Cu o săptămână în urmă am „sărit” peste un nou episod din jurnalul meu de lectură, motivul fiind unul cât se poate de plauzibil: era 31 decembrie, ultima zi a lui 2019, seara de revelion și așa mai departe. Probabil că ar fi fost puțini interesați de aventurile mele „spirituale” prin opera lui Cioran.

Lucrurile nu stau cu mult diferit nici azi, fiindcă e Sf. Ion și oamenii au alte treburi de făcut. Totuși, după o zi-maraton de poezie pe pagina de facebook omiedesemne, mă încumet să postez primul episod din acest an al maratonului „Coliba lui Cioran”, sperând că vă va suscita cât de cât interesul. Înainte de toate, așa cum v-am obișnuit, o să vă dau un mic citat extras de data asta din „Caiete II. 1966-1968” (Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo):

7 ianuarie 1967

Azi după-amiază, privind mușcatele, afară, pe pervazul ferestrei, amenințate de un frig strașnic (prima zi de iarnă), m-a cuprins literalmente mila de ele și le-am băgat în casă cu o grijă pe care nu le-aș purta-o semenilor mei. (Poți iubi o floare, nu și un om.)

Urăsc omul; dar nu pot spune: urăsc ființa umană. Tocmai pentru că în cuvântul ființă există ceva ce nu evocă umanul. Ceva îndepărtat, misterios, cald – toate lucruri străine de ideea aproapelui.

Aș avea atâta nevoie de un om care a găsit!”

Și acum, jurnalul meu de lectură:

Luni, 18 octombrie 2010

Am citit undeva (jurnalul lui Mircea Cărtărescu?) că nu e nevoie să-l citeşti pe Proust ca să-ţi dai seama de existenţa efectului madlenei. Eu aş spune acum că nu era nevoie să-l fi citit pe Cioran ca să-mi descopăr nevoia de tristeţe, de sfâşiere interioară, de durere surdă. Îmi amintesc de o vacanţă de iarnă, prin ’80, când după sărbători şi până pe 10 ianuarie, data începerii trimestrului doi, nu am ieşit din casă şi nu mi-am părăsit camera decât pentru nevoile curente. Am citit tot timpul, până la epuizare.

În tot acest răstimp nu m-a căutat niciun prieten sau coleg la telefon, lucru pe care l-am privit ca pe o adevărată binecuvântare. Nevoia de izolare venea cu siguranţă din nevoia de disperare. Nu m-am gândit să scriu ceva în acele zile, să fac o descriere a ceea ce simţeam, să ţin un jurnal al stărilor mele sufleteşti. Cochetam cu scrisul, dar refuzam ideea inventarierii zilnice a umorilor proprii.

Era o vreme rea, cu lapoviţă şi ninsori, cu întuneric cvasipermanent, cu un cer mereu vânăt, apocaliptic. Îmi alimentam deznădejdea din buletinul meteo, din înghesuirea piroclastică a norilor îngheţaţi. A fost pentru mine rezerva cea mai consistentă de disperare, pe care am folosit-o mai apoi, spre compensaţie, în momentele de aşa zisă bunăstare umorală.

Fericirea mi s-a părut mereu periculoasă. Am privit-o cu suspiciune, cu teamă chiar, ştiind că voi plăti cândva pentru ea. Am avut dreptate în majoritatea cazurilor. Pesimismul meu nu venea ca o justificare, nu ieşea la suprafaţă din conştiinţa intimă doar pentru a valida o anumită stare de lucruri. A existat mereu în mine, m-am născut cu el. Iar acumularea tristeţilor din acele zile întunecate de vacanţă, rezerva de pesimism, îmi este de folos acum, pentru că evocarea acelor vremuri nu ar fi posibilă decât respirând retrospectiv aerul de înserare permanentă al camerei din blocul 821.

Gândesc acum exact cum gândeam şi atunci. Numai mijloacele de exprimare au suferit modificări, şi nu întotdeauna în bine. Fericirea îmi este dăunătoare în măsura în care îmi epuizează rezerva de tristeţe. Nu pot fi fericit decât fiind trist. Or, tristeţea îmi invocă pesimismul incurabil, care îmi deblochează la rândul lui mecanismele gândirii. E ca un medicament eficace împotriva răcelii: îl iei şi imediat căile respiratorii ţi se desfundă. Pesimismul îmi desfundă căile raţiunii. Nu am avut nevoie de Cioran ca să înţeleg lucrul ăsta.

PESIMÍSM s. n. Atitudine a omului care priveşte cu neîncredere viaţa şi pe semenii săi şi care consideră că toate situaţiile au un deznodământ fatal; concepţie filozofică, opusă optimismului, potrivit căreia răul, iluzia, suferinţa predomină în lume şi nu pot fi înlăturate, fiindu-i inerente. ♦ Sentiment de tristeţe, de amărăciune şi de nelinişte; stare sufletească de deprimare. – Din fr. pessimisme, germ. Pessimismus.

