Am fost întotdeauna încredințat că munca îndârjită, dublată de pasiune și modestie, poate înfrânge indiferența oamenilor. M-am înșelat. Nimic nu poate să clintească din mentalul colectiv acel stupid și omniprezent crez al vulgului: „Nu-i pasă nimănui”. I-aș întreba și eu: dacă nu vă pasă, de ce mai existați? Care e rostul vostru pe acest pământ? De ce vă încăpățânați să credeți doar în elemente de nișă livrate sistematic de o zonă interesată să facă asta? Nu vă simțiți nițel manipulați? Ah, am uitat: nu vă pasă.

Și acum, după acest intro sceptic să trecem la subiectul zilei și să vedem ce mai făcea Cioran în februarie 1958:

„M-am gândit astăzi, 20 februarie 1958, la starea de putrefacție în care se găsesc prietenii mei morți și tatăl meu, și m-am gândit la propria putrefacție.

Doar munca ar putea să mă salveze, dar să muncesc – nu pot. Voința mi-a fost vătămată din naștere. Proiecte colosale, himerice, fără nici un raport cu puterile mele.

Ceva în mine mă neagă, m-a negat dintotdeauna. Un principiu nefast, consubstanțial cu sângele și cu spiritul meu.

Nici un subiect nu merită să te apleci asupra lui mai mult de câteva clipe. Ca să reacționez contra acestei certitudini, am încercat să-mi transform în manii toate ideile; era singurul mod de a le face să dureze – în fața ochilor… minții mele.” (fragment din Caiete I 1957-1965, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Joi, 11 noiembrie 2010

Când am emoţii, creierul îmi este golit. Nu se mai află nimic îndărătul privirii, al ochilor care au tendinţa de a transmite totul, nediferenţiat, către procesare. Ochii sunt ca stomacul: primesc orice le dai, chiar şi otravă. Imaginea otrăvită de fiecare zi îmi arde conştiinţa intimă, o pârjoleşte efectiv.

Când revin acasă am aerul unui om obosit de orele petrecute la birou, de stresul provocat de monitor şi de toată vânzoleala din jurul meu. Oboseala era însă în mine înainte de a ajunge la serviciu. E o oboseală a raţiunii obnubilate, o regresie a simţurilor scăpate de sub control, a sistemului imunitar al conştiinţei, violentat de agresiuni exterioare inexplicabile, dar perfect reale.

Nu mai există nimic îndărătul ochilor, însă efectul emoţiei este preluat de piept. Deşi inima îmi bate normal, cavitatea toracică îmi este agresată de o torpoare care mă copleşeşte. Ai zice că funcţiile creierului sunt preluate de plămânii în flăcări, atinşi de febra raţiunii ca de o pneumonie. E un transfer teribil de responsabilităţi între organe, care mă bulversează. Mănânc cu ochii şi gândesc cu plămânii.

În vacanţele de vară pe care mi le petreceam la bunica aveam un coportament absolut bizar. Mica mea viaţă era împărţită şi disputată de două teritorii aproape inamice: la Mereni locuiau unchiul, mătușa şi cei patru veri, plus străbunicii, pe care am avut bucuria de a-i prinde în viaţă o perioadă. Mă simţeam bine acolo, era multă lume, aveam cu cine să mă joc, ne duceam cu animalele la câmp sau la pădure, veneau şi alţi copii cu animalele lor, ne strângeam în grupuri şi jucam diferite jocuri, asta dacă nu ne căţăram ca nişte maimuţe prin stejari.

Teoretic ar fi trebuit să fiu fericit. Aveam tot ce-mi trebuia, eram îngrijit, aveam mâncare foarte bună, loc berechet pentru zbenguială şi tovarăşi de joacă. Nu eram însă fericit. Îmi era dor de bunica, de singurătatea orelor nesfârşite pe care mi le petreceam la pescuit, pe marginea lacului din grădină. Simţeam atunci în piept o tristeţe sfâşietoare. Conform înțelegerii stabilite împreună cu tata (el stătea cu mine doar câteva zile, după care se întorcea la Bucureşti, chemat de obligaţiile serviciului), jumătate din vacanţă trebuia să stau la Mereni, cealaltă jumătate fiind promisă bunicii, în comuna alăturată, Bărăşti de Cepturi.

