Zilele de marți au bizareriile lor. Cineva a sunat la ușă, dar nu mă căuta pe mine și nici pe vreun membru al familiei mele, deși altcineva l-a trimis la mine cu adresă precisă. Pe urmă, dimineața cețoasă s-a transformat într-o zi limpede, sticloasă, cu un soare glorios. N-ar fi nimic neobișnuit dacă nu ne-am afla la jumătatea lunii ianuarie.

Îmi amintesc de primele zile ale trimestrului doi, când priveam cu ochii încă lipiți de somn pe ferestrele imense ale clasei cum ninge apocaliptic la opt dimineața, acele dimineți cu lumină interioară rece, venită de la globurile de sticlă albă atârnate de tavan cu tije cromate ieșite parcă din grinzile cu muchii tăioase, paralele. Iar apocalipsa de afară se consuma pe fond albăstriu, semiîntunericul nefiresc al dimineților leneșe care semănau mai degrabă cu înserările melancolice ale iernilor grele și fericite de altădată.

 Un iubitor de poezie îmi reproșează că pic în patetism și nu știu la care dintre explicații să mă opresc, cu toate că e evident că tonul a fost unul de reproș:

PATÉTIC, -Ă, patetici, -ce, adj. 1. Plin de patos, care emoționează, impresionează, înduioșează; plin de emfază, de afectare. 2. (Despre nervi) Care inervează mușchii oblici ai ochiului. – Din fr. pathétique, germ. pathetisch.

Pe urmă – și cu asta închei – oamenii se dau în vânt după Gellu Naum, dar nu schițează niciun gest când le pun un poem de Pierre Reverdy. E limpede ca lumina de afară că Gellu sună mai românește decât Pierre, așa cum Gheorghe n-o să aibă niciodată muzicalitatea franțuzită a lui Georges. Enfin!

Să vedem ce mai zicea Emil Cioran cu mult timp în urmă, când iernile erau ierni și poezia poezie: „19 ianuarie 1967. Azi-dimineață, în pat, mă gândeam la milioanele de amărâți din Paris care trebuie să se scoale și să meargă la o slujbă pe care-o detestă – iar dacă le place, își merită soarta.” (din „Caiete II. 1966-1968”, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Cam patetic Cioran în comentariul ăsta, nu-i așa?

Vineri, 22 octombrie 2010

„De când cu apariţia conştiinţei s-au schimbat rosturile în cer şi pe pământ. Şi Dumnezeu a apărut în justa lui lumină: un nimic în plus.” (Lacrimi şi sfinţi)

Este o ruptură evidentă între ceea ce îmi doresc să fac şi ceea ce pot, efectiv, să fac, cel puţin în momentul de faţă. Totul este amânare, renunţare formală, pasare a responsabilităţii actului într-un viitor incert, tărăgănare, lipsă de consecvenţă, plictis major, necesitate de evadare din schemă, voinţă fracturată, oboseală, dezordine cognitivă… Conştiinţa îmi dă, iată, măsura propriei valori: un nimic în minus, dus adică în josul valorii sale minime.

„A înţelege înseamnă a vedea cu ajutorul imaginaţiei ce se ascunde în spatele unui poem, al unei fraze, al unei melodii, să ştii cu câte eforturi au fost concepute.” (Caiete, II)

Voluptatea ameţelii provocate de un pahar de vin îmi foloseşte infinit mai mult decât orice moment de aşa zisă maximă inspiraţie. Cu toate astea va trebui, curând, să renunţ şi la acest ultim refugiu (după ţigări şi cafea) din cauza gastritei care nu-mi dă pace, fapt care va echivala cu suprimarea brutală, atât cât a mai rămas, a poftei de lucru. Creaţia depinde, indiscutabil, de viciu. Îmi va trebui o doză dublă de efort pentru a produce un text. Oboseala va spori iar calitatea scrisului va scădea, astfel, considerabil. Îmi pun în faţă acest avertisment ca să fiu conştient, încă de pe acum, de ceea ce mă aşteaptă. Să scriu cât mai am timp, până când rezervele nu se vor goli iremediabil. Dar cum să scrii, când ideile lipsesc cu desăvârşire, iar când totuşi vin, par nişte urzeli timide de nori care nu vor provoca niciodată mult aşteptata furtună?

Când sunt obosit, trist, exasperat de neputinţa de a face ceva util, simt nevoia să privesc pe fereastră. E un obicei deprins încă din copilărie şi datorat hipersensibilităţii mele, căci aveam momente când totul mă atingea, vocea răstită a mamei, o interdicţie stupidă, răutatea prietenilor, imposibilitatea de a ieşi din mine, de a-mi defini şi de a-mi înţelege umorile. Adoram singurătatea, fie şi numai pentru câteva minute (nu exista propriu-zis singurătate la noi în casă, familie cu patru copii la care se adăuga şi prezenţa vărului meu, care a locuit vreme îndelungată în acelaşi apartament), şi mă refugiam în camera mea (deşi gândesc acum că era o exagerare, nu aveam practic camera mea, nu am avut-o de fapt niciodată, nici chiar când am locuit pe Aleea Compozitorilor, într-un apartament cu patru camere), unde îmi lipeam nasul de geamul ferestrei şi priveam minute în şir într-un punct fix. Era felul meu de a-mi defula frustrările, alternativa pentru posibilele isterii de genul aruncatul caietelor peste tot sau spartul intenţionat al unui pahar. Mă simţeam în siguranţă dincoace de graniţa geamului, iar fâşia aceea subţire de sticlă mă separa cumva de haosul generalizat pe care îl vedeam în lume, deşi pentru mine, atunci, lumea ca atare nu însemna mai mult decât străzile cartierului, cu populaţia lui pestriţă, cu pericolele permanente ale mahalalei, cu specificul degradat şi degradant al Ferentariului, locul care, aşa cum spuneam, era, nici mai mult, nici mai puţin decât lumea, cu toate reprezentările ei reale sau imaginare.

Am văzut aseară Othello, cu Laurence Fishburne (Othello) şi Kenneth Branagh (Iago), într-o excelentă ecranizare. Dor de Shakespeare.

Nu te poţi numi scriitor dacă nu l-ai citit integral pe Shakespeare. Nu sunt, aşadar, scriitor (încă).

Sau: nu poţi aspira la statutul de scriitor fără să-l fi citit integral pe Shakespeare.

„Delirul e mai frumos decât îndoiala, dar îndoiala e mai solidă.” (Caiete, II) …

…iar pesimismul e mai viu, aş adăuga eu.

Duminică, 24 octombrie 2010

Mi se fixase cumva în memorie un pasaj din „Întâlnire cu un necunoscut”, în care G.L. explica sensul noţiunii de ratare la Cioran. Am căutat cu înfrigurare şi am regăsit acum acest pasaj, după ce am citit corespondentul în „Lacrimi şi sfinţi”, chiar dacă G.L. citează un fragment din Caiete.

„Unul dintre «conceptele» preferate ale lui Cioran, cuvântul care revine poate cel mai des în scrierile sale este ratare. Cioran afirmă în repetate rânduri că are o preţuire aparte pentru rataţi şi pe el însuşi s-a considerat, nu o dată, «ratat». Ar fi însă greşit să credem că aici este vorba de propriile tale aşteptări înşelate sau de cele ale unora în raport cu o performanţă anume. Cu atât mai puţin, ratarea cioraniană nu are nimic în comun cu ambiţiile înşelate ale unui scriitor în raport cu opera lui. Sensul ratării este existenţial şi el se referă la incapacitatea de a realiza un proiect de fericire la scara unei vieţi în pofida dorinţei arzătoare de a o face. «De ce sunt un ratat? Fiindcă am aspirat la fericire, la o fericire supraomenească, şi fiindcă, neputând să ajung la ea, m-am înfundat în contrariul ei, într-o tristeţe sub-umană, animală, mai rău, într-o tristeţe de insectă. Am dorit fericirea gustată în apropierea zeilor, şi n-am obţinut decât această apatie de termită.» (Caiete, II, 330).”

Iată şi fragmentul din „Lacrimi şi sfinţi” (pag. 169):

„Ratarea nu apare decât pe ruina unor mari ambiţii şi aspiraţii. Cine nu şi-a pus în viaţă insistent şi dureros alternativa: aut Cesar, aut nihil nu este un ratat. Trebuie să fii victima unui orgoliu infinit. Dacă n-ai aspirat la Divinitate, nu cunoşti limita superioară a ratării. Din lupta cu Dumnezeu se recrutează rataţii clasici, iar înfrângerea aceasta defineşte pe om în genere ca ratat. Este o chestiune de destin, iar nu de carieră. Unul se crede ratat, fiindcă n-a ajuns primar; altul, bogat etc… ei sînt, de fapt, la limita inferioară a ratării, căci au căzut în lupta cu oamenii, iar nu cu Dumnezeu.”

Q.E.D.

Una dintre cele mai vii amintiri legate de cinematograf o am din 1971, când vărul meu, care s-a prăpădit în 2008, m-a luat cu el să vedem „Cântecele mării”, un muzical cu Dan Spătaru şi Natalia Fateeva. Am fost la cinematograful Bucureşti, pe bulevardul Elisabeta, iar sala era arhiplină. Neputând găsi o modalitate de a intra, pentru că filmul începuse, vărul meu m-a târât efectiv după el pe la toate intrările. Eram fascinat, ameţit literalmente, deoarece îmi închipuiam că sunt de fapt mai multe săli în care rulează simultan aceeaşi peliculă, toate fiind supraaglomerate. Am reuşit într-un final să intrăm (am văzut filmul în picioare), şi multă vreme după aceea am fredonat melodia „Noi doi şi-o umbrelă” care, de fiecare dată când îmi revine în memorie, îmi aduce aminte de mica aventură în „cinematograful cu săli nenumărate”. Mă gândesc că nu am fost niciodată într-un cinematograf modern, care are, într-adevăr, mai multe săli, din care poţi alege. Nici nu cred că o voi face vreodată. Îmi doresc ca visul meu adevărat de la nouă ani să rămână unic, nealterat de fadoarea modernităţii.

Ieri, cu ocazia unui parastas, am participat la o slujbă la biserica Sf. Ilie din prelungirea Ghencea. Tot plimbându-mi privirea pe frescele din interiorul lăcaşului l-am descoperit, într-un colţ, pe Sfântul Mucenic Platon. Mi-am spus că, dacă se află acolo, atunci trebuie să fi existat, deşi nu are, cu siguranţă, nicio legătură cu filozoful. Cu toate astea, tot mi s-a părut un pic bizar. Mai lipsea Sfântul Mucenic Socrate…

„La orice grad de cultură şi de oricâte subtilităţi ai fi capabil, dacă nu te gândeşti intens la moarte, rămâi un inconştient.” (Lacrimi şi sfinţi)

Există, iată, şi o dovadă a aderenţei lui Cioran la pesimism, deşi nu s-ar putea spune cu siguranţă că nu există, totuşi, o capcană subtilă în substrat: „Cu cât îi citesc pe pesimişti, cu atât iubesc viaţa mai mult.” (Lacrimi şi sfinţi) Lui Cioran omul i-a plăcut, desigur, viaţa. Lui Cioran, traseistul între imanent şi transcendental, nu se poate spune cu siguranţă dacă i-a plăcut viaţa fizică sau transcenderea realului prin mijlocirea oferită de voluptatea suferinţei şi a amărăciunii.

