Jurnalul meu de lectură a ajuns, iată, la episodul 38, iar asta nu poate însemna decât un singur lucru, anume faptul că longevitatea acestui „serial” vi se datorează întru totul, fiindcă dacă n-ar fi fost citit & urmărit săptămână de săptămână l-aș fi oprit, probabil, de multă vreme. Așa, paginile astea scrise în 2010 au mers mai departe și sper că, pe măsură ce ne apropiem de final, vor fi citite în continuare măcar cu interesul de până acum. Așadar, dacă e marți, e Cioran:

„În tinerețea mea, în România, tulburările mintale, insomnia, ciudățeniile, melancolia, geniul și chiar talentul, oricât de neînsemnat – erau explicate invariabil fie prin masturbație, fie prin sifilis. La vremea respectivă, era la fel de lesne să fii bolnav ca și să fii psihiatru. Nici unii, nici ceilalți nu se luau prea în serios. Era vremea de aur, dulcea epocă a detracaților.” (din Caiete II 1966-1968, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

„Luni, 22 noiembrie 2010

Angoasă teribilă. Nu pot scrie decât scormonind adânc în mine însumi, ceea ce este oarecum nefiresc, această încăpăţânare cu care îmi alimentez speranţa de a umple paginile albe. Scrisul nu mai vine ca o consecinţă firească a vioiciunii spiritului, ca o învolburare şi o ieşire la suprafaţă, aşa cum iese untul din lapte, a rezultatului acumulărilor din ultimul timp. Este, dimpotrivă, caznă, eşec, deziluzie, scremere inutilă a conştiinţei intime, forţare stupidă a limitelor pe care, vai, mi le cunosc atât de bine. Vorba lui R.A., târâi targa pe uscat, tot sperând că ceva se va schimba, că va interveni cineva şi va crea puntea către liberul arbitru, care îmi va da, speranţă deşartă, o nouă şansă.

Reiau cu mare greutate lectura la „Amurgul gândurilor”. Sunt mereu dependent de Caiete.

Neîmplinirea este mai vastă decât împlinirea. Faptul că adaug mereu pe listă noi volume citite îmi măreşte neîmplinirea, în loc să o scadă, deoarece cu cât înaintez în cunoaştere cu atât constat că ne-cunoaşterea sporeşte. Pe măsură ce înaintez în lectură constat că există din ce în ce mai multe cărţi pe care trebuie să le cunosc, faptul în sine mărind golul necunoaşterii şi al neîmplinirii întru cultură.

Actul de a crea, de a scrie, trebuie să fie explozie, nu scremere a conştiinţei intime.

În momentul de faţă nu mai ştiu ce sunt. Drumul pe care merg nu are sens şi nici finalitate. Absurdul şi imprecizia mă însoţesc la tot pasul.

„În Dumnezeu eşti mai singur decât într-o mansardă pariziană.” (Amurgul gândurilor)

Somnul mă deconectează de la obsesia lumii şi mă conectează la universul interior. Dacă nu ar exista visele, realitatea mi s-ar părea mai absurdă decât este, căci ce sunt ele dacă nu proiectări ale unor frânturi de realitate amestecate, mixate în creuzetul universului interior, al pierderii în sine?

„Oamenii cad spre cer; căci Dumnezeu e un abis privit de jos.” (Amurgul gândurilor)

Astăzi mi-am făcut un cadou nesperat: colecţia integrală Shakespeare, cele şapte volume de teatru apărute în anii 80 la editura Univers. Le privesc şi nu-mi vine să cred că le am, în sfârşit, în bibliotecă. Am revăzut cuprinsul fiecărui volum în parte şi mi-am dat seama cât de puţin am citit din ele. Acum, totul este posibil. Mai ales după ce ieri, la Gaudeamus, nu am putut cumpăra Poemul invectivă al lui Bogza din cauza preţului exagerat, iar azi, datorită reducerii pe care anticarul mi-a făcut-o la cele şapte volume cumpărate, am putut lua şi Jurnalul de copilărie şi adolescenţă. Un an de zile de acum încolo am ce citi, fără probleme şi fără să mai fac drumuri la bibliotecă. Tot ce am nevoie se află aici, lângă mine, la îndemână.

„Un scriitor nu-şi poate găsi pacea decât dacă încetează să se gândească la destinul operei sale.” (Caiete, III)

Eu aş spune mai degrabă că un scriitor îşi găseşte pacea în momentul când realizează şi acceptă faptul că nu va lăsa în urmă nicio operă.

Nu trebuie să ne mire caracterul violent al omului, propensiunea lui către crimă. Sălbăticia din care ne tragem ne-a obligat la asta, mai întâi pentru a supravieţui, iar mai apoi pentru a domina. Raiul nu cred că a existat vreodată în felul în care este povestit în Biblie, nu în orice caz pe pământ. Aici, animalele, categorie din care facem parte şi noi, s-au măcelărit şi s-au mâncat între ele dintotdeauna.

