E seara de Ajun și nu știu dacă e momentul potrivit pentru încă un episod din jurnalul meu de lectură. Rămân totuși la părerea că trebuie să rămân loial celor care așteaptă „Coliba lui Cioran” în fiecare zi de marți, iar pe de altă parte sunt convins că, dacă nu veți citi în seara asta sau mâine acest episod, vă veți găsi un pic de timp să o faceți în zilele următoare, printre cumpărături & aranjamente de revelion.

Înainte de toate, să vedem ce gândea Cioran în seara de Ajun a anului 1969: „Îmi fac o idee atât de înaltă despre obligațiile ce-i revin unui credincios, că mi-ar fi teamă să am credința.

Mi se pare aberant și ridicol să-l invoci pe Dumnezeu și să te porți ca restul muritorilor. E totuși ceea ce se întâmplă. E mult de când credinciosul a încetat să fie un fenomen straniu, misterios, excepțional. Când există, credinciosul e la fel ca toți ceilalți. E ca și cum n-ar exista deloc.” (din Caiete III 1969-1972 Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo).

Joi, 14 octombrie 2010

Mi se întâmplă destul de rar ca, la câteva ore după ce am uitat complet un vis, el să revină cu acuitate la suprafaţă din întunericul memoriei şi să se refacă miraculos din urzeala aproape imperceptibilă a unui gând pasager sau a unei sugestii care altfel ar fi trecut, fără îndoială, neobservată. Visele despre sau cu bunica sunt şi mai rare. Abia dacă îmi apare o dată sau de două ori într-un an, şi atunci fără să-i văd chipul, ci doar să-i simt prezenţa, prin cine ştie ce mecanism blocat la nivel de spirit, în vidul de real deformat care este visul, în locurile în care a trăit şi pe care le-a iubit atât.

Eram desigur mare de-acum şi întârziasem undeva, nu-mi aduc aminte bine unde. Era o noapte înstelată, aşa cum numai la ţară îmi aduc aminte că se întâmpla să fie, cu drumul poleit de o lumină halucinantă, argintie, care se reflecta cumva din micile lacuri din ogrăzi. Am trecut prin faţa casei familiei Raicu, de la deal, şi am văzut-o pe verişoara mea, îmbătrânită înainte de vreme, aproape o babă, stând lipită de gardul casei de vizavi, a profesorului Popa. Avea o broboadă ţărănească pe cap şi trăgea dintr-o ţigară fără filtru.

Nu mi-a spus nimic, deşi din expresia zâmbitoare a chipului ei am înţeles că mă recunoscuse, că ştia cine trece prin faţa ei. A zâmbit strâmb, vulgar, cu ţigara în colţul gurii smochinite, şi am avut o senzaţie retractilă ca în faţa unei reptile. Am mers mai departe, gândind că nu mai e mult până acasă, că bunica mă aşteaptă şi că o să mă certe, ca de obicei, din cauza întârzierii. Am revăzut, pe măsură ce înaintam, locurile pe care le ştiam atât de bine, cu detalii nefireşti, pentru că de la un anumit moment am înţelescă revenisem după mult timp şi că, în realitate, lucrurile nu aveau cum să fie la fel.

Doar moartea bunicii refuzam să o accept, nu intra în scenariu, de fapt nu era nici măcar vorba de refuzul unei astfel de acceptări deoarece, chiar dacă admiteam subliminal că mă aflam pe teritoriul unui vis, moartea nu avea ce să caute aici. Ajuns acasă am realizat că era singura locuinţă care se schimbase, că lucrurile nu mai corespundeau realităţii cunoscute, că intrasem într-o hiperrealitate care mă atenţiona că ceva e în neregulă, că trebuie, imperios, să mă trezesc.

Am mai rezistat atât doar cât să văd o umbră prin curte, un contur tivit de argintul luminii nocturne, şi am ştiut că e ea, că mă aştepta ca de obicei, ca să mă dojenească şi apoi să mă ierte, aşa cum făcea de fiecare dată. Am avut o senzaţie atât de profund plăcută, de siguranţă asolută, în ciuda nopţii şi a coşmarului posibil, încât m-am trezit cu sentimentul că, dacă aş fi găsit-o după trezire alături, la capul patului, veghindu-mă în somn, aşa cum presupun că a făcut-o de nenumărate ori, aş fi fost convins că este cel mai normal şi mai puţin înfricoşător lucru cu putinţă.

Fragilitatea noastră este consecinţa unei construcţii imperfecte, derizorii chiar. Depindem, în fond, de mobilitatea unor fluide. Dacă pompacare le pune în mişcarenu mai funcţionează, întreg mecanismul intră în colaps. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă pompa celui care ne-a creat după chipul şi asemănarea sa ar refuza la un moment dat să mai pornească. Câtă deznădejde, cât haos în Univers!

Ieri am plecat un pic mai târziu la serviciu, fapt care, instinctiv, s-a repercutat asupra mişcărilor mele, automat grăbite din cauza gândului subconştient al nevoii de punctualitate care mă mână de fiecare dată atunci când trebuie să ajung la o anumită oră undeva. Am ieşit în bulevardul Ghencea ca să iau autobuzul spre centru şi preţ de o clipă am fixat tabloul mişcător al realităţii care mi se releva, în toată mizeria ei, dinaintea ochilor.

