Lumea se agită, însă aici, în biblioteca mea, e încă liniște. E o zi obișnuită de marți, cu cer senin, soare orbitor și multă muncă. Pentru unii n-ar fi premize pentru o zi bună, însă mie munca îmi face bine, mă ține în priză, dă un sens existenței mele. Altminteri, m-aș simți ca un pierde-vară, un individ oarecare, fără un scop în viață, un parazit. Un fel de Cioran minor, dacă vreți.

Spun asta fiindcă Cioran, chiar dacă se considera astfel, o făcea ca să se cam alinte. Munca lui a lăsat urme excepționale, nu-i nicio îndoială în privința asta, chiar dacă a fost rezultatul unui parazitism leneș, a unei perpetue și dizolvante melancolii.

Dar să vedem ce mai scria prin februarie 1970: „19 februarie. Ieri, la cină: vorbe, vorbe, vorbe. Azi-dimineață, o asemenea oboseală că m-am surprins pizmuindu-i pe morți.

Bucătăria proastă și flecăreala, una mă ucide, iar cealaltă mă golește.

Ieri, îmi telefonează E., cam afumat. Îmi spune cât se minunează când se gândește la cariera lui, de profesoraș în România, apoi de lucrător la Ripolin și de corector la foaia Primăriei: pentru ca acum să ajungă la Academie. Îi răspund că nu-i nici o diferență esențială între noua lui condiție de academician și cea de odinioară, când era aproape un vagabond, că nu trebuie să ia în seamă promovările și că cel mai bine ar fi să uite de ele.” (fragment din Caiete III 1969-1972, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Iar acum, să vedem ce mai făceam eu acum vreo zece ani:

Luni, 15 noiembrie 2010

Chinuit vreo două zile de o criză de sciatică, m-am întrebat la un moment dat: dar dacă durerea nu va dispărea? Dacă ceea ce e, în mod normal, de aşteptat, devine improbabil sau, mai rău, imposibil? Am simţit, când tocmai ofeream un spectacol absolut dezagreabil, stând înţepenit, incapabil să fac vreo mişcare, la marginea patului, cum mă trec fiori de gheaţă pe şira spinării care tocmai mă chinuia.

Suntem, iată, obişnuiţi cu durerea, dar cu acea durere care are o limită, care se va aneantiza la un moment dat, lăsând în urma ei, ca o victorie, satisfacţia recăpătării independenţei oferite de non-durere, de intrarea adică în indiferenţă a cărnii, a scheletului, a organelor din care suntem alcătuiţi. Permanentizarea durerii este semnalul că lucrurile duc inevitabil către un sens încă obscur, dar care prinde, odată cu trecerea anilor, din ce în ce mai multă claritate.

E sfârşitul care ne trimite semnale, mesaje cifrate, ininteligibile, avertismente venite din viitor, din departele abia întrezărit, care îşi va încetini paşii la un moment dat şi pe care îl vom prinde, inconştienţi în devenirea noastră haotică, din urmă. Fatalitatea întâlnirii cu proiecţia propriei fiinţe într-un viitor incert, iată o realitate care ar trebui să ni se releve mai des, să ne scuture mai energic încrederea oarbă în propria nemurire, să ne destabilizeze cu mai puţină parcimonie echilibrul vieţii şi aşa derizorii pe care o trăim.

Am citit următorul pasaj: „Concepţia mea despre sinucidere e foarte simplă: ea mi se pare singura soluţie, dacă vrei să mergi la esenţa lucrurilor. În schimb, la suprafaţa lor, poţi face compromisuri, poţi amâna, poţi trişa, poţi scrie.” (Caiete, III)

… Şi mi-au revenit în memorie, după foarte multă vreme, mai mult de douăzeci de ani oricum, două pasaje în care J.L. Borges vorbeşte despre sinucidere:

„M-am gândit la sinucidere de multe ori, însă am amânat-o întotdeauna. Mi-am spus: de ce să mă îngrijorez din moment ce am această armă puternică, sinuciderea?! În acelaşi timp însă, n-am folosit-o niciodată, cel puţin nu cred s-o fi folosit vreodată!”

„Când oamenii se gândesc la sinucidere, se gândesc la ce vor crede ceilalţi despre ei aflând că s-au sinucis. Deci, într-un anume sens continuă să trăiască. În general o fac din răzbunare. Mulţi oameni se sinucid pentru că sunt furioşi. Este un mod de a-şi arăta furia şi răzbunarea. Şi de a face pe altcineva vinovat de faptele tale, ceea ce este profund greşit.”