După plecarea tatei, taberele îşi disputau însă, pe fondul unor mai vechi neînţelegeri, paternitatea mea temporară. Nu se cădea de regulă la pace, iar părerea mea nu conta aproape niciodată. Când, în sfârşit, unul dintre veri mă ducea la bunica, torpoarea din piept dispărea. Îmi regăseam însă fericirea doar o zi sau două. Am trăit acolo crize de plictis teribile. Când mă săturam de pescuit, simţeam că înnebunesc. Zile întregi eram singur singurel în toată gospodăria.

Neîntârziat, pieptul îmi dădea alarma. Aveam senzaţii de leşin indescriptibile. Îmi doream cu orice preţ să mă întorc la Mereni. Odată, înnebunit de singurătate, mi-am făcut bagajul şi am şters-o înapoi la verii mei, în lipsa bunicii, care era dusă la muncă, la colectiv. Când s-a întors şi a văzut că nu sunt pe nicăieri, îngrozită că mi s-ar fi putut întâmpla ceva, a dat alarma la vecini.

M-au căutat peste tot. Noroc că unchiul avea bicicletă şi, realizând încurcătura, s-a dus şi a anunţat-o că sunt în siguranţă. Toată lumea a răsuflat uşurată, însă instabilitatea mea emoţională reuşea uneori să-i scoată din sărite. Eu nu ştiam ce voiam, iar ei nu înţelegeau ce demon mă îndemna să fiu aşa schimbător. Bunica, o femeie profund religioasă şi necomplicată, pentru care albul era alb şi negrul, negru, se ruga deseori pentru mine. Se vede treaba că asta nu mi-a ajutat prea mult.

S-ar putea spune, aşadar, că „motivul principal al chinurilor mele a ţinut de fiinţă, de fiinţa în sine, de simplul fapt de a exista” (apud Cioran, Caiete III)

Vineri, 12 noiembrie 2010

„Raiul este o stare de sinucidere continuă, ca şi iadul. Între ele se intercalează starea de nesinucidere numită a fi.” (Amurgul gândurilor)

Modul în care sunt hărţuit de vizite neaşteptate în zilele mele libere este de-a dreptul exasperant. Nu-mi mai pot programa nimic, nu mai am voie efectiv să-mi planific ceva din cauza acestor oameni care cred că eşti dator să le suporţi prezenţa nedorită. Îl înţeleg perfect pe Cioran. Nimic nu se schimbă în cursul mizerabil al vieţii.

O continuă disperare, de cele mai multe ori mută, mă învăluie şi-mi livrează din otrava ei fără să am puterea de a mă împotrivi. Trebuie să beau cucuta asta la nesfârşit doar din considerentul că acei imbecili care vin pe la mine gândesc în mod eronat că vizita lor îmi face plăcere. E un dipreţ absolut faţă de tot şi de toate, un dezgust care mi se localizează de data asta în gât, ca o flegmă pe care n-o poţi scuipa din cauză că e prea ataşată de esofag, de laringe.

E ca o lipitoare avidă de sângele care ar trebui să fie liniştea ta, atât interioară, cât şi exterioară. Vocile care se aud acum din bucătărie mă aruncă într-o asemenea disperare încât îmi vine efectiv să mă arunc pe fereastră, să termin definitiv cu toată mascarada asta idioată. Cel puţin după aceea nu vor mai avea pe cine să viziteze.

Sunt ca o vulpe hărţuită de vânător. Musafiri diabolici îmi afumă intrarea în vizuină şi, vrând-nevrând, trebuie să ies în bătaia puştii lor.

