, îl pizmuiesc pe insomniacul Cioran. I-aş fi dăruit, fără regrete, cel puţin jumătate din timpul somnului meu. Am fi ajuns, astfel, la o medie rezonabilă şi, probabil, convenabilă pentru fiecare dintre noi.

„Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir.” (Schimbarea la faţă a Românei)

Nu ştiu dacă Cioran ar fi iubit delirul României de azi. Pentru formula lui, ar fi fost unul nepotrivit.

Miercuri, 6 octombrie 2010

În cele din urmă, „Schimbarea la faţă a României” nu m-a încântat pentru scurtele episoade în care predicţiile lui Cioran au fost cât se poate de corecte, ci pentru faptul că mi-a arătat imaginea de fond a României de dinainte de război. Avem azi, ca şi atunci, acelaşi rol mediocru, de cultură într-adevăr minoră, aceeaşi atmosferă desangvinizată, clorotică, a politicii autohtone, aceleaşi văicăreli despre destin şi despre „rolul major” pe care ţara lui Papură Vodă trebuie să-l joace în lume.

Constat, fără surprindere, că nu prea s-a schimbat nimic, că paradigma mioritică a rezistat timpului scurs de atunci, că suntem în continuare tributari unei societăţi dezagregate, lipsite de orice urmă de omogenitate, că mitul înfloririi noastre ca putere dominantă în Balcani este nerealizabil din cauza lipsei de forţă, de personalitate, de vigoare naţională, de viziune istorică şi de voinţă de a realiza acel salt atât de invocat de Cioran.

Scriem aceleaşi pagini de istorie monotonă, plictisitoare, neinteresantă, trăim în aceeaşi zonă cenuşie, cu fracturi de nevindecat, cu diferenţe majore între clase, dar fără o clasă dominantă în stare să-şi asume rolul de a duce lucrurile mai departe şi de a ne sălta în primul rând în propriii ochi. Avem „mândrie naţională”, dar trăim ca nişte sclavi.

Până şi revoluţia pe care am făcut-o ne-am priceput să o fărâmiţăm până s-a ales praful şi pulberea de ea. Am rămas, din punctul de vedere al rolului nostru în Europa, ca şi înainte de război (ba poate în anumite privinţe stăm chiar mai rău), ne situăm pe aceeaşi treaptă istorico-economică, pentru că acum, ca şi atunci, ne batem cu Bulgaria ca să ne pasăm, din când în când, una alteia, „lanterna roşie”.

Cel puţin, înainte de război, mai aveam o brumă de cultură, oameni care însemnau ceva în diverse domenii, realizări pe ici, pe colo; acum, toate potenţialele vârfuri îşi iau lumea în cap şi pleacă încotro văd cu ochii. Mai rezistă doar bătrânii, care se străduiesc să-şi asume rolul de curea de transmisie între interbelic şi prezent, sărind peste perioada comunismului, şi să ne ofere câte ceva din lucrurile bune de atunci. Dar sunt şi ei, din păcate, pe ultima sută de metri, iar lumea de azi se grăbeşte teribil şi nu mai are timp să-i asculte.

Am început să-mi pun întrebarea, şi e bine că o fac acum, cât încă poate nu este prea târziu, dacă aş mai scrie o carte, de orice tip ar fi ea, ce ar vrea cititorul de la ea? Cum aş putea să-i satisfac, măcar parţial, orizontul de aşteptare şi să nu intru, aşa cum se întâmplă de obicei, într-o paradigmă prăfuită, clişeistică? Camus spune aşa: „Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe un scriitor este arta de a transpune ceea ce simte în ceea ce vrea să simtă alţii. La început reuşeşte din întâmplare. Dar pe urmă talentul trebuie să înlocuiască întâmplarea.” Trebuie, aşadar, să nu mai las întâmplarea să decidă. Trebuie să mă conving, într-un final, că talentul există şi că el mă poate ajuta, decisiv, să devin scriitor. Dacă nu, lucrurile vor reintra pe acelaşi făgaş ca înainte de revenirea din 2005.

