Sper ca parafraza asta „Dacă e marți, e Cioran” să vă fi intrat deja în obișnuință, mai ales că azi avem cel de-al 30-lea episod al jurnalului meu de lectură. Din câte observ, „Coliba lui Cioran” și-a format un public constant și, spre satisfacția mea, sub acest „acoperiș” aflat într-o perpetuă construcție vin din ce în ce mai mulți oameni. Judecând după simple statistici, se pare că în acest moment este cartea mea cea mai citită, chiar dacă nu există fizic.

Nu vreau să mă transform într-un „Breban”, așa cum îmi sugera Claudiu Komartin, însă văzând că lucrurile au evoluat în acest fel probabil că proiectul meu va atrage până la urmă atenția unei edituri și va deveni, într-un final, o carte. Lucru pe care mi-l doresc și pe care vi-l doresc și vouă, cei care citiți, deocamdată, varianta online. Sunt convins că jurnalul de lectură „Coliba lui Cioran” (sau orice alt titlu va avea) merită să fie publicat pe hârtie.

Până atunci însă ne consolăm cu un nou episod, nu înainte de a vă reda, așa cum v-am obișnuit, un mic citat „intro” din Caiete III 1969-1972 (Editura Humanitas, 2010):

„Disperarea colectivă e cel mai puternic agent al ruinei. Poporul care e cuprins de ea nu-și mai revine niciodată în întregime.

Disperarea distruge «moravurile». Este ceea ce se întâmplă în România, unde puținele tradiții care existau au fost înlăturate într-o clipă.

Disperarea duce la eroism sau lașitate. La lașitate mai cu seamă.”

Vineri, 8 octombrie 2010

Fără frecare, viaţa nu ar fi posibilă. Este una dintre cele mai erotice axiome ale fizicii, care a stârnit ilaritate în clasă, la liceu, când a fost pronunţată de severul nostru profesor Gyuri, cel care devenise celebru pentru doiurile cu gât de lebădă pe care le administra celor nepregătiţi, dascăl pe care l-am evocat în „Noi în anul 2000”.

„Sexualitatea e singura poartă spre cer din toată biologia.” (Lacrimi şi sfinţi)

„Lacrimi şi sfinţi” mi se pare deschizătoare de drum pentru seria franceză a lui Cioran. La el, textul fragmentat, concis, este cel mai seducător. Când este lax, ca în „Schimbarea la faţă a României” sau ca în anumite porţiuni din „Cartea amăgirilor”, devine plictisitor, îndeosebi în pasajele teoretizante.

Simt, totuşi (şi este primul moment de reală îndoială), că ce e prea mult, ca de obicei, strică. Parcă aş fi mâncat acelaşi fel de mâncare timp de o săptămână. Nutrientul Cioran mi-a provocat un început de indigestie. Sunt tentat, pentru variaţie, să recitesc „Jurnalul de la Păltiniş”, adică să revin la momentul zero, în locul de unde practic a început totul.

Anul trecut, vestea că Herta Muller a primit Premiul Nobel pentru literatură a fost un adevărat boom emoţional, ştirea fiind prezentată elogios în presa din România. Anul acesta câştigător a fost Mario Vargas Llosa, care mi-a fost „prezentat”, cu vreo 25 de ani în urmă, în catacombele de la „Universul”, de bunul meu prieten Nicu Login. Vestea că peruanul a luat cel mai prestigios premiu literar internaţional nu a depăşit în presa românească de azi limitele faptului divers.

În cel mai pur stil dâmboviţean s-a pus accentul îndeosebi pe faptul că autorul ne-a vizitat ţara de două ori, lucru care ar trebui, în opinia unora, să ne umple sufletele de mândrie, dat fiind faptul că, deh, noi am fost printre cei care l-au apreciat, pentru că ştiam noi că într-o bună zi… bla, bla, bla, iar acum planeta ar trebui să-şi pună reflectoarele şi pe România, ca să descopere pe unde au umblat paşii celebrului autor (care era celebru şi fără Nobel, fie vorba-ntre noi, de vreo patruzeci de ani şi mai bine). Din nefericire, nu putem fi decenţi şi pace!