SCEPTICÍSM s. n. 1 Concepţie care pune la îndoială posibilitatea cunoaşterii veridice a realităţii lumii exterioare sau, în general, a oricărei cunoştinţe certe, punând accentul pe caracterul relativ incomplet şi imprecis al acesteia. 2 Atitudine de neîncredere, de îndoială faţă de cineva sau de ceva. – Din fr. scepticisme.

În fond, ambele concepte au în comun neîncrederea. Nu înţeleg până la urmă de ce dezavuează Cioran ideea de pesimism, de vreme ce aceasta are atâtea lucruri în comun cu scepticismul. Umorile pesimistului par chiar mai bogate, mai fecunde, pe când cele ale scepticului sunt mai schematice, mai apropiate de filozofie, lucru întru câtva de neînţeles cât timp Cioran s-a dezis de ea în repetate rânduri. Nu-l pot, nota bene, suspecta de ipocrizie. Lamentările lui sunt asemeni celor ale unui pesimist înnăscut, ale unei persoane aflate într-o continuă deprimare şi într-o permanentă nevoie de tristeţe, de amărăciune şi de nelinişte. Nu este ipocrit, ci doar nesincer.

Să spun aşadar că în fiecare seară, înainte de culcare, citesc zece, douăzeci de pagini din Caiete. Este doza mea zilnică de pesimism indus prin lectură. Cât despre celălalt gen de pesimism, asimilat în priză directă, îl găsesc într-o proporţie inepuizabilă în imaginea pe care mi-o oferă, în fiecare zi, strada. E suficient să privesc mizeria care ne înconjoară, ca să-mi încarc la refuz bateriile negativului. Dacă cercetez şi chipurile oamenilor pot spune că am în permanenţă hambarele pline. Oraşul este o sursă nesfârşită de tristeţe şi de poezie.

Aveam în liceu două colege care obţineau note maxime aproape pe toată linia. Profesorii nu mai pridideau cu laudele. Erau considerate un soi de comori de care trebuia avut grijă în permanenţă. Amândouă aveau un aer pretimpuriu de gospodine resemnate. Se îngrăşaseră şi, nefiind băgate în seamă de băieţi, se izolaseră în turnul lor de fildeş, singura satisfacţie pentru ele fiind probabil nesfârșitele note de zece adunate în catalog.

Erau, însă, într-un anumit punct, lipsite de spontaneitate, semn al unei inteligenţe precare. Spre deosebire de ele, eu dădeam uneori, în timpul orelor, răspunsuri care îi lăsau pe ceilalţi cu gura căscată. Totuşi, cele mai multe dintre calificativele mele tindeau spre mediocru. Este adevărat că cele două colege aveau de partea lor memoria, pe când eu aveam ca aliate spontaneitatea şi inteligenţa.

Pe de altă parte, nu îmi doream să devin o enciclopedie ambulantă. În clasa a 11-a a trebuit să fac o selecţie drastică, să aleg drumul pe care voiam să merg: unele materii mi-au devenit indiferente, pe altele le-am păstrat de bază. Undeva, însă, pe acest drum, ceva s-a rupt. Colegele mele au devenit, probabil, ceea ce le era scris să devină: gospodine cu soţi patibulari şi plozi de crescut. Eu am ales un drum mai sinuos. Nu ştiu care dintre noi a fost mai câştigat. Cert este că nici azi nu am o memorie prea bună. Am uitat permanent, cu scopul de a nu uita esenţialul.

Marţi, 19 octombrie 2010

Copleşit de sentimentul că e prea târziu, că toată munca e în zadar. În România, dacă nu faci nimic până în 35 de ani eşti descalificat. Nu mai ai dreptul nici măcar să participi la un concurs (!) judeţean de poezie. E atât de stupid încât îmi vine să las totul baltă. Merg însă mai departe, ca şi până acum, cu lanţuri la picioare, cu laptopul ăsta care funcţionează după reguli numai de el ştiute. Am 48 de ani şi îmi revendic, în clipa de faţă, culmea disperării mele.

Nu am niciun drept să mă lamentez. Am ales de unul singur să tac douăzeci de ani. Şi când mă gândesc că a fost una dintre cele mai fecunde tăceri ale mele!

Miercuri, 20 octombrie 2010

O zi obişnuită din viaţa lui G.D.: m-am trezit cu dureri groaznice în toate încheieturile, şi am ştiut, instinctiv, că afară este înnorat şi că stă să plouă. Cerul era într-adevăr acoperit de o pătură vineţie, însă ploaia s-a lăsat aşteptată. M-am gândit că există suferinţă până şi în ceea ce de regulă ar trebui să-mi facă plăcere: o zi întunecată, după lumina excesivă a verii prelungite până la începutul lui octombrie, mi s-a părut o binecuvântare. Ca să nu mai spun că trei zile la rând, dintre care două cu ploi mocăneşti, cu nori prin care soarele nu a putut pătrunde nicicum, au fost un adevărat dar ceresc.