Un alt răspuns, ceva mai plastic, la întrebările mele, am găsit în „Întâlnire cu un necunoscut”: „La început locuim în cuvinte ca într-o mare casă comună. Apoi, câte unul dintre noi îşi ia cuvintele cu el şi se mută singur pe o colină. Îşi face acolo coliba lui. Iar ceilalţi vin s-o viziteze. La început câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi. Încet-încet, se mută cu toţii în coliba lui. Cel care reuşeşte să facă asta se numeşte scriitor.”

Mărturisesc că eu abia ce mi-am luat cuvintele şi m-am mutat singur pe colină. În curând sper să mă apuc de construirea colibei. Mai departe nu ştiu ce se va mai întâmpla.

Joi, 7 octombrie 2010

În seara asta, aproape de ora 11.00, doi poliţişti de la Poliţia Comunitară au sunat la uşă. Băiatul meu parcase maşina greşit, pe locul deţinut de o altă persoană. Acea persoană a reclamat „infracţiunea” şi iată-mă în faţa celor doi, aproape neînţelegând, din cauza neplăcutei surprize, ce voiau. M-au întrebat, pe un ton grav şi stupid exagerat, de autoritate în exerciţiul funţiunii, dacă sunt posesorul maşinii.

Cum, de altfel, chiar sunt, le-am confirmat, speriat pe moment de posibilitatea ca nu cumva ceva rău, ca de pildă un furt, să se fi întâmplat. Aflu, într-un final, despre ce era vorba şi îl chem pe „infractor”, adică pe fiul meu, căruia îi spun să remedieze situaţia. Atunci poliţista, pentru că erau un el şi o ea, îl chestionează dacă este conştient de valoarea amenzii pe care a riscat-o parcând pe un loc nepermis. După care, la răspunsul afirmativ al fiului meu, ne ameninţă cu întocmirea unui proces verbal de contravenţie.

Scena căpăta proporţii halucinante. Am avut senzaţia, pentru câteva clipe, că sunt propulsat, prin cine ştie ce renghi al sorţii, în trecut. Eram pasibili de o amendă între 1500 şi 2500 de lei. Am bâiguit, ameţit, câteva scuze. Cei doi, părând că-mi fac o favoare numai de data asta, îl îndeamnă pe fiu-meu să se mişte mai repede ca să rezolve situaţia. După ce au plecat, am fost convins aproape că în tot acest timp o maşinărie complicată, nevăzută, mă absorbise şi mă trimisese în urmă cu douăzeci de ani.

Stătusem, în imaginaţia mea bântuită de fantomele trecutului, de vorbă cu nişte veritabili miliţieni. Teama mea de autoritate, în general, este instinctivă, necondiţionată. S-ar putea spune că m-am născut cu ea, că mi-a fost transmisă de părinţi prin cine ştie ce bizară transgresiune genetică. Ori de câte ori mă aflu în faţa reprezentanţilor acestei autorităţi mă pierd, nu mai ştiu ce fac, ce spun, devin caraghios, iar scena la care asist mi se pare, de regulă, una strict asemănătoare cu corespondentele lor din perioada de dinainte de 1989.

Aşa zisul incident s-a rezolvat în două minute. Femeia al cărui loc îl ocupase fiul meu voise cu tot dinadinsul să parcheze pe locul ei şi, din exces de zel, anunţase poliţia, chiar dacă mai avea câteva locuri de parcare în apropiere pe care le putea folosi. A sfârşit prin a-şi cere scuze. Totul s-a rezolvat pe cale amiabilă, fapt întru câtva neobişnuit în realitatea bucureşteană de azi. Fiul meu s-a întors liniştit, debarasat rapid de angoasa provocată de ameninţările cu amenda. Eu am rămas însă prins în plasa temerilor de tot felul, încercând să alung demonii trecutului. Miliţienii şi-au făcut, încă o dată, cum nu se poate mai bine, datoria. Ca şi sechelele de pe vremea comunismului, de altfel, care încă mai supravieţuiesc prin cine ştie ce cotlon al propriei conştiinţe intime.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.