Cheia lecturii susţinute dintr-un anumit autor nu este neapărat studierea în avalanşă a componentelor operei respectivului scriitor. Uneori, îndepărtarea de ea poate fi mai eficientă decât cufundarea până la capăt în nesfârşitele pagini care par, pe măsură ce înaintezi, din ce în ce mai asemănătoare şi mai neinteresante. Bunăoară, citind din „Jurnalul de la Păltiniş” simt cum mi se face dor de Cioran, fapt care întăreşte întru câtva presupoziţia mea. Să citim, aşadar, şi altceva, ca să putem citi ceva!

Sâmbătă, 9 octombrie 2010

Noica spune că, în logică, gândirea este privită la trei niveluri: concept, judecată, raţionament, pe când în cultură ordinea lor crescătoare este alta: judecată, raţionament, concept. Cred că plictisul meu în literatură era cauzat tocmai de împotmolirea la nivelul judecăţii. Ceea ce fac acum este, aşadar, încercarea de a trece la celălalt nivel, cel al raţionamentului. Cred că asta nu înţelege C.D., mai cu seamă că tratează cu superficialitate (a „râs” de lecturile mele) demersul meu de scoatere a căruţei din noroi.

Adevărul este că lucrurile deveniseră insuportabile, de aici şi nevoia de ruptură. Ştiam că ceva era în neregulă, am simţit asta deseori, dar nu aveam şi o explicaţie. Mi-a dat-o, finalmente, Noica. Că saltul de la judecată la raţionament este, pentru mine, teoretic imposibil, la momentul actual, este altă chestiune. Rămâne totuşi încercarea, care poate fi, în sine, o experienţă (plus cunoaşterea, de care altfel nu aş fi putut beneficia).

Noica, adresându-se celor doi studenţi la teologie: „Caii sunt de trei feluri: cai de tracţiune, cai de circ şi cai de curse. 99% din oameni rămân cai de tracţiune. Din rest, unii ajung cai de circ, ca Nadia Comăneci sau Brigitte Bardot. Ei bine, pe mine nu mă interesează decât caii de curse. Dacă vreţi să vă preoţiţi, asta e o chestiune duhovnicească, în faţa căreia rolul meu se încheie. Dar, dacă vreţi să ajungeţi cai de curse, puteţi să mă căutaţi mai departe. Să nu-mi spuneţi însă că lumea în care trăiţi ar fi vinovată pentru nereuşita voastră. Dacă există, mizeria există în primul rând în voi, în limitele voastre interioare. S-au citit cărţi şi la lumina felinarului.” (Jurnalul de la Păltiniş)

Duminică, 10 octombrie 2010

O întrebare care mă urmăreşte, pusă pe „clubliterar” în subsolul propunerii de intrare pe site a lui A.D.: de ce scriu oamenii tineri aşa de bătrânicios? Nu ştiu dacă se voia o interogaţie retorică, ceea ce ştiu însă cu siguranţă este că ea conţine un adevăr de neînţeles. Tinerii nu numai că scriu bătrânicios (unii dintre ei), dar şi gândesc aşijderea, multe dintre acţiunile lor fiind lipsite de nerv, defensive, nespecifice vârstei marilor cuceriri şi a marilor opoziţii. Nevoia de a spune nu ar trebui să fie imperioasă în cazul lor.

Fie şi la nivelul la care mă găseam, la uzina Vulcan, de pildă, când făceam pe electricianul pe acolo, spuneam nu de fiecare dată când aveam ocazia. Este adevărat, îmi confecţionam de fiecare dată un temei, dar asta nu mă făcea mai puţin revoluţionar, în felul meu, acceptând ideea că revoluţia, ca necesitate istorică a maselor, poate exista şi la nivel micro şi poate opera în primul rând la nivelul conştiinţelor anchilozate, necrozate de gândirea retrogradă, nerealistă, de schemele comode şi de acceptarea unei realităţi călduţe, confortabile, însă tocmai de aceea limitate.

