Ianuarie e aproape gata. Spuneam și săptămâna trecută că timpul trece foarte repede. Mă rog, e doar o iluzie, fiindcă trecerea timpului e constantă, dar senzația este că săptămânile se duc fulgerător. Acum câteva minute ne pregăteam de revelion, acum o oră lansam la Gaudeamus „Ziua în care a murit John Lennon”, acum o zi debutam cu „Fabian” și așa mai departe. Își mai amintește cineva de Fabian? Cred că sunt puțini, ceea ce e un lucru bun.
Uitarea este un fenomen benefic, fiindcă aluviunile memoriei se duc la vale lăsând loc fluxului nou, proaspăt, de informații. Și apropo, am rescris „Fabian” între timp, i-am dat o formă, cel puțin stilistică, mult mai limpede conturată. Mă bătea gândul să o reeditez, într-o colecție de carte pentru copii, însă nu știu cine ar fi de acord să o facă. Ar fi meritat o soartă mai bună cartea asta. Dar câte cărți n-ar merita o soartă mai bună? Să nu cădem în fandacsii literare, totuși.
Zic să revenim la obiectul acestui articol, anume la ce mai zicea Cioran pe la sfârșitul lui ianuarie 1963. Nu era, veți vedea, într-o stare prea bună.
„Sâmbătă, 26 ianuarie 1963
Îmi vine să plâng. Am învins toate dorințele. Sfâșiere (în sensul propriu) a întregii urzeli a ființei mele. Senzație de singurătate la fel de precisă și de intensă ca în «demența lucidă».
Viața mă dă deoparte, ca să poată merge înainte. Să te simți ca o piedică în mersul lucrurilor. Deranjez Devenirea.
Ceea ce mă face să-mi pierd gustul pentru Viitor e certitudinea că totul va fi mai urât decât în prezent. Ajunge să te gândești la stricarea arhitecturii de la începutul secolului XX și până la noi – te trec fiorii de groază. Darmite să-ți imaginezi ce va deveni ea în viitor! Mai bine nu te gândești.” (din Caiete I, Editura Humanitas, 2010, traducere de Vlad Russo & Emanoil Marcu)
Și acum, încă un calup din bietul meu jurnal de lectură:
„Luni, 8 noiembrie 2010
Nu pot să scriu aici despre moartea lui Adrian Păunescu. Am făcut-o în ziar şi nu mă simt prea confortabil în legătură cu asta. Mintea, în cazul ăsta, îmi este scurtcircuitată de contradicţii. Acest om mi-a provocat, de-a lungul timpului, numai sentimente echivoce. L-am admirat şi l-am dispreţuit deopotrivă. E posibil ca, influenţabil cum mă aflu, să mă fi lăsat copleşit de moarte ca element în sine, cu tot spectacolul mediatic care el însuşi este un mijloc extrem de manipulare.
M-am gândit tot timpul la spusele lui Andrei Pleşu referitoare la purificarea pe care ţi-o poate livra dispariţia, la spălarea de păcate prilejuită de plecarea din această lume.* Eu am învăţat doar să iert, ceea ce nu e puţin lucru. Este, în fond, unul dintre principiile creştinismului. Pot, aşadar, să iert, şi pot, eventual, să şi uit. Cu condiţia ca, după dispariţia omului Adrian Păunescu, să rămână esenţa poetului. Lucrurile legate de viaţa lui controversată, fără a fi neapărat bagatelizate, ar trebui închise într-o carte sudată, aidoma celei cu care a debutat amicul meu Ilieş Gorzo.
Dacă vrei să o deschizi şi să afli ce este înăuntru, trebuie să pui mâna pe flex şi să tai şuruburile. Fapt care te va face să gândeşti de două ori înainte de a trece la acţiune. Iar efortul în plus, sfânta muncă manuală, te-ar putea determina să renunţi pe moment şi să alegi soluţia mai facilă a deschiderii unui volum mult mai accesibil, de poeme de la începuturi. Acolo ar putea fi, bunăoară, redescoperit poetul Adrian Păunescu. Altminteri, totul va rămâne o amintire difuză într-un ocean controversat de literatură.
