Am lipsit câteva zile de pe site (vă asigur că scopul a fost unul cât se poate de nobil, însă despre asta voi spune câteva lucruri într-o altă postare), știu că e joi și că nu e ziua potrivită pentru Cioran – „Dacă e marți, e Cioran”, cred că vă amintiți sloganul Jurnalului fărâmițat – însă n-am vrut totuși să treacă săptămâna fără să postez câte ceva din vechiul meu jurnal de lectură. Având în vedere că nimeni n-a vrut să mi-l publice pe hârtie, deși cred că ar fi meritat, aici este singurul loc unde va apărea și sunt convins că există destui dintre voi care-l citesc și care, poate, așteaptă episodul săptămânal.

Înainte de toate, tot potrivit obișnuinței, să vedem ce mai spune Cioran prin caietele lui: „În general, sunt socotit (de unii, ar trebui s-o spun), mai degrabă bun; și asta fiindcă n-am destul timp ca să fiu rău. Apoi, cum am o mare capacitate de a regreta, sufăr inevitabil din pricina tuturor mârșăviilor ce mi se-ntâmplă să comit. Mă căiesc de întreg binele și întreg răul pe care-l fac. Ar trebui să rămân pururi dincolo sau dincoace de fapte, să mă istovesc în virtual… De altminteri, asta și fac de obicei. Nu există veleitar mai mare decât mine. Un avorton, un amărât – cu câteva scuze metafizice.” (din Caiete I 1957-1965, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Sâmbătă, 13 noiembrie 2010

„Cinicul e mânat de o poftă aproape vicioasă a negării, de voinţa de a demasca. Există în el ceva diabolic, un joc pervers al spiritului, străin măsurii care-l caracterizează pe sceptic sau pe acel anxios minor care este dezamăgitul, care-l poate ajunge pe sceptic dacă-şi înalţă decepţiile şi tulburările la nivelul cunoaşterii, căci este adevărat că neliniştea constituie prima etapă a reflecţiei filozofice.” (Convorbiri cu Cioran, Sylvie Jaudeau)

Eu sunt acel anxios minor, dezamăgitul.

Ca orice om, pot fi capabil de multă răutate. Răul este înscris, de altfel, în genomul uman. Există, de pildă, gene caracteristice criminalilor, lucru care spune foarte multe. De multe ori, când ţin în mână un banal cuţit de bucurie, am impulsul ciudat de a-l împlânta în cineva. E doar o iluzie, dar una teribilă, care mă face să mă gândesc la moştenirea unei amprente, la o posibilă viaţă anterioară. Răul, ca atare, îmi stă în permanenţă la îndemână. Ceea ce face diferenţa este puterea de a-l ţine în frâu, abilitatea de a discerne în anumite situaţii, de a realiza când este necesar să recurgi la el şi când este intenţionat şi gratuit.

A răni o persoană, fie şi verbal, echivalează cu o crimă. Poţi uita o datorie sau o impoliteţe, o jignire însă niciodată. Răul, pe de altă parte, aplicat cu bună măsură, poate duce la rezultate pozitive. Perioada petrecută în armată, de pildă, este pentru mine reprezentarea răului absolut. A fost atunci o asemenea concentrare de malefic într-un timp relativ scurt încât mă mir şi azi cum de am scăpat nevătămat. Răul acela m-a întărit, mi-a dat o nouă perspectivă asupra vieţii. Din naivul care eram am devenit, în mai puţin de doi ani, un tip capabil să se descurce de unul singur. Aici, convertirea răului în bine, deşi nu pe deplin, a funcţionat.

Adept al binelui, m-a preocupat, în mod paradoxal, de-a lungul timpului, problematica răului, a extinderii lui necontenite în lume şi prin lume. Deşi poate părea o idee năstruşnică, existenţa lui mi-a capacitat tot ceea ce am avut mai bun în mine. Fascinaţia pe care mi-o provoacă este inexplicabilă. Pot privi ore în şir documentare despre război, cu morţi înşiraţi pe câmpul de luptă şi cu distrugeri inimaginabile. Filmul în care Dresda sau Nurnbergul în ruine sunt arătate din avion mi se pare, din punctul acesta de vedere, o capodoperă a documentarului. Răul extins, debordant, imposibil de oprit, distrugător, fascinant, iată o latură pe care, recunosc, nu am fructificat-o îndeajuns până acum.