Subit, am avut senzaţia inutilităţii a tot şi a toate. Eram într-un vis, în interiorul unei lumi care, pentru o clipă, mă avortase, dându-mi posibilitatea să o privesc din afară. Spectacolul mi s-a părut grotesc. Toată graba aia inutilă, încrâncenarea de pe chipurile oamenilor, feţele lor robotizate, insensibile, inexpresive, mersul automat, de maşinării programate, deplasarea haotică, laolaltă cu cea a automobilelor, absolut totul mă trimitea cu gândul la derularea unei pelicule absurde.

Gândul că şi eu fac parte din tot acest scenariu m-a îngreţoşat, ba mai mult, mi-a creat un scurtcircuit emoţional care m-a ţintuit locului. Mi-era scârbă de mine şi de tot ce era în jurul meu. Unde se grăbeau toţi acei oameni? De ce automobilistul nu opreşte la trecerea de pietoni? E mai important ce are el de făcut decât viaţa sau integritatea unui om? Cărui scop îi sunt oferite drept ofrandă orele de nebunie şi de haos pe care indivizii le consumă cu nesaţ plecând de la premisa că fac ceea ce trebuie?

Am dispreţuit realitatea însăşi, instantaneu, cu toată forţa, dar i-am cedat în chiar clipa următoare, când am alergat după autobuzul care tocmai venea către staţie. Ieşirea din real a durat doar o secundă, suficient timp ca să realizez că lumea se îndreaptă mereu către haos, că nimic nu are un sens imediat, ci doar unul imposibil de văzut doar de la un nivel macro. Dacă lumea a avut vreodată un sens, ei bine, cel puţin în conştiinţa mea intimă acesta a fost pierdut irevocabil preţ de o clipă, o bătaie de pleoape cât o eternitate.

Unde am tresărit până acum citind „Lacrimi şi sfinţi”? Ei bine, aici: „Începi să ştii ce e singurătatea când auzi tăcerea lucrurilor.” Cu deosebirea că eu recunosc vidul din jurul meu când îmi aud urechile ţiuind. Lucrurile au o nemişcare şi o tăcere mai adânci în astfel de momente. Ai zice că îşi doresc cu disperare să comunice cu tine, însă, pentru a nu distruge armonia unui interval perfect, preferă să rămână în discreţia care ar trebui să le caracterizeze permanent. Echilibrul se poate rupe doar când unul dintre aceste lucruri se defectează. S-ar putea spune atunci că vrea să-ţi atragă atenţia cu orice chip. (am citit undeva, în Caiete, că nu-ţi dai seama de existenţa unui lucru decât atunci când se strică, dar nu-mi mai aduc aminte unde)*

*Nu era în Caiete, ci în „Întâlnire cu un necunoscut”: „Heidegger spune că un ustensil iese în evidenţă şi se manifestă ca prezenţă abia când se strică. «Faptul de a sări în ochi» (Aufsassigkeit) prin ne-mai-funcţionare, ieşirea din discreţia funcţionării, este modalitatea negativă («privativă», zice Heidegger) prin care ne dăm seama de existenţa ustensilului. Câtă vreme e bun şi funcţionează în plin, el trece neobservat.” Urmează, este adevărat, şi o trimitere la Cioran, la Tratat de descompunere (dar nu am ajuns acolo încă), despre vedetismul organelor. Şi totuşi, e posibil să nu fi reţinut greşit şi să fie ceva şi în Caiete. Voi vedea.

„Pericolul pentru un scriitor este de a se risipi, de a nu avea timp să acumuleze. Libertatea de exprimare neîntreruptă e nefastă; ea atentează la rezervele spiritului.” (Caiete, II)

Foarte de acord cu această remarcă. Să scriem mai puţin, aşadar, şi să citim mereu mai mult. Doar aşa scrisul poate veni dintr-o nevoie firească, dintr-un preaplin al spiritului, care forţează, într-un fel, debuşeul artistic.

Vineri, 15 octombrie 2010

„Niciodată nu trebuie să scrii pentru a face o carte, adică nu trebuie să scrii cu ideea de a te adresa celorlalţi. Trebuie să scrii pentru tine însuţi, atâta tot. Ceilalţi nu contează. Un gând nu trebuie să se adreseze decât celui care-l concepe. E condiţia indispensabilă pentru ca ceilalţi să-l poată asimila cu folos, să şi-l însuşească într-adevăr.” (Caiete, II)

Subscriu.

Sâmbătă, 16 octombrie 2010

Blocaj total. Este, neîndoielnic, consecinţa faptului că am scris prea mult într-un interval scurt. Mi-am risipit rezervele spiritului. E timpul, acum, pentru acumulări.

Mă întreb ce ar fi mai bine pentru mine în acest moment. Singurul nume care-mi vine în minte este cel al lui Marcus Aurelius. So be it!

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.