Totuşi, nu mă pot abţine să nu pomenesc aici despre o întâmplare pe care tata mi-a povestit-o cu foarte mult timp în urmă. Lucra la Casa Scânteii şi trebuia să iasă din schimbul doi, când Păunescu, care era redactor şef la „Flacăra” i-a rugat pe câţiva tipografi, pe care el îi cunoştea ca fiind buni meseriaşi, să rămână în continuare pentru o lucrare specială. Printre ei s-a aflat şi tatăl meu.
Au făcut planul de lucru (tiparul nu era uşor atunci, se lucra cu tot felul de matriţe, cu litere de plumb etc.) şi, după ce totul a fost pus la cale, oamenii au cam început să dea din colţ în colţ. Lucrau ore suplimentare, deci voiau şi ei, pe lângă recompensa bănească promisă, şi ceva special. Păunescu a înţeles despre ce era vorba, a pus mâna pe telefon şi a cerut, cine ştie cărui serviciu de protocol, să aducă mâncare şi ceva de băut pentru băieţi.
Tata, care era într-adevăr un tipograf foarte bun (mi-am dat seama de asta când, mult mai târziu, am devenit aproape colegi la „Informaţia”) mi-a spus că Păunescu era priceput nu numai la gazetărie, ci şi la paginare şi la tot ce ţinea de editare, corectură etc. Către dimineaţă, când lucrul era aproape gata, au realizat, la paginarea finală, că un spaţiu, o coloană, a rămas neacoperită, iar aici scriitorul şi-a probat cu desăvârşire capacitatea de a crea, pe loc, texte nu neapărat excepţionale din punct de vedere literar, ci eligibile pentru revistă şi pentru situaţia dată, corelarea adică cu subiectul de pe pagina respectivă etc.
A scris în zece minute un poem cu numărul exact de strofe cerut de spaţiul rămas neacoperit. Trebuie să fi produs impresie acest tip de manufactură scriitoricească spontană asupra tipografilor novice într-ale literaturii. Cert este că tata, fie şi numai datorită acestei întâmplări, a rămas cu un respect deosebit pentru „geniul” lui Păunescu.
I s-a transmis copilului din mine, prin acel proces intim care ţine de relaţia dintre tată şi fiu şi de încrederea pe care o presupune, acest respect pentru scriitor, deşi nu am fost niciodată un fan al cenaclului Flacăra (am fost doar de două ori, absolut întâmplător, o dată cu clasa, când eram în liceu, pe stadionul Republicii, pe 2 mai, de ziua tineretului, şi o dată tot organizat, în armată, când cenaclul a avut spectacol în Sala Polivalentă din Medgidia, localitate unde eram încartiruit), şi nici măcar al poeziei lui (îmi plăceau teribil atunci Bacovia şi, îndeosebi , Blaga, de altfel mai am şi acum cartea cu Poemele Luminii, de care eram nedespărţit) deşi, prin clasa a unsprezecea, la o teză, din grupajul de poeme care ni se băgase pe gât din cauza manualului, am ales „Nicolae Bălcescu la gurile Dunării”, un poem de Adrian Păunescu, datorită căruia am luat o notă foarte bună.
A contribuit la asta în mare măsură şi faptul că făcusem o pasiune pentru eroul paşoptist datorită altui mare scriitor, Camil Petrescu, a cărui dramaturgie aproape că o ştiam pe dinafară (una dintre piese fiind „Bălcescu”). Am avut însă prieteni (şi chiar o prietenă, care scria versuri inflamant-păunesciene şi care nu-mi înţelegea maniera proprie, excesiv blagiană, de a scrie poezie) care au crezut cu tărie în el.
S-ar putea spune, bunăoară, că după ce am scris un articol ditirambic în ziar, voinţa de a mai scrie aici despre moartea lui Păunescu mi s-a strepezit.
Recitesc mereu din Caiete, de care am devenit, iată, dependent.
O temă care prinde contur şi care devine din ce în ce mai importantă şi mai semnificativă pentru mine şi pentru ceea ce vreau, în general, să devin: „Nu poţi face ceva valoros decât dacă eşti necunoscut. Nu mă simt eu decât atunci când nu exist pentru nimeni.” (Caiete, III)
Să nu exist, atunci, pentru nimeni. Să fac gol în jurul meu, deşi nu am scris, încă, nici un Tratat…
Să zicem că am nevoie de o des-ambiguizare în ceea ce-l priveşte pe A.P.