Orice extaz e plătit scump însă, şi n-am făcut excepţie de la regulă nici de data asta. Durerile din oase mi-au reamintit că sunt, totuşi, de aproape o jumătate de secol pe această lume… Duşul de dimineaţă mi-a dat iluzia că totul poate fi îndreptat, vindecat – până şi durerile care în realitate nu plecaseră, ci se retrăseseră într-o amorţire amăgitoare –, dar şi impulsul de a putea pleca spre redacţie.

Cu aparatul de gât am dat un ocol prin centru ca să fac fotografii la Palatul Şuţu, prin piaţa fostului Teatru Naţional, unde a fost, în Casa Mandy (acum e un bloc acolo), berăria Gambrinus, care în vremurile ei de glorie a fost luată în locaţie de Caragiale. Am urcat în autobuzul 385 şi, pentru că nimeni nu a catadicsit să ocupe un loc la fereastră, l-am revendicat eu. În paranteză fie spus, îi urăsc pe imbecilii care se aşază pe locul dinspre culoar, atâta timp cât cel dinspre fereastră este neocupat.

Am dat, de altfel, peste un astfel de imbecil care, în momentul când l-am rugat să-mi facă loc, a făcut o mutră dispreţuitoare de parcă îi cerusem să mi-l cedeze pe al lui. S-a dat la o parte cu aerul că îmi făcea un imens serviciu. Am avut impulsul de a-l strânge de gât pe troglodit, dar m-am gândit că nu aveam nimic de câştigat de pe urma unui scandal de a cărui provocare tot eu aş fi fost făcut răspunzător.

Găinarul nu a avut nici măcar scuza, invocată deseori de unii călători, că urma să coboare după o staţie sau două, pentru faptul că ocupase locul de la margine. A mers până la capăt şi, cum eu am coborât o staţie mai devreme, a trebuit să-i repet rugămintea de a-mi face loc, cu tot ritualul şi cu toată mutra lui, evident scârbită de faptul că îl deranjam din nou. Ca să se răzbune probabil pe impertinenţa mea, tot timpul s-a foit nemulţumit, a pufnit, m-a lovit cu cotul, în fine, a făcut tot posibilul ca să-mi facă drumul cât mai dezagreabil. A reuşit. Nu mai pun la socoteală faptul că tot timpul am evitat să mă bag în seamă cu un vecin pisălog, care se nimerise în autobuz şi pe care m-am făcut că nu-l observ.

În anticariatul de pe Doamnei n-am mai găsit, cum altfel, Etica Nicomahică, pe care pusesem ochii de câteva zile. Am luat „Despre limită” a lui G.L., apoi am făcut, cum am spus, poze la Palatul Şuţu. După o scurtă incursiune la anticariarul de la Dalles (unde (mi)-am refuzat o antologie de poezie Emily Dickinson, care costa 49 de lei), am făcut pozele în fosta Piaţă a Teatrului. A urmat Librăria Humanitas Kretzulescu, de unde am luat Upanişadele şi „Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei” a lui Dan C. Mihăilescu (aici m-am lovit de aceeaşi întrebare: oare numai mie îmi este dat să întâlnesc, într-un timp atât de scurt, numai imbecili?, pentru că o babă a scos-o din minţi, în faţa mea, pe vânzătoarea cu mult prea amabilă şi îngăduitoare, cerându-i să verifice tot felul de lucruri, să i se aducă nu ştiu ce carte a lui Andrei Cornea, iar după ce i s-a adus volumul să spună că nu domnule, am cerul ultimul roman al lui Andrei Codrescu! – ar fi trebuit ca cineva să-i pocească mutra numaidecât), pe care, mai târziu, pe seară, la întoarcere, am început să o citesc…

La ieşirea din librărie am fost acostat de un cerşetor. În drum spre Universitate m-am oprit la Pasajul Englez şi am făcut câteva poze, iar când am terminat acelaşi cerşetor mă aştepta cu aerul că nu mă văzuse în viaţa lui. Am scăpat de el şi am luat-o pe jos, pe Brezoianu, până pe bulevardul Elisabeta, unde am pozat ultimul sediu al berăriei Gambrinus. Se lucrează intens la renovarea clădirii fostului Hotel Cişmigiu (Palace Hotel, în interbelic), iar unul dintre camioanele care a venit să aducă materiale a agăţat cu nişte ţevi pe care le avea în benă cablurile de pe un stâlp din apropiere. Unul dintre ele s-a rupt şi era să-mi şfichiuiască faţa. Am ajuns la redacţie o oră mai târziu, epuizat.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.