O extraordinară confesiune, care spune aproape totul, concentrat în câteva rânduri, despre omul Cioran: „Eu sunt un om fără profesie, n-am obligaţii, pot vorbi în numele meu, nu depind de nimeni şi nu am de transmis o învăţătură. Când scriu, nu reflectez la o carte. Scriu pentru mine. Această lipsă a răspunderii, trebuie s-o mărturisesc, a fost norocul şi şansa mea. N-am depins de nimeni, deci am fost liber măcar în această privinţă.” (Convorbiri cu Cioran, George Carpat-Foche)

Mă gândesc la ridicolul unora dintre colegii mei „de breaslă”, care se întreabă cu o mirare revoltată „Ce înseamnă asta, să scrii pentru tine?” De altfel, eu însumi, adept al acestui procedeu cu mult înainte de a-l citi pe Cioran, am fost pus la colţ cu genunchii pe coji de nucă de unii „deştepţi” care nu admiteau, sub nicio formă, că poţi, chiar aşa, scrie pentru tine.

La Poeticile Cotidianului, când am fost invitat de R.Ţ., cei din sală m-au privit cu o ironie îngăduitoare, dacă nu cu dispreţ suveran, când am afirmat că nu voi mai scrie poezie decât pentru mine. Nu au înţeles ce am vrut să spun, şi asta nicidecum pentru că nu-l citiseră pe Cioran, ci din cauza autosuficienţei, a orgoliului răscrăcărat, a poziţiei vădit superioare, a gândului că cel care a putut să scoată pe gură o asemenea „inepţie” este oricum un ratat, un tip revenit din timpuri imemoriale pe scena complet schimbată a unei literaturi în derivă.

Mă priveau ca pe un expirat care, din lipsă de audienţă, epatează pentru a atrage atenţia. Nu au luat nicio clipă în calcul posibilitatea că afirmaţia mea ar fi putut veni, absolut întâmplător, dintr-o convingere intimă la care lucrasem vreme îndelungată, poate mai mult, în timp, decât trăiseră ei până în acel moment. Nota bene, ce n-au înţeles a fost chiar condiţia asta de ratat pe care mi-am asumat-o şi care, în atari condiţii, îmi convine de minune. Ratarea, în afară de orice aspect al vieţii mele, mi-o pot controla, astfel, pe deplin.

Hărţuit, din nou, de vizite inopinate. A doua zi liberă, masacrată de oaspeţi pe care nu mi-i (mai) doresc. Tânjesc după casa bunicii şi după liniştea pe care mi-ar putea-o oferi acel loc magnific. Departe de oraş, de viaţa la viteză maximă care nu mi se potriveşte. Oraşul îmi relevă pe zi ce trece identitatea ratatului existenţial care sunt. Aş mima până şi nebunia, ca să scap definitiv de toate astea.

Faptul că lucrez la un ziar este, în definitiv, un eşec. Mi se părea mult mai încărcată de semnificaţie munca în atelier, la Informaţia, sau travaliul epuizant de pe şantier. Acolo, munca în sine avea o expresie materială, se transforma în ceva util. Aici însă, totul este doar expresia efemerului. Tot ce creezi azi, mâine nu mai are nicio însemnătate. Ar fi trebuit să rămân la meseria pentru care am fost calificat. Munca pe care o prestez acum poartă stigmatul provizoratului, al adaptării din mers. Am profitat de faptul că mă pricep la scris. Or, asta este o escrocherie.

Şi un copil care întocmeşte o compunere despre vacanţă se pricepe la scris, ba mai mult, are de partea sa avantajul ingenuităţii şi al sincerităţii. Tot ce scriu la ziar este rudimentar şi impersonal. Sunt, în scris, aşa cum ar trebui să fie toţi cei care pretind că se ocupă de literatură, de un egoism extrem. Nu mă interesează impersonalul. Un articol scris la persoana a treia e un supliciu, o tâmpenie. Sunt făcut pentru editorial, pentru a spune „eu”. Toţi cei care cer neimplicare sunt nişte imbecili. Totul este implicare, totul este personal. Chiar şi compunerea unui copil care îşi descrie pe câteva pagini clipele cele mai frumoase ale vacanţei. Scrisul este retrăire, voluptate a imanentului.

