Suntem amenințați de tot felul de întâmplări apocaliptice și forțați, în consecință, să ne ascundem în spatele monitoarelor și să comunicăm de aici, cum putem, cu lumea. Pentru mine nu e ceva neobișnuit, sunt obișnuit cu izolarea, fiindcă am stat la cutie, cum se spune, mult timp, din cauze diferite, ce e drept, dar care în principiu nu diferă foarte mult față de situația de acum.

Viața trebuie să meargă mai departe, indiferent cum se va rezolva această criză. Omenirea a găsit mereu o cale, o soluție, o rezervă de energie vitală pentru a trece peste încercările la care a fost supusă. Se va întâmpla și acum la fel. Poate că există și ceva bun în criza asta. Fiecare dintre noi își poate evalua mult mai corect posibilitățile și poate da ce e mai bun. Fiindcă dacă nu acum, atunci când?

E o zi întunecată de marți, suntem în 10 martie 2020 și totul pare cumva că duce la un deznodământ aidoma celui dintr-un film la care țin foarte mult, „I am Legend”. Chiar dacă sună pompos și cumva pompieristic, fiecare ar trebui să-și asume rolul lui „Will Smith” și, fără eroisme inutile, să trimită această realitate pe care o trăim la intensitate maximă în ficțiunea de unde a venit.

Sigur că, în condițiile astea, mulți ar spune că aforismele apocaliptice ale lui Cioran nu sunt tocmai binevenite. Totuși, are și Cioran locul în ecuația asta a supraviețuirii. Avertismentele lui își găsesc acum utilitatea, deoarece ne țin conștiința în alertă. În ciuda pesimismului de care a abuzat și pe care l-a dus în extrem, Cioran a iubit viața. Cinismul lui a fost modalitatea ceva mai abruptă de a ajunge la anumite adevăruri. Iar acum, e limpede, avem nevoie de cât mai multe scurtături către adevăr, chiar dacă acesta e unul care nu ne convine.

„Cred că omul va sfârși prin a lecui toate bolile, prin a pătrunde tainele «vieții», prin a concepe nemaivăzutul și a-l înfăptui, dar nu cred că va reuși vreodată să facă să dispară nedreptatea, căci nu văd cum s-ar putea instaura echitatea pe pământ. Ea nu va triumfa niciodată, sub nici un regim, pentru simplul motiv că e un lucru imposibil. De aici ostilitatea mea împotriva utopiei.” (din Caiete III 1969-1972, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Duminică, 28 noiembrie 2010

E o concluzie implacabilă: doar o mână de oameni (unii ar spune norocoşi, dar nu cred că este cazul) dintre cei care se nasc chiar în acest moment vor mai fi în viaţă peste o sută de ani. Ca să nu mai vorbim de faptul că eu însumi, pe lângă că voi fi mort, voi fi definitiv uitat. Mă îndoiesc că, dacă va mai exista un mormânt, se va găsi cineva să vină, chiar şi întâmplător, să-mi aprindă o lumânare.

În fond, este firesc să se întâmple aşa. Ultima dată când am fost la mormântul tatei am văzut dezastrul de acolo. Au trecut doar cincisprezece ani şi numele abia dacă i se mai desluşeşte pe cruce. Am avut remuşcări îngrozitoare, cauzate de indolenţa mea, de nepăsare, de indiferenţa cu care am tratat problema îngrijirii mormântului, dar am lăsat mereu lucrurile să treneze gândind că este în firea lucrurilor să se aştearnă uitarea peste existenţa lui. Nu cred că l-ar mai încălzi cu ceva dacă i-aş face nu ştiu ce cavou de marmură sau vreo chestie somptuoasă, cu bust şi necrolog pe măsură.

Faptul că nu mi-a dat niciun semn atâta vreme, cu toate că a ţinut atât de mult la mine şi, mai presus de orice, a iubit viaţa ca nimeni altul, mă determină să cred că lucrurile, în ceea ce-l priveşte, sunt destul de clare. Morţii nu numai că nu vorbesc, dar se pare că se străduiesc să rămână în lumea lor, şi şi reuşesc, mai mult decât s-au străduit să rămână în cea de aici.

