Emil Cioran îi scria lui Constantin Noica pe 5 martie 1970 următoarele rânduri:

„Chiar dacă entuziasmul meu pentru limba noastră e în continuă creștere, până la punctul de-a o considera una dintre cele mai expresive din câte-au existat vreodată, în schimb în ceea ce privește seminția noastră mă văd silit să mă temperez și chiar să revin la scepticismul meu primar. Orice s-ar întâmpla, nu vom scăpa de un destin minor.”

Citatul ăsta nu are legătură cu fragmentul de jurnal care urmează. Mi s-a părut însă relevant pentru vremurile pe care le trăim și pentru ziua asta întunecată de marți.

Luni, 26 iulie 2010

„Nu trăim decât pentru că ne lipseşte cunoaşterea. De îndată ce ştim, nu ne mai convine nimic.” (Căderea în timp – Primejdiile înţelepciunii)

Eu aş spune că de îndată ce ştim nu numai că nu ne mai convine nimic, ci vrem să ştim tot mai mult, iar asta este o manifestare de lăcomie a spiritului, un excces adică, o extremă care ne va duce în cele din urmă pe drumul pierzaniei. Omniscienţa era până deunăzi apanajul lui Dumnezeu, acum se află însă la îndemâna oricărui „şobolan” de laborator, care şi-a creat instrumentele necesare pentru a se juca de-a Dumnezeu.

Odată dobândită această putere, pasul către autodistrugere devine unul cât se poate de posibil. Asta pentru că omul este singura specie pe cale de a-şi pierde instinctul de conservare, singura capabilă să se autodevoreze. („Să te laşi să mori este un semn de slăbiciune; să te nimiceşti tu însuţi e un semn de forţă. Trebuie să ne temem cel mai mult de prăbuşirea în acea stare ce nu ne îngăduie nici măcar să ne imaginăm dorinţa de autodistrugere.” – Căderea în timp – Primejdiile înţelepciunii)

Dar iată cum îşi începe Cioran eseul „Cea mai veche dintre spaime”: „Natura s-a arătat generoasă doar faţă de cei pe care i-a cruţat de gândul morţii.” (Căderea în timp) Mi-am adus aminte de un pasaj din „Cel mai iubit dintre pământeni”, în care Marin Preda îşi arată propriile spaime.

„Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.” De ce spaime? Simplu, pentru că la el moartea este o temă recurentă, or tocmai asta demonstrează că îl preocupa, că se temea de apropierea ei. Fapt pe care, de altfel, îl facem toţi, fără excepţie, iar asta vine oarecum în contradicţie cu afirmaţia lui Cioran că „cel care o are mereu în minte dovedeşte că e egoist şi vanitos”.

Ne gândim tot timpul la moarte, spaima apropierii ei ne copleşeşte, ceea ce ne diferenţiază însă este faptul că, pe când unii se plâng şi se dau de ceasul morţii, ca Ivan Ilici, cerşind compasiunea, alţii o înfruntă cu detaşare, cu seninătate, ceea ce nu înseamnă nicidecum că nu se gândesc la ea, dimpotrivă, o fac poate mai pasionat decât semenii lor cu o judecată simplistă. În concluzie, nu putem afirma despre ei că sunt egoişti şi vanitoşi. Sunt doar, cum altfel, normali. Normali în împrejurări anormale.

Un exemplu de astfel de egoism îl întâlnim însă în pasajul din volumul doi, cînd Victor Petrini, abia ieşit din închisoare, unde fusese băgat pe nedrept, îi face o vizită bunicului. „Din sentimentul că sunt în plină înflorire rămăsese doar o pură idee; ştiam că sunt tânăr, dar mă simţeam bătrân, asemeni bunicului, pe care îl vizitai şi îl găsii plictisit şi furios… Nu mă întrebă nimic, nu-l interesa ceea ce mi se întâmplase, nu-l interesa decât ceea ce i se întâmpla lui. «Ce e, bunicule, ce ai? Eşti cumva bolnav?» «Nu, zise el, n-am nimic, da’ mă Victore, ce rost o fi având viaţa asta pe pământ?» «Îţi spun eu, bunicule, rostul vieţii e să te bucuri că trăieşti.» «Ei, uite, eu trăiesc, dar nu mai am nici o bucurie.» «De ce, zic, ai trăit, ai crescut atâtea fete, le-ai măritat, ai nepoţi şi chiar o strănepoată, pe Silvia mea. Ţi-nchipui cum se simt cei care n-au pe nimeni şi i-a prins bătrâneţea singuri.» «Tu-le muma în cur, zise el enervat, nu-mi pasă mie de ei, îmi pasă de mine…»”

Bunicul îşi contempla propria decădere, apropierea de sfârşit, moartea iminentă, şi îşi plângea de milă, ceea ce denotă că bătrâneţea, prin apropierea de momentul final, nu ne diminuează instinctul vital şi deci nu duce la resemnare în faţa morţii apropiate, ci la sporirea instinctului de conservare, a furiei împotriva implacabilului, a frustrării în faţa actului de nedreptate care ni se face de către divinitate, care, impasibilă la nevoile şi la dorinţa noastră de supravieţuire, se grăbeşte să ne cheme la judecată.

De parcă m-ar fi auzit, Cioran îmi dă o replică genială: „Nu ne simţim niciodată mai stimulaţi decât atunci când exagerăm nimicurile, întreţinem falsele opoziţii şi rezolvăm conflicte acolo unde ele nu există.” (Caiete, II)

„Numai un zeu lacom de imperfecţiune în el şi în afara lui , numai un zeu pustiit putea să imagineze şi să realizeze creaţia; numai o fiinţă la fel de neliniştită poate aspira la o operaţie de acelaşi gen.” (Căderea în timp – Primejdiile înţelepciunii)

„E mai bine să fii abject fără efort decât să fii «nobil» imitându-i pe alţii sau pentru că alţii te-au convins.” (Căderea în timp – Primejdiile înţelepciunii)

„Nu pesimiştii, ci dezamăgiţii scriu bine.” (Caiete, III)

Am scris într-adevăr bine în momente de mare încordare, provocate de frustrări dintre cele mai diverse, de enervări, de furie împotriva a tot şi a toate. Asta, însă, nu mă face mai puţin pesimist decât sunt. A scrie bine înseamnă, totodată, a fi şi recunoscut pentru asta, punct în care, în cazul meu, Cioran are dreptate. Nu se poate pune semnul egalităţii între a scrie bine, la nivelul meu, şi a scrie bine la pretenţiile lui.

O lecţie pentru orice scriitor: „Aproape totdeauna ai de câştigat dacă suprimi un adjectiv.” (Caiete, III)

Satori – trezirea conştiinţei la adevăr.”

Foto featured credit: https://www.imdb.com/name/nm1194127/mediaviewer/rm2027947520

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment