E din nou marți și din nou nu-mi rămâne să constat decât că săptămânile trec fulgerător. Nu știu dacă azi sunt trei ceasuri rele, însă în zona certitudinilor există câteva lucruri demne de amintit. Unul ar fi rutina. Ce ne facem când se instalează? Cum găsim ceva nou tot timpul? Sunt întrebări la care nici măcar experiența de viață nu poate da răspunsuri clare. Trăim într-o bulă cețoasă, iar pașii pe care-i facem înainte par mai degrabă niște bâjbâieli, jalnice încercări de adaptare la situații necunoscute.

Ce-i rămâne de făcut unui bărbat de 57 de ani în condițiile astea? Să vedem ce făcea Cioran (și ce zicea) când avea vârsta asta: „Sinuciderea e actul cel mai normal pe care-l putem săvârși. La sinucidere ar trebui să ajungă în final orice reflecție și cu ea ar trebui să se încheie orice existență. Sinuciderea ar trebui să înlocuiască pretutindeni sfârșitul involuntar și degradant. Și fiecare să-și aleagă în fine ultimul ceas.” (notă din sâmbăta Paștilor, aprilie 1968, la câteva zile după ce Cioran împlinise 57 de ani – din „Caiete II. 1966-1968”, Editura Humanitas, 2010, traducere de Vlad Russo & Emanoil Marcu)

Vineri, 29 octombrie 2010

Vizitele neaşteptate în zilele mele libere mă scot din minţi. Când sună telefonul sau interfonul simt că mă aflu în pragul unei crize de nervi. Ceea ce este mai grav e faptul că trebuie de fiecare dată să fiu curtenitor cu oaspeţii, adică să mă prefac, să mimez bucuria revederii, «plăcerea» pe care mi-o oferă prezenţa lor. În realitate i-aş da pe uşă afară, fără să am după aceea niciun fel de remuşcare. Cel puţin, o asemenea atitudine brutală m-ar scuti pentru o perioadă de nedoritele intruziuni. Când „beneficiez” de un astfel de „eveniment”, ziua mea este cu siguranţă compromisă. Avea dreptate Carol Quintul: „O singură zi de singurătate îmi oferă mai multă bucurie decât mi-au oferit toate triumfurile.” (din Caiete, II)

N-am mai spus niciodată aşa ceva, dar de ce n-aş spune-o acum? De ce să nu fiu şi eu un pic exaltat? Doar pentru că am o anumită vârstă? Pentru că pot părea ridicol? Ce e ridicol aici: poezia lui Mircea Cărtărescu din ultimul lui volum, intitulat chiar aşa, „Nimic”, este splendidă? Da, ce e ridicol aici? Am devenit inuman de când evit să spun exact ce simt şi cum mă simt. Dar pot să o fac aici, departe de toate (pre)judecăţile stupide. Mi-au crescut varice pe conştiinţa intimă de atâta umblet şi de atâtea gânduri nespuse, lăsate la dospit. Cine nu-mi dă voie să mă exprim, să defulez toată materia ascunsă, îngropată în cimitirul care este memoria lucrurilor dragi? Să mă schimb, aşadar, să fiu eu însumi, să sar din când în când pe stradă într-un picior şi să cânt în gura mare „I want to break free”. Să spun şi eu „sunt atât de trist/ e o zi tâmpită de noiembrie idiot” ca M.C., fără teama că voi fi privit cu suspiciunea şi cu prudenţa cu care priveşti un nebun inofensiv.

Am revăzut în seara asta pe MGM un clasic cu Tony Curtis şi Sidney Poitier, „The defiant ones” (1958) sau „Lanţul”, aşa cum este cunoscut la noi. Ştiu că e un clişeu, dar trebuie să o spun: filmele bune nu mor niciodată, chiar dacă actorii (Tony Curtis ne-a părăsit de curând) se mai duc uneori.

„Ceea ce scade în ochii mei Revoluţia din ’89 este faptul că totul se petrece pe o scenă, că promotorii ei se agită ca nişte actori […].” (Caiete, II)

Acest pasaj, scris pe la sfârşitul lui martie 1968, are puternice valenţe oraculare. Cu siguranţă că este doar o coincidenţă, Cioran referindu-se aici, desigur, la Revoluţia Franceză, însă asemănările cu cealaltă „revoluţie” sunt de-a dreptul izbitoare…

Spre deosebire de cărţile pe care le-am citit până acum, unde Cioran abuzează deseori de formulă, în Caiete este mai uman şi, în consecinţă, mai puţin ermetic, mai accesibil. Asta, desigur, nu scade cu nimic din valoarea lor, dimpotrivă.

Sâmbătă, 30 octombrie 2010

„Filozoful se gândeşte la divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esenţă, altul la persoană.” (Amurgul gândurilor)

E o greşeală de fond aici. Dumnezeu nu poate exista ca persoană decât prin necesitatea reprezentării lui ca atare de către credincios sau de către necredincios deopotrivă. Judecând după enunţul „Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi semănarea sa”, omul a avut nevoie de o anumită reprezentare a lui Dumnezeu, de un chip sau de întruchiparea lui. Dumnezeu este în tot şi în toate, însă unui credincios i-ar fi greu să accepte că El ar putea fi, de pildă, un copac. Pentru credincios, unica reprezentare a divinităţii este cea dată de chipul lui Dumnezeu, care nu poate fi, în accepţiunea lui, decât uman.

Filozoful poate extinde această reprezentare, însă nu se poate desprinde de natura umană a lui Dumnezeu, chiar dacă, în teoriile lui, împrumută divinităţii un chip abstract. Capacitatea filozofului de a merge la esenţă, adică la divinitatea însăşi, nu-l fereşte, când închide ochii, de tentaţia irezistibilă de a-i zugrăvi acesteia un chip uman. Apoi, egalitatea Dumnezeu – persoană este o contradicţie în termeni. Dumnezeu nu poate fi persoană, aşa cum o persoană nu poate fi Dumnezeu (Isus este fiul lui Dumnezeu, nu Dumnezeu însuşi, confuzie pe care o fac nenumăraţi credincioşi).

Relaţiile divinitate – esenţă, Dumnezeu – persoană, şi disocierea dintre ele, sunt date ca exemplu de Cioran pentru a face o diferenţiere clară (incluzând aici şi golul de erudiţie) între filozof şi credincios. Cioran scoate din ecuaţie, probabil cu bună ştiinţă, situaţia când cei doi reprezintă una şi aceeaşi persoană. În cazul de faţă termenul credincios este, evident, unul peiorativ.

„Toţi profeţii Vechiului Testament se înfurie în numele a ceva, în numele poporului sau al lui Dumnezeu. Şi în numele nimicului poţi azvârli blesteme, dacă aderi la el dogmatic.” (Amurgul gândurilor)

A-ţi pune problema existenţei lui Dumnezeu este ca şi cum te-ai întreba, aflat într-o călătorie temerară în altă galaxie, dacă planeta Terra, de pe care ai plecat în aventura ta, există. Respectând proporţiile temporale, ar fi posibil să nu mai existe. Neştiind însă acest lucru nu poţi afirma cu certitudine că nu mai există. Ca şi în cazul planetei noastre, în orice punct al Universului sau al conştiinţei ne-am afla, nu-i putem nega existenţa lui Dumnezeu. Ne putem întreba doar, din când în când, de ce sunt din ce în ce mai puţine punţi de comunicare cu El. Sau de ce nu mai putem vorbi cu El, simplu, omeneşte, aşa cum a făcut-o Petrache Lupu la Maglavit.

„Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adâncă şi tainică şi mai durabilă ca dorinţa zvăpăiată de fericire.” (Amurgul gândurilor)

Sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Recunosc, am tresăriri de orgoliu când găsesc gânduri sau convingeri de-ale mele mai vechi în spusele lui Cioran. Unul dintre ele este legat de tendinţa maladivă a oamenilor de a priza noul cu orice preţ. „Drama existenţei în general este că tot ce câştigăm pe o parte, pierdem pe cealaltă. Omenirea ar fi putut dăinui foarte bine fără să se clintească. Dacă pătrunzi în adâncul lucrurilor, îţi dai seama că omul avea tot interesul să rămână aşa cum este. La ce bun această frenezie a noutăţii, a noutăţii în ordinea gândirii, a poeziei, în totul?… noutatea şi iarăşi noutatea. E ridicol. Cred că ideea cea mai simplă, cea mai directă, cea mai dificilă însă, e aceea de a trăi cu contradicţiile proprii. E necesar să le accepţi.” (Convorbiri cu Cioran, Luis Jalfen)

Hotărârea mea de a ieşi din poezie se leagă de acest lucru. Poeţii tineri de la noi au o adevărată obsesie a noului. De fiecare dată când apare un volum sau când scriitorii postează poeme pe site-urile de specialitate se întâmplă mereu acelaşi lucru: toţi se întreabă ce aduce nou. E o tendinţă generală de a forţa noul, de a sparge barierele necunoscutului şi de a căuta cu obstinaţie ceea ce uneori este de negăsit. De aici şi tendinţa de a fărâmiţa textele, de a le întoarce pe toate feţele, de a le dezasambla în părţile componente, de a face o hermeneutică păguboasă care cel mai adesea provoacă reacţii retractile, defensive, extreme.

Nu poţi obliga necunoscutul să ţi se dezvăluie. E stupid, e ca şi cum, având buzunarele pline, îţi rişti libertatea violând o curvă, doar din curiozitatea grotescă de a trăi senzaţii noi, gândind în mod eronat că nu vei fi pedepsit pentru asta. De altfel, am şi spus-o într-un poem de-al meu: poezia este o curvă, iar uneori o curvă este mai dificil de adus în pat decât o fată crescută în rigoarea puritană a unei familii bigote. Curva ţi se dă pe bani, însă şi atunci, ca să ai iluzia că îţi livrează senzaţii unice, că îţi satisface apetitul pentru nou, netrăit de cei dinaintea ta, trebuie să o tratezi ca pe o doamnă. Altminteri, îţi va spune mereu: „Hai mai repede, că am treabă!”, iar un astfel de îndemn te va scuti pentru multă vreme de efortul de a încerca să transformi ceea ce nu este în ceea ce ai vrea tu, sau alţii, să fie.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.