Îmi amintesc că aceste două pasaje, şi îndeosebi ultimul, m-au îndepărtat definitiv de gândul sinuciderii.

Azi dimineaţă am plecat la serviciu şi, după ce am ieşit din bloc şi am făcut la dreapta, ca de obicei, am călcat într-un rahat de câine camuflat de o grămăjoară de frunze. Proprietarul câinelui care tocmai îşi făcuse nevoile în mijlocul drumului, fiindu-mi vecin şi văzând situaţia jenantă în care mă aflam, după ce m-a salutat a adăugat, drept consolare, că nu-i nimic, că păţania îmi va purta, cum se spune, noroc. Apoi a rânjit compătimitor. Îmi venea în orice caz, să-i pocesc mutra.

„Norocul” care a urmat a fost unul pe care i l-aş fi cedat cu generozitate: a trebuit să mă întorc ca să-mi spăl încălţările, fapt care m-a făcut să întârzii cu o jumătate de oră, la serviciu am avut o zi infernală, apoi, pentru ca totul să fie complet, la întoarcere, pe o altă alee spre bloc, m-am împiedicat din cauza întunericului de o ţeavă, pe care automobiliştii o înfig în asfalt ca să-şi delimiteze locul de parcare, şi mi-am scrântit destul de serios degetul mare de la piciorul drept. Pagini din cotidianul aşa-zis civilizat al capitalei…

Şi, în completarea celor afirmate de Borges, de la un Cioran „furios”: „Cine n-a cunoscut furii teribile nu ştie nimic despre sinucidere, care e un fenomen de turbare.” (Caiete, III)

Toţi suntem nişte voyeuri, deopotrivă bărbaţi şi femei. Spun asta deoarece sunt convins că oricine, chiar şi cel mai înverşunat apărător al moralei, are o anumită doză de perversitate în el. Goliciunea umană este un spectacol irezistibil, îndeosebi când este expusă inconştient, când posesorul habar n-are că un ochi indiscret tocmai îi explorează trupul.

Când într-o astfel de ipostază este implicat şi sexul, atunci spectacolul este desăvârşit. Voyerul este un pervers pentru că aşa este catalogat de morală. Fapta lui este interzisă, abominabilă. În realitate însă nimeni, chiar şi cel care acuză, nu ar rata, măcar că ar face-o dintr-o subită şi neaşteptată curiozitate, spectacolul a două trupuri care se împreunează. Indicreţia este o a doua natură a omului.

La Informaţia aveam o colegă lipsită de inhibiţii, care purta un halat alb, transparent când stătea aşezată în bătaia soarelui (şi se întâmpla mai mereu să fie aşa), al cărei trup superb era „scanat” nu numai de bărbaţii care treceau „ca din întâmplare” pe lângă utilajul la care lucra, ci şi de colegele invidioase care, în comparaţie cu ea, nu puteau arăta atâtea bunătăţi. Lipsa ei de complexe mergea până acolo încât mărturisea, plină de ingenuitate, că face uneori sex oral până o dor fălcile.

Avea o naturaleţe dezarmantă, iar mărturisirile ei infamante căpătau, datorită atitudinii degajate, valoare de exemplu. Nu o dată mi-am imaginat-o făcând ceea ce spunea că face, iar aceste vise cu ochii deschişi mă transformau într-un voyeur potenţial, iar pe ea în obiectul unor fantezii nevinovate.

Într-o epocă în care televiziunea nu oferea tot ce există în ziua de azi, amatorii de senzaţii voyeuristice plăteau o sumă ca să „vadă” filme porno la video. Am fost unul dintre ei. Genul ăsta de spectacol voyeuristic era interesant dintr-un alt motiv decât cel neapărat sexual: eram fascinat că puteam vedea aşa ceva pe ecranul televizorului, care altfel era umplut cu emisiuni mediocre, cu filme vechi de cincizeci de ani şi în ultimă instanţă cu chipul tovarăşului.

Sexul la televizor era ceva ieşit din comun. În general, scenele explicite din filme erau cenzurate. Faptul că puteai urmări pe ecran, fie şi prin intermediul unui aparat video, doi oameni făcând sex, semăna cu o eliberare sau cu o mică oază de libertate. Azi, un astfel de spectacol mi se pare neinteresant şi chiar vulgar.

Când totul este la îndemână, interesul scade dramatic. Odinioară, voyerul din mine vedea, dincolo de spectacolul în fond grotesc al trupurilor împreunate frenetic, o cale către libertate. Eram un desăvârşit naiv. Acum m-aş întoarce oricând la trupul colegei mele, văzut în lumina soarelui prin halatul imaculat. Ipostaza asta ar spori, astfel, senzaţia de autenticitate.