La început omul a ucis pentru a-şi asigura hrana, apoi a făcut-o pentru a-şi demonstra superioritatea prin bestialitate. Îmi amintesc un documentar în care un leu a ucis puiul unei gazele Thompson. După ce felina i-a înfipt colţii în beregată, biata creatură s-a mai zbătut câteva secunde şi apoi a rămas moale în gura ucigaşului. Comentatorul explica laconic că pentru un leu o astfel de pradă e un fel de snack luat în grabă la micul dejun.

La om, instinctul vânatului se mai manifestă izolat şi, poate la fel de izolat, dar în orice caz într-un mod pervers, în cazul vânătorii organizate, aşa-zis sportive, de plăcere, la care participă indivizi îmbuibaţi care pretind că o fac în spiritul unui obicei milenar. E un adevăr fals. O fac pentru a-şi potoli setea de sânge. Astfel de oameni sunt potenţial criminali, care îşi astâmpără nevoia „ancestrală” de a lua viaţa cuiva omorând animale sălbatice alergate pe o tarla de câteva hectare îngrădită cu gard electric.

Desigur, după aceea iau masa toţi, organizat, cu diferite feluri vânătoreşti comandate la cine ştie ce restaurant de lux cu specific, în timp ce vânatul este lăsat, tot organizat, la îndemâna localnicilor sau îngrijitorilor, care cu ocazia asta se bucură şi ei de „pomana mistreţului”. Civilizaţia nu ne-a adus numai genocidul, ci şi crima comisă „de plăcere”, căreia i se spune, în mod ironic, vânătoare sportivă. Raiul este atât de departe încât nici moartea nu ni-l mai poate aduce, oricât de evlavioşi am fi pe această planetă a cărei culoare albastră s-a transformat treptat în „roşu de sânge”.

Mă întreb cum este posibil ca fetusul să aibă capacitatea de a visa? Ce conexiuni cu lumi necunoscute, cu realităţi paralele, ce sugestii pot exista şi evolua în visele micii fiinţe pentru care existenţa, conştiinţa de sine, sunt noţiuni posibile, aflate totuşi în departele viitorului copil? Pesemne că relaţia dintre mamă şi făt este una mai complexă decât ne putem imagina, care transcende motivul deseori invocat al legăturii ombilicale, ori într-adevăr există vieţi anterioare, adică reîncarnare, din care rămân frânturi generatoare de aventuri onirice prenatale. Este un mister care mă fascinează.

Marţi, 23 noiembrie 2010

Găsesc următorul pasaj în „Amurgul gândurilor” şi înţeleg încă o dată că nimic nu este întâmplător, că este în firea lor ca lucrurile să se aşeze într-un anumit fel, că nu există mistere, ci doar ne-cunoaştere, că nu trebuie decât să facem gesturi minimale pentru a descoperi ceea ce se află la îndemână şi nu a fost niciodată ascuns vederii noastre, ci doar percepţiei înceţoşate de prejudecăţi şi de bariere autoimpuse. „Se prea poate ca oamenii să nu fi fost alungaţi din Rai, se prea poate să fi fost întotdeauna aici. Izvorând din cunoaştere, bănuiala asta m-a făcut să-i fug. Cum să mai respiri în umbra unei fiinţe ce nu suferă de amintiri cereşti?”

Se prea poate ca ne-născuţii să viseze muzica începuturilor.

Ce-mi displace la primele cărţi, scrise în limba română, ale lui Cioran, este lirismul lor, febrilitatea, exaltarea care le caracterizează. Ce-mi place? Luciditatea, în toată baia de umbre şi lumină, puterea de sinteză, răsfrângerea emoţiilor în formule, interdependenţa cugetărilor, pesimismul

În „Amurgul gândurilor” m-am afundat ca într-un nisip mişcător. Literalmente nu mai pot ieşi din această carte.

O definiţie care ar putea fi un punct de plecare pentru orice romancier: „Între două fiinţe ce se află la acelaşi grad de luciditate, iubirea nu e posibilă.” (Amurgul gândurilor)

„Decepţiile repetate presupun ambiţii inumane. Oamenii cu adevărat trişti sunt cei care, neputând răsturna totul, s-au acceptat ca ruină a idealului lor.” (Amurgul gândurilor)

Este, desigur, cazul meu. Retractilitatea mea este o consecinţă a eşecului, a ratării şi a acceptării acestei ratări nu în consonanţă cu efectele premonitorii ale destinului, ci în deplină asumare a pierderii unui ideal. Sunt o ruină nu a idealului pierdut, ci a fiinţei mele tinere care credea cu străşnicie în acest ideal.

Pesimismul meu nu este o consecinţă a ratării, deoarece este premergător acesteia. Este contemporan cu naşterea şi poate chiar cu fiinţa mea ne-născută.