*„Cineva care, în timpul vieţii, îţi părea demonic apare îmblânzit, destins, înseninat, când zace dinaintea ta mort. Moartea umanizează. Şi asta nu pentru că eşti dintr-odată înduioşat şi nu mai poţi gândi «de rău» pe cel mort. Ci pentru că, în preajma trupului neînsufleţit, demonul e demobilizat. Spre deosebire de înger, demonul e pragmatic: nu stăruie lângă ceea ce e inutilizabil.” (Andrei Pleşu, Note, stări, zile, Ed. Humanitas 2010, pag. 104)
Marţi, 9 noiembrie 2010
La întrebarea lui Gerd Bergfleth, din „Convorbiri cu Cioran”, dacă scrie pentru lume sau pentru el însuşi, Cioran dă un răspuns extraordinar: „Nu pentru cititor, hotărât nu. Un scriitor care se gândeşte la cititor este un scriitor prost. Dacă cineva scrie un roman cu gândul la succes, este pierdut: sunt absolut sigur de asta. Nici măcar piesele de teatru nu ar trebui scrise cu gândul la spectator.”
Găsesc, fără să-mi arog, aşa cum am mai spus, vreun merit, corespondenţe ale unor raţionamente proprii în gândirea cioraniană, şi aşa expusă la riscul pe care îl presupune un răspuns spontan într-un interviu. De altfel Cioran nu se dezminte, spusele lui sunt verificabile, cel puţin în Caiete, fapt care-mi dă o oarecare satisfacţie, desigur nu cea grosieră, care îi îndeamnă pe unii, probabil, să exclame: „Dar asta o ştiam şi eu!”, ci dimpotrivă, cea care mă îndeamnă încă o dată la cumpătare, la retragere în sinele propriu, la modestie, la înţelepciune, la filtrarea fiecărui gând care îmi aminteşte de o posibilă şi efemeră glorie.
Am fost ironizat, nu o dată, când am afirmat că scriu pentru mine însumi. Nu ştiam de ce o fac, de ce simt asta, nu aveam o explicaţie cât de cât logică a raţionamentului care mă îndemna, ca un demon interior, să scriu doar pentru mine. Aflu acum că asta poate face, în definitiv, diferenţa. Iar condiţia onestităţii faţă de acest gând este aceea de a înceta să cred în mirajul succesului, care în fond nu înseamnă nimic. Trebuie să-mi îndepărtez din conştiinţa intimă imaginea reuşitei, a treptei celei mai înalte de pe podium, a satisfacţiei livrate de sclipiciul izbânzii.
Miercuri, 10 noiembrie 2010
Cioran, în dialogul cu Gerd Bergfleth: „Scrisul este singurul tratament, atunci când nu iei medicamente. Trebuie să scrii, şi atât. Până şi actul scrierii este o vindecare. Vă dau un sfat. Dacă urâţi pe cineva şi nu vă puteţi răzbuna, scrieţi-i numele de o sută de ori, adăugând: l-aş omorî, l-aş omorî. După o jumătate de oră, v-aţi eliberat.”
M-am tot gândit în ultimele zile la definiţia imbecilului perfect, la felul în care un astfel de personaj poate fi reprezentat nu numai în realitate, ci şi literar, cu adjective care să creioneze tabloul tipului de alienat şmecheros, care atrage atenţia, care se află în centrul atenţiei permanent, care se descurcă în orice situaţie, care are perspicacitatea de a atrage privirile asupra sa în acel mod negativ care plusează la capitolul simpatie din partea celor care, în secret, îi împărtăşesc opiniile de escroc, care face din rahat bici şi mai şi trosneşte cu el, care debordează de mediocritate dar care spune fraza potrivită la momentul potrivit, suficient cât să impresioneze, care este, în ciuda inteligenţei minime şi a culturii marginale, abil în situaţiile limită şi capabil, astfel, printr-un comportament histrionic specific, să-i seducă pe cei din jurul lui, care e simpatic, dar idiot ca o libelulă, care e descurcăreţ, dar enervant ca un ţânţar, care poate pomeni un autor dar care nu-i poate numi nici măcar o carte dintr-o bogată biografie, care, într-un cuvânt, face un joc aşa zis genial pentru a-i atrage în plasa seducţiei sale pe naivii care cred că este indispensabil, dar care este prost, incult, incapabil de raţionamente cât de cât inteligibile sau de punerea, cap la cap, într-o ordine logică, a două fraze cu un grad de complexitate mediu.