„Bătrânii” nu erau deloc simbolul înţelepciunii, ci erau priviţi de noul val ca exponenţi ai celui mai perfid reacţionarism, o frână în calea a orice. Voiam să-i dăm jos cu orice preţ şi să le arătăm noi lor. Exista, desigur, şi un oarecare discernământ, o selecţie a valorilor, nu erau luaţi grosso – modo, existau printre ei şi băieţi de treabă, care ne înţelegeau nevoia de a epata, de a schimba lucrurile din mers şi de a detensiona astfel situaţii care uneori tindeau să devină explozive.

Exceptând teribilismul, care este totuşi o formă exagerată de a clama un drept, de orice fel ar fi el, nu mă pot împiedica să observ că unii tineri din ziua de azi (ca să folosesc şi eu acest clişeu barbar) sunt lipsiţi de curaj. Au deprins, în cel mai pur spirit balcanic, arta compromisului, a aplecatului de şale, a deconstructivismului, a lipsei de caracter, a minciunii fezandate, a lipsei benevole de etică, a adaptării la o situaţie dată doar din lenea de a nu căuta o alta mai bună, într-un cuvânt a bizantinismului specific plaiului mioritic.

Dacă eu, în poziţia mea, ştiu la ce să mă aştept de la congenerii mei, care s-au educat pe la uşile şcolilor de partid sau care, involuntar, au deprins obiceiul, specific vremurilor, de a se descurca, ei bine, cred că am toate motivele să fiu oripilat de lumea nouă, care îmi oferă ca soluţie de supravieţuire îndobitocirea sistematică, temeneaua, lipsa orizontului ideatic, schema, linguşeala, abjecţia, învârteala, vidul de idei, rezistenţa la nou sau prejudecata conform căreia ca să poţi avea o opinie nu trebuie să ai opinii.

Energiile sunt concentrate către conflict, însă conflictul nu mai este văzut ca o revoluţie micro, la nivelul conştiinţei, ci este perceput aproape exclusiv ca o reglare de conturi, ca o punere la punct, violentă în imanenţa ei, cu propriul eu nesatisfăcut şi exasperat de rezistenţa forţei oponente, constituită aici de gruparea „bătrânilor”, văzută ca o castă, şi de anchiloza sistemului (controlat de „castă”), ca frână împotriva împlinirii idealului de dominaţie.

Schimbarea, în opinia lor, nu se poate face decât prin umilirea adversarului, prin punerea lui la punct de pe o poziţie superioară, obţinută prin arivism şi uzurpare (obiceiuri fanariote, specifice românismului de tipul Dinu Păturică şi Tănase Scatiu, forme care denotă un anumit complex de inferioritate), nicidecum printr-o confruntare de idei.

Dar iată şi o confirmare a raţionamentului meu, care vine în mod fericit tot de la Noica, în Jurnalul de la Păltiniş, în timpul splendidei peroraţii peripatetice: „Heidegger ar fi mers deci îndărăt şi ar fi spus că auctoritas vine de la augeo, de la «a spori». Orice autoritate adevărată aduce cu sine un spor care-l obligă pe celălalt să se supună. Nu te supui cu adevărat decât atunci când te simţi sporit.”

M-aş supune, aşadar, cu mare plăcere, tinerilor care se află în căutarea autorităţii sau care beneficiază deja de deliciile ei, dacă ar cunoaşte semnificaţia şi, implicit, importanţa lui augeo. Or, formula care mi se oferă deocamdată este aceea care implică sporirea umilinţei prin recunoaşterea necondiţionată a autorităţii (arbitrare în fond) câştigate prin forma specifică de adaptare, prin cameleonismul imanent acestei naţiuni. Pe scurt, prin îndoirea şalelor şi prin acceptarea procedeului temenelei, ca paliativ impus formulei confruntării de idei, inadecvate istoric arealului dâmboviţean.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.