„Doar fiind până în gât în nefericire, începe inima să-mi bată.” (Amurgul gândurilor)

„Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelaţie a absolutului.” (Amurgul gândurilor)

În fond, nu faptul că s-a discutat despre mediocritatea literaturii lui Adrian Păunescu m-a deranjat. Până la un punct, cei care au afirmat ce au afirmat au avut dreptate. Păunescu a fost un grafoman, adică exact ceea ce îi repugna lui Cioran. Poetul şi-a dorit o operă grandioasă, conformă cu credinţa lui într-o epocă plină de manifestări fastidioase.

A realizat-o, însă în oceanul de literatură pe care l-a produs desigur că plutesc în derivă destui peşti morţi. M-a deranjat modul cum unii au înţeles să intre cu bocancii plini de noroi în sufrageria operei păunesciene în momentele când medicii se tot chinuiau să-i repornească inima la Spitalul Floreasca. Sau, şi mai grav, când îl băgau în groapă.

Ipocrizia este cu atât mai mare cu cât cei care au cântat amin miilor de poezii au pretins că o fac în mod cu totul şi cu totul obiectiv, or asta este o măgărie mare cât Casa Poporului. Este binecunoscută aversiunea lui Andrei Cornea pentru Adrian Păunescu şi conflictul care i-a separat atâta vreme. A fost o răzbunare tardivă şi ieftină, pusă la cale de un post de televiziune nu mai puţin ipocrit, TVR, care de asemenea pretinde că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase, deşi se cunoaşte de douăzeci de ani că a umblat cu spinarea plecată în toţi anii pseudo-democraţiei româneşti pe la curţile mai marilor succedaţi la putere.

Asta în ciuda declaraţiilor din curtea instituţiei din Calea Dorobanţilor conform cărora, vezi Doamne, TVR ar fi un exemplu de echidistanţă şi obiectivitate. Pe de altă parte, şi Gabriel Liiceanu este unul dintre aceia despre care nu se poate afirma că au avut o relaţie tocmai amiabilă cu Adrian Păunescu, însă, cu toate astea, spre deosebire de Andrei Cornea, nu a ieşit la rampă cu niciun fel de declaraţii. A preferat tăcerea, care este uneori mai elocventă decât orice răţoială publică la o oră de maximă audienţă. Oare de ce?

Nu cred în rău, cred doar că răul a câştigat, finalmente, marea bătălie cu binele. Faptul că mai sunt oameni care se iluzionează că binele mai rezistă, că nu e depăşit, e încă un indiciu al supremaţiei răului în lume. Cei care mai cred în bine sunt din ce în ce mai puţini, iar fronturile lor de luptă nu au nimic sistematic, ci sunt izolate şi întâmplătoare.

Doar o mână de naivi mai sunt convinşi de posibila supremaţie a binelui. Important nu e cum vom gestiona situaţia de acum încolo, ci cum ne vom adapta răului pentru a supravieţui. Imperiul răului este aici, se află deja în noi. Doar cei tari, cei adaptabili şi ticăloşii pot merge mai departe. Ceilalţi vor deveni, cu sau fără voie, sclavii Nichipercei, vorba bunicii mele, care vedea în acest personaj misterios întruchiparea Necuratului, a răului pe pământ.

Atât creştinii cât şi musulmanii au crezut în mod eronat că pot să-şi impună voinţa şi că pot să-şi sporească numărul de credincioşi cu tăişul sabiei. Cruciadele şi jihadul au slujit, în fond, aceluiaşi ideal: dominaţia. Puterea este irezistibilă, indiferent de natura credinţei, fiindcă este profund umană. Setea de putere a făcut posibilă readucerea civilizaţiei în pragul barbariei.

Mi-ar plăcea ca, la un moment dat, cerul să fie ceva mai plicticos. Ideal ar fi ca Dumnezeu şi Allah să joace şah din când în când ca doi bătrâni care se cunosc foarte bine şi pot accepta, în sfârşit, că se pot împrieteni. Chiar dacă, aşa cum e firesc, când unul, când celălalt, va exclama, pradă unei mari satisfacţii: sheikh mat! Abia atunci omenirea va şti că o poate lua de la capăt.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.