Şi iată că găsesc, în sfârşit, formula care mă va scuti de acum încolo de frământări, de gânduri sumbre, de recriminări inutile:
„IMBECILITATE (fig. 1100) – Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale şi morale. Inteligenţa lui e mărginită, totuşi are calităţi de memorie, de imitaţie şi oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simţul moral îi e atins… Revoltat, nedisciplinat, mincinos şi lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspectă. Imbecilii sunt cele mai adeseori pederaşti, sau nu se înţeleg decât ca să puie la cale infamii. Chiar prinşi asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numărul imbecililor internaţi e infim, în comparaţie cu acela al imbecililor care circulă liberi şi care trăiesc ca vagabonzi, hoţi şi pezevenghi.” (fragment din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu, Ed. Eminescu, 1985, pag. 103)
Am urmat sfatul lui Cioran. Mă simt un pic mai bine. Am găsit, finalmente, definiţia imbecilului (B.C.) cu nume de căruţă. Să mergem, aşadar, mai departe.
Un alt gen de eliberare: un câine latră la miezul nopţii în grădina unui bloc în formă de U. Ecoul e maxim şi îl scoate din sărite pe un locatar care nu poate dormi din cauza lui. Omul, sătul de interminabilul şi deranjantul tratament auditiv, iese la fereastră şi urlă preţ de câteva minute: „Futu-ţi morţii mă-tii de javră nenorocită, dacă n-oi ieşi eu într-o zi şi când ţi-oi fute două peste botul ăla să ţi-l rup dracului şi să taci odată! Băga-mi-aş pula-n naţia ta de javră ordinară!” Şi iarăşi, tot aşa, într-un şir de blesteme şi înjurături de o plasticitate extraordinară. Întâmplător sau nu, câinele tace. Omul se retrage satisfăcut, răcorit, eliberat de gândul de a trece la fapte. Cotarla a fost salvată, în mod miraculos, de salva de înjurături. (cu gândul la înjurătura românească şi la felul în care Simone Boué îşi descarcera nervii folosind-o, apud Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut)
Şi o dovadă a optimismului cioranian, de care pomenea undeva Virgil Ierunca: „Cât mai poţi să râzi, chiar dacă ai o mie de motive de disperare, trebuie să continui. Râsul este singura scuză a vieţii, scuza cea mare a vieţii! Şi trebuie să spun că până şi în cele mai cumplite momente de disperare am avut puterea să râd. În asta stă avantajul oamenilor faţă de animale. Râsul este o manifestare nihilistă, aşa cum bucuria poate fi o stare funebră.” (Convorbiri cu Cioran, Lea Vergine)
Nu am crezut niciodată în raţionamente de genul „uitarea este a doua natură a omului”. Mi s-au părut întotdeauna stupide şi neverificabile. Totuşi, când mă gândesc la modul cum românii sunt trataţi în străinătate, şi mă refer aici la cei de bună credinţă, la felul cum li se serveşte pe tavă, dinainte, efigia lui Ceauşescu, simt cum mi se face o greaţă teribilă. Şi este vorba aici de cetăţeni ai unor ţări aşa-zis civilizate, occidentale, care fac asta.
Memoria oamenilor e, cu adevărat, scurtă, iar uitarea, în acest caz, face parte (sau nu?) din natura omului. Asta pentru că îmi stau mereu pe limbă nume precum Salazar, Franco, Napoleon, Hitler, Mussollini, asta ca să o iau de la vest către est, şi pot continua cu exemple precum Iosip Broz Tito, Erich Honecker, Todor Jivkov, Brejnev, Hruşciov, Stalin şamd.
În istoria oricărei naţiuni probabil că se poate găsi un ticălos care a făcut fapte abominabile, fie că este vorba de vreun războinic viking tembel, vreun mareşal Petain cu al său guvern de la Vichy sau de vreun Zorba cu zvastică. Ceauşescu a fost cu siguranţă, în ordinea istoriei recente, un mare ticălos. Prezenţa lui pe listă nu absolvă însă celelalte naţiuni de vina universală de a fi avut lideri care au bulversat mersul omenirii, chiar dacă toate crimele pe care le-a comis, fiind mai recente, sunt mai vizibile. Ce deosebire ar mai fi atunci între steaua galbenă de pe hainele evreilor şi stigmatul verbal cu care sunt cadorisiţi cetăţenii români în occident (şi nu numai)?”