Două au fost momentele din viaţa mea în care trupul meu sau, dacă se poate spune aşa, funcţiile lui, s-au opus în mod inconştient rigorii. Am învăţat să scriu şi să citesc înainte de a merge la şcoală. Nu-mi mai aduc aminte exact cum s-a întâmplat asta, cel puţin în privinţa scrisului. Reţin doar momentul de nelinişte pe care l-am simţit la venirea pe lume a surorii mele. Dintr-o dată nu mai eram singurul copil în familie. O altă fiinţă se afla în centrul atenţiei. Aveam cinci ani şi probasem, întru câtva, abilitatea de a mă descurca în anumite situaţii.

Puteam folosi toaleta de unul singur, mâncam singur, mă îmbrăcam şi mă dezbrăcam singur. Îmi creasem, aşadar, o oarecare independenţă de mişcare, nu mai depineam adică totalmente de părinţii mei. Consecinţa acestui lucru a fost faptul că tata şi mama au prins încredere în mine, că mă pot adică descurca în anumite situaţii. Locuiam în apropiere de Piaţa Romană, pe Nicolae Iorga 37 bis, într-o vilă naţionalizată. La câteva luni după naşterea surorii mele, mama a trebuit să-şi reia serviciul.

Atunci s-a ivit o problemă: mama pleca la serviciu în jur de ora 6.30, iar tata ajungea acasă abia pe la 8.00. Aveam doar cinci ani şi îmi aduc aminte cu o claritate uimitoare cum mama mă trezea înainte de ora şase dimineaţa şi cum stăteam la măsuţa de lângă aragaz aşteptând-o să scoată cocoloaşele din grişul cu lapte pe care îl pregătea surorii mele. Le punea pe o farfurioară şi mi le dădea surâzând. Le mâncam imediat, de-mi dădeau lacrimile de la fierbinţeală.

Lucrurile se precipitau când se dădea ora exactă la radio. Reţin cu exactitate melodia ritmată, sunetele celor cinci secunde şi vocea crainicei, care anunţa laconic: „A fost ora şase! Bună dimineaţa, dragi ascultători!” Mama trebuia să se îmbrace, să se aranjeze pentru plecare, iar eu ştiam că-mi va repeta, ca de fiecare dată, ce aveam de făcut: să nu fac gălăgie, să fiu cuminte, să aştept până când sora mea se va trezi şi, după aceea, să-i dau să mănânce din biberon. Apoi, ca de fiecare dată, să aştept liniştit apariţia tatei.

Ora aceea şi jumătate până la apariţia lui mă transforma radical. Eram într-o situaţie care mă responsabiliza grozav şi de fiecare dată am reuşit să fac totul exact cum mi se spusese. Venirea tatei era o eliberare. Era tânăr, avea mersul elastic, părul negru şi, mai presus de orice, era mereu bine dispus, deşi venea de la schimbul de noapte. Plăcerea cea mai mare pe care o avea era să mă pună să citesc din Scânteia în timp ce, ca întotdeauna, îşi fuma ţigara şi îşi bea cafeaua, un ritual pe care l-a abandonat târziu, după ce s-a lăsat de fumat.

Îmi plăceau foarte tare titlurile îngroşate de pe prima pagină. Mi se părea că au o importanţă aparte, că sunt semnificative într-un mod nebănuit. La început citeam literele una câte una, apoi am început să le leg în silabe şi, în cele din urmă, să pronunţ cuvintele întregi. Tata era atât de mîndru de isprava mea încât mă privea cu o mare satisfacţie. Treptat, exerciţiul cititului, deprins zi de zi, în dimineţile când trebuia să am grijă de sora mea şi când, înfrigurat, aşteptam sosirea tatei, a devenit o bagatelă. Scrisul a venit firesc, mai întâi pe caiete de tip maculator, apoi pe dictando sau pe cele „cu pătrăţele”, de matematică.

Primul moment în care am respins rigoarea, ca program care îmi tulbura libertatea anterioară, a fost când, la şcoală, am început, conştient sau nu, să fac greşeli nepermise şi inexplicabile pentru cunoştinţele acumulate până atunci. Tata era exasperat şi nu putea sub nicio formă înţelege cum de puteam confunda literele „m” şi „n”, folosindu-le una în locul celeilalte.