C.D. mă ironizează când îi spun că vreau să-l recitesc pe Tolstoi. „Cine îl mai citeşte pe Tolstoi în ziua de azi?”, e replica lui însoţită de un surâs sardonic. Mă gândesc acum că, într-adevăr, pe la întrunirile literare la care am fost în ultima vreme am auzit mai degrabă nume precum Kerouac, Palahniuk, Houellebecq, Burroughs sau Irvine Welsh. Tolstoi nu mai e la modă. Iată un motiv care mă îndeamnă să iau din bibliotecă volumul lui de nuvele şi să-l des-prăfuiesc.

Îmi amintesc că în anii 80 „Numele meu fie Gantenbein” era aproape un roman cult, pe care îl puteai cumpăra doar pe sub mână de la aşa-zişii anticari ambulanţi, care făceau speculă cu cărţi. Astăzi nimeni nu mai pomeneşte de marele scriitor elveţian Max Frisch. În schimb, „Pe drum” a lui Kerouac, chiar dacă e o carte mediocră, e pe buzele tuturor.

Mă gândesc din ce în ce mai puţin la cele trei cărţi ale mele care zac în sertare fără vreo şansă de a fi publicate. E poate mai bine şi pentru ele, şi pentru mine. Pentru ele deoarece nu cred că s-ar putea defini cumva pe o piaţă de carte care posedă, cu puţine excepţii, o evidentă propensiune către senzaţional, iar în ceea ce mă priveşte pentru simplul fapt că m-am desprins de multă vreme de ele, astfel încât aproape am certitudinea că nu-mi mai aparţin, că au fost scrise de un alter ego din trecut, care întâmplător îmi purta numele. Sunt eliberat, prin absenţă, de obsesia apariţiei, de nevoia de a exista între două coperţi şi, cel mai important, de orgoliul care însoţeşte de regulă un astfel de „eveniment”. Am participat în ultimele zile la câteva lansări şi mi-am verificat cum nu se poate mai bine, pe viu, raţionamentul.

Le-am spus tuturor prietenilor, în zilele târgului de carte, că nu mai scriu. M-au privit cu o plină de înţelegere compasiune, dar şi cu aerul că au scăpat de un posibil concurent. Excepţie a făcut doar F.N., care, deşi se fereşte să-mi spună că-i displace proza mea, încă mai crede în poezia mea. Dacă ar şti, vai, că nu am mai scris niciun vers de luni de zile, m-ar privi poate cu aceeaşi înţelegătoare compasiune.

Ori de câte ori ies din scenă, sunt privit ca un ratat. Puţini bănuiesc că, pe lângă faptul că mi se potriveşte rolul, nu-mi displace nici postura. Mai bine un ratat cu viaţă interioară, decât un individ activ și gol lăuntric, dar plin de sclipiciul succesului. Cât despre ratare, ea nu vine, în cazul meu, dintr-o neîmplinire literară care implică acea recunoaştere de care se bucură veleitarii, ci din absenţa idealului, pierdut cu multă vreme în urmă. Am fost aproape treizeci de ani un ratat, dar am aflat asta abia de curând.

Adi râde în somn, semn că bucuria trebuie să se exprime pe un teren propice, iar acesta, cel puţin în perioada pe care o parcurgem, nu se mai găseşte decât în vis. Varianta onirică a unei realităţi dorite sau expresia inversată a unei realităţi strâmbe. În astfel de vremuri, dacă omul nu s-ar defula prin vis, procentul sinuciderilor probabil că s-ar dubla.

Ştiind cât a iubit viaţa, găsesc că este imposibil ca în cincisprezece ani de la moartea tatei să nu-mi fi dat un semn că există pe undeva. Lucrul ăsta mă tulbură profund. Singurul loc unde îl mai pot vedea din când în când este visul, dar şi acolo îmi apare deformat, ba tânăr, ba bătrân, trist, vesel, decepţionat, indiferent, mustrător şi, mai presus de toate, extrem de viu, ceea ce-mi întăreşte presupunerea că orice aventură onirică este doar o proiecţie, o investiţie a spiritului propriu materializată într-un filmuleţ deseori absurd, ilogic, fără nicio legătură cu spiritul celui invocat.

Rareori imaginea reală a tatei a corespuns cu cea din vis. Visul deformează în cele mai multe cazuri, chiar şi atunci când spunem că ni s-a părut extrem de real. Este, vorba lui Cioran, literatură ieftină. Dacă ar fi după tata, ar apărea exact cum îl ştiam, pentru că nu a fost un saltimbanc, nu a purtat niciodată o mască, i-a plăcut întotdeauna să fie aşa cum îl percepea oricare dintre cei care îl cunoşteau sau nu: natural, firesc până la identificarea cu propria imagine.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.