Miercuri, 17 noiembrie 2010

Senzaţie de angoasă extremă. Simt uneori că eşafodajul relaţiilor cu cei din jur este serios fisurat. Se întâmplă ori ca eu să nu pricep ce mi se spune, ori ca interlocutorii mei să nu înţeleagă ce le comunic sau să nu recepteze efectiv mesajul. Se creează un vid. Am senzaţia că vorbesc cu pereţii sau că mesajul pe care ar trebui să-l primesc vine distorsionat, într-o limbă ininteligibilă.

Sunt stridenţe ale căror cauze îmi scapă. De aici o stare de nelinişte continuă, de paranoia, de transcendere a realităţii într-o altă dimensiune, unde tot ce înseamnă mesaj vine pe alte căi, echivoce, străine, de neînţeles. E o stare de continuă disperare, de parcă, aflat în faţa unui om pe care-l cunosc, care îmi este prieten, căruia pot, în mod normal, să-i fac confidenţe sau să-i cer un sfat, constat că nu este el, că, deşi chipul îi e cel cunoscut, printr-o ciudată metempsihoză, omul din faţa mea, reîncarnat, şi-a păstrat trăsăturile, fără să-şi fi putut însă menţine intact spiritul.

Recrudescenţă a violenţei: azi, întorcându-mă de la serviciu în tramvaiul 11, un aurolac îi spune o porcărie unui tânăr care se înfurie şi începe să-l alerge pe culoar proferând ameninţări de o violenţă extremă. „Dacă te prind am să-ţi sparg faţa, am să-ţi crăp capul de asfalt, am să te calc în picioare, am să…” Am încercat să revin la lectura mea, dar nu am mai putut. În faţa mea, un individ nespălat, care puţea corespunzător, a îngânat tot timpul, obsedant, o melodie incertă.

Când am trecut prin faţa Orăşelului Copiilor, am constatat că palmierii lui Piedone fuseseră înlocuiţi cu brăduţi. Vin, aşadar, sărbătorile. Realitate spoită. Demenţă. Senzaţie de pericol iminent. Paranoia. O jumătate de oră mai târziu am trecut pragul uşii de la intrarea în bloc, aproape gâfâind. Şi cu gândurile împrăştiate, în derivă.

Ratez, din pricina finanţelor, un team-building la Păltiniş. Neajunsurile mă ţin departe de Noica. Nu am bani să-i cumpăr cărţile (astăzi, la anticariat, Devenirea întru fiinţă costa 30 de lei, iar eu nu aveam decât 20) şi nu am, de asemenea, bani să pot merge la biserica schitului din Păltiniş ca să-i aprind, cum s-ar cuveni, creştineşte, o lumânare.

Rămân doar cu consolarea amară a vorbelor lui, inscripţionate pe placa „explicativă” care străjuieşte masa de lângă cabană: „Oricine nu stă la Păltiniş trebuie să se simtă în exil.” Exilul meu nu se prelungeşte numai în afara Păltinişului, ci şi în afara culturii. „S-au citit cărţi şi la lumina felinarului.” Este adevărat, bani de un gram de gaz pentru felinar s-ar mai găsi, însă pentru cărţile fundamentale nu prea.

Asta deşi simt mai mult ca oricând, poate mai mult decât pe vremea lui Ceauşescu, cu disperare, că trebuie să mă salvez prin cultură. De mediocritatea din jur, de spectacolul halucinant al străzii, de imageria deşănţată a non-culturii, a prostiei, a lipsei bunului-simţ, a alunecării în non-sens, a căderii în vrie a unei societăţi al cărei singur scop se pare că a rămas sinuciderea morală, dizolvarea în mizeria non-ştiinţei, căderea în neantul derizoriului.

M-am consolat cu „Memorialul din Sfânta Elena” a lui Las Cases (a costat doar 5 lei), carte pe care am citit-o acum peste treizeci de ani. Am deschis-o la întâmplare şi am recitit pasajul în care este descrisă intrarea armatei lui Napoleon în Moscova. Spectacolul capitalei Rusiei indendiate de propriii locuitori, rămaşi ca să „administreze” din umbră oraşul părăsit de generalul Kutuzov, dând foc şi prădând averile lăsate de izbelişte de proprietarii îngroziţi de apropierea Împăratului.

În alt pasaj, Napoleon înfrânt, în primele zile ale instalării pe insula Sfânta Elena. Neîngrijit de mai multe zile, Împăratul dă dispoziţie în primul rând să i se pregătească baia, pe care o consideră indispensabilă.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.