Miercuri, 27 octombrie 2010

Nu există nostalgie fără regret? Cu cât îţi aminteşti mai mult de copilărie, cu atât creşte apropierea de moarte? Ce relaţie de interdependenţă există între toate aceste elemente proprii omului? Cum funcţionează mecanismul care determină procesele ce se produc în conştiinţa intimă a unei fiinţe umane şi rezultantele lor, reziduuri permanente ale unei vieţi care nu ne mai aparţine, devenite străine odată cu schimbarea noastră, cu transformarea a ceea ce am fost odinioară? Suntem unici sau reprezentăm mai multe fiinţe, prin multiplicarea, clipă de clipă, a fiinţei care am fost la naştere? Este uitarea un câştig pentru revelaţie şi pentru reverie, sau doar o reglare organică a capacităţii de asimilare? Is there anybody out there?…

Joi, 28 octombrie 2010

Nu întotdeauna visul reprezintă supapa care ne ajută să scăpăm de angoasele pe care le acumulăm, inconştienţi, în timpul zilei. M-am trezit într-o dimineaţă sub imperiul unei mari nelinişti: visasem că eram în întârziere la serviciu, după o alergătură prin mijloace de transport sordide, într-un oraş necunoscut şi întunecat. Aveam ca repere, în vis, câteva dintre locurile de muncă unde lucrasem în trecut, însă totul deraiase de la logică, nu ştiam precis unde să mă prezint şi ce să fac, eram într-o încurcătură teribilă, pentru ca într-un final să mă trezesc undeva, într-o zonă neştiută a oraşului, singur într-un tramvai ale cărui număr şi traseu îmi erau complet necunoscute.

Totuşi, nu asta mă neliniştea, adică faptul că mă pierdusem, că nu ştiam unde mă aflu, ci faptul că întârziasem, că va trebui să suport, ca de atâtea ori în trecut, muştruluielile unui şef imbecil şi intransigent. M-am deşteptat neştiind efectiv încotro să o apuc: înspre Cris-Tim, unde uşa spre atelier era încuiată cu exactitate la ora 7.00, singura modalitate de a ajunge fiind pe o rută ocolită, pe culoare placate cu faianţă albă şi printre măcelari îmbrăcaţi în alb, cu halatele mânjite de sînge; înspre Informaţia, acolo unde la ora 6.31 portarul îţi oprea legitimaţia la poartă, urmând să o predea şefului care decidea, invariabil, să-ţi taie o oră din cauza unui minut de întârziere; sau cel mai rău, la uzina Vulcan Berceni, cu tot periplul inuman, începând de la ora 5.00, prin patru mijloace de transport, în înghesuială, frig, mirosuri pestilenţiale, printre figuri somnoroase de bărbaţi nebărbieriţi, cu ochii încercănaţi şi cu halena insuportabilă a vodcilor consumate cu o seară înainte. Tot acest scenariu mi-a trecut prin faţa ochilor, timp de un minut, ca o extensie nefirească a visului transformat în coşmar real. Am răsuflat uşurat când am înţeles că trebuie să plec la redacţie şi că nu întârziasem defel, deşi ceasul arăta ora 9.00.

Am avut pre-sentimentul că, după „Lacrimi şi sfinţi”, „Amurgul gândurilor” trebuie să fie o carte mai bună. Primele 40 de pagini îmi confirmă presupoziţia, deşi uneori este obositor să descopăr câte o formulă la fiecare frază sau propoziţie. Esenţializarea excesivă poate duce la o anumită ariditate textuală, iar Cioran se pare că şi-a asumat conştient acest risc. Totuşi, poate că puţină „carne” nu ar fi stricat pe ici, pe colo, pentru ca voluptatea lecturii, dată de o formă ceva mai ademenitoare, să aibă consistenţa unui act aproape erotic.