La început a crezut că e o toană, apoi, când a văzut că persist, s-a convins că la mijloc nu se află decât încăpăţânarea mea, ca o reacţie de împotrivire la ceva ce nu putea să priceapă. Mă întreba mereu ce se petrece cu mine, de ce fac aşa ceva? Îmi subminam, conştient sau nu, buna impresie pe care o făcusem „tovarăşei învăţătoare”, pe care o câştigasem destul de ușor. Nimeni nu a putut găsi o explicaţie logică şi au dat vina pe o tulburare de moment. Desigur, nu s-au gândit la dislexie sau la vreun inconfort psihic.

Altminteri, în sinea mea rânjeam. Şcoala îmi suprimase libertatea şi mă supusese rigorilor unui program. Reacţia mea a foat una de plictiseală, de vreme ce, în timp ce colegii mei desenau liniuţe şi bastonaşe, eu mă uitam pe pereţi. Nu vedeam de ce o persoană total străină (învăţătoarea) mă putea obliga să trec prin supliciul unor ore cu teme stupide, pe care, în mintea mea de copil, le consideram enervante şi depăşite. Eu ştiam deja ceea ce colegii mei abia se străduiau să deprindă. Orele de curs mi se păreau banale. Abia aşteptam să scap şi să mă întorc la singurătatea orelor mele, petrecute în podul casei, acolo unde intimitatea trăirilor de copil căpăta dimensiuni universale.

Al doilea moment a fost legat de „caietul cu pătrăţele”. De la un moment dat, ochii mei au refuzat să vadă liniile verticale ale caietului de matematică. Tatei nu-i venea să creadă. Mi-a schimbat caietele, a făcut rost de unele cu linii imprimate mai bine, însă totul a fost în zadar. Cifrele pe care le scriam nu se încadrau, aşa cum ar fi trebuit, în pătrăţele, ci o luau razna, de parcă ar fi fost vii, în josul rândului sau aiurea, călcând graniţa „invizibilelor” linii verticale.

De la un moment dat mi-a luat mâna cu care scriam în mâna lui şi a încercat să-mi corecteze deficienţa vizuală printr-un exerciţiu mecanic. Totul era bine cât timp mâna mea se afla în mâna lui, însă după aceea lucrurile o luau din nou razna. Firesc, au venit şi notele proaste. Caligrafia era un punct foarte important în învătământul de la acea vreme. Cine nu scria frumos şi ordonat nu putea fi considerat un elev model. Atunci, deşi eram copil, mi se părea cel mai cretin lucru cu putinţă.

Anomalia era explicabilă, în fond, foarte simplu: începusem, de timpuriu, să urăsc matematica. Învăţasem, încă înainte de a merge la şcoală, tabla înmulţirii. Împrejurările au fost cât se poate de comune. Cea mai mare parte a vacanţelor mi-o petreceam la rudele mele din Chitila. Verişoara mea, care este cu trei ani mai mare, era deja în clasa a treia şi nu putea reţine defel tabla înmulţirii. Cunoşteam deja cifrele, număram până la o sută şi făceam adunări simple. Înmulţirea era încă o necunoscută.

Pe coperta a parta a caietului de matematică era tipărită această buclucaşă tablă a înmulţirii care îi dădea atâtea bătăi de cap verişoarei mele. Curând am înţeles că, dacă adaug deînmulţitul la rezultatul înmulţirii precedente obţin rezultatul corect. De exemplu, dacă aveam o succesiune 2×3=6, 2×4=8, 2×5=10 etc., era clar că rezultatele săreau din doi în doi, astfel că le aflam fără să memorez, printr-o simplă adunare.

E adevărat, când eram întrebat pe sărite aveam o problemă, dar am învăţat şi asta pe parcurs. Ideea de bază este că am deprins două funcţii matematice înainte de a merge la şcoală, liber, fără nicio constrângere, fără să fiu ameninţat că dacă nu-mi fac tema iau notă proastă etc. Rigoarea şcolii mi-a distrus avântul pre-şcolar. Pofta de a învăţa mi s-a redus considerabil, ochii au refuzat să vadă ce era de văzut, mintea nu a mai fost capabilă, un timp, să discearnă diferenţa dintre „m” şi „n”, totul ca o reacţie la faptul că mi se impuneau reguli, că trebuia să mă înregimentez, să fac ca ceilalţi. Or, ceea ce tata şi învăţătoarea nu au priceput niciodată a fost că eu nu eram ca ceilalţi, aveam mica mea personalitate, eram, într-un cuvânt, diferit.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.