Un copac privit vara sau iarna poate fi frumos în ambele ipostaze, aşa cum o femeie îmbrăcată este uneori mai expresiv-erotică decât în momentul când îşi leapădă hainele. Depinde din ce unghi priveşti şi cu ce adjective îţi împodobeşti pomul cunoaşterii. La Cioran, totul are consistenţa şi frumuseţea unei stampe japoneze. Liniile sunt ferme şi sunt scutite de prezenţa în excces a adverbelor. Şi totuşi, de ce oare persistă sentimentul că ai uneori de-a face cu o carte de matematică? O suită interminabilă de formule şi demonstraţii, de o densitate obositoare. Expresii cu muchii de diamant, cuvinte alunecând prin lumina înşelătoare, irizată de aglomerarea, în compoziţia translucidă, a ipoteticelor prisme.

O lume de flăcări reci care au topit materia primordială făcând-o să ajungă, finalmente, la esenţa carbonului. Totul însă fără a se păstra căldura, umanul oricărui raţionament. Sentenţiozitatea gândirii lui Cioran mi se pare uneori înspăimântătoare. Nu este de mirare că, spre deosebire de G.L., a fost un profesor mediocru (chiar pomeneşte la un moment dat că a primit o mustrare de la minister în care i se reproşa că un procent prea mic din elevii pe care îi pregătise reuşiseră să treacă examenul de bacalaureat).

„Viaţa în comun ar fi insuportabilă fără recursul mental la răzbunare, fără speranţa răzbunării. Ideea aproapelui  nu evocă ideea de viitor, ci pe aceea de răzbunare, legea nescrisă a oricărei comunităţi reducându-se la: Urâţi-vă unii pe alţii.” (Caiete, II)

„E limpede că ne trebuie o altă specie umană, una din care ura să fi dispărut cu desăvârşire.” (Întâlnire cu un necunoscut)

Nimic, probabil, de adăugat.

Încă un fragment din „Întâlnire cu un necunoscut”, care îmi aminteşte de regulamentul barbar al unor concursuri de literatură, care impune o limită de vârstă participanţilor:

„Citesc într-un ziar care se consideră «cultural» această grozăvie: «Vechea generaţie tot nu vrea să se dea deoparte.» Dar cum arată, în mintea acestor fete şi băieţi (unul dintre ei face şi portretul biologic ideal al omului de cultură: 38 de ani), «a te da – cultural – deoparte»?”

Mă simt cu atât mai bine în pielea mea de anonim, de necunoscut autodidact care cochetează cu cultura. Îmi este bine ştiind că nimeni nu va veni vreodată să-mi spună: „Dă-te la o parte, tataie, că a venit vremea noastră!”, pentru că nu voi fi ocupat niciun loc şi nu voi fi avut, în consecinţă, de la ce să mă dau la o parte. Fireşte că, afirmând asta, pot fi acuzat de delăsare, ipocrizie sau, mai grav, de laşitate. Nu e mai puţin adevărat însă faptul că poziţia mea de necunoscut, confortabilă în fond, mă scuteşte de efortul unor explicaţii inutile şi îmi conferă avantajul de a gândi, în continuare, liber de orice prejudecată, fie ea legată de vârstă sau de numărul de la pantof. Mi-e mai bine în fotoliul sau în canapeaua mea, decât în patul unui Procust cu veleităţi culturale.

Zilele acestea a fost adus la Catedrala Patriarhală, cu mare fast, un fragment din crucea pe care a fost răstignit Isus. S-au făcut slujbe speciale iar lumea a tratat evenimentul cu respectul cuvenit. Nu mă pot abţine, din nou, să nu-mi pun întrebarea: cum se pot extazia oamenii în faţa unei părţi dintr-un instrument de tortură, şi nu unul oarecare, ci tocmai cel de care romanii s-au folosit pentru a-l lichida pe Mântuitor? Venerarea crucii este venerarea unui instrument de tortură, echivalentul cleştilor de smuls unghii sau a roţii pe care erau traşi ereticii. Dacă Isus ar fi fost ars pe rug, decapitat sau spânzurat, am fi venerat stâlpul infamiei, eşafodul, securea sau spânzurătoarea?! E o întrebare care mă umple de nelinişte.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.