Mă gândesc la mormintele descoperite la Universitate. Au aparţinut unui cimitir din secolele XVI – XVII. Acum aproximativ cinci sute de ani acolo deci era un cimitir, cu morminte care aveau cruci la căpătâi, cruci pe care scria, desigur, numele fiecăruia şi tot ce trebuia. Jumătate de mileniu mai târziu, oamenii ăştia nu mai au nicio identitate. Sunt doar nişte schelete cu gurile rânjite. Atât şi nimic mai mult. Nu-i mai plânge nimeni, nu le mai aprinde nimeni o lumânare. Practic, este ca şi cum nu ar fi existat.

Pe altă planetă, în altă galaxie, să fi murit, şi nu le-ar fi atârnat de gât o atât de mare absenţă. Cum a fost posibil aşa ceva? Cum de nu au fost strămutaţi? Căci nu este vorba de o groapă comună, rezultată în urma vreunei molime! Este vorba de oameni care au fost înmormântaţi creştineşte, care au fost probabil duşi la groapă cu alai, cu rude îndurerate şi cu preot care a făcut serviciul ce se cuvenea în astfel de împrejurări.

În prezent este doar o descoperire, un sit arheologic, de parcă s-ar fi dat la iveală cine ştie ce morminte de acum trei mii de ani sau mai bine. Acele schelete nu mai au nume, şi-au pierdut identitatea pentru totdeauna. Aşa cum şi-o va pierde şi tata, aşa cum mi-o voi pierde şi eu, aşa cum şi-o va pierde oricare dintre cei care există acum sau care se vor naşte în viitor. O planetă care geme de oase. O planetă plină de viitoare cadavre, de viitori inşi fără identitate.

Aşteptând tramvaiul în staţie, la întoarcerea de la serviciu, am surprins, pe abajurul unui corp de iluminat al tramvaiului 34, următorul text tip graffiti: „Cartea îmbogăţeşte spiritul” Deşi faptul în sine m-a făcut să îndur cu mai multă răbdare drumul de aproape o oră cu tramvaiul 11, care a venit ca de obicei cu întârziere, nu m-am putut abţine să nu constat că cel care a scris textul respectiv ori e nebun, ori e sedus de o utopie, ceea ce e cam acelaşi lucru cu a fi un pic nebun, ori are o mare încredere că lucrurile, într-un final, se vor schimba, că spiritul, într-adevăr, poate fi resuscitat cu ajutorul cărţilor. În definitiv, tot o nebunie să crezi aşa ceva, cel puţin în România.

Sunt cuprins zilele astea de o febră a scrisului, aşa cum lăuzele care îşi înţarcă bebeluşii sunt cuprinse de febra laptelui, fiind nevoite să îndure suferinţe inimaginabile. De unde concluzia că tot ce-i excesiv poate fi dureros.

De unde fervoarea asta, neliniştea şi dorinţa de a şti mereu mai mult? Înaintaşii mei au fost oameni cinstiţi, muncitori, dar mediocri. Nu au vrut niciodată să-şi depăşească condiţia, au luat lucrurile întotdeauna ca atare. De ce vreau mai mult? Ce rost au toate cărţile astea de care m-am înconjurat şi pe care, în momentele de reverie, îmi alunec privirea aşa cum un băiat aflat la prima dragoste îşi mângâie iubita? Căci nimic nu mă face diferit de ai mei, nicio faptă de-a mea nu a rupt vreodată gura târgului, aşadar nu am ieşit, chiar dacă mi-am dorit, din cercul acestei mediocrităţi moştenite. Şi totuşi, caut mereu. Ce? Numai Dumnezeu poate şti.

„Nu există decât o singură cale de a avea totul: să nu doreşti nimic.” (Caiete, III)

Încă nu pot, aşadar, avea totul.

Şi un ultim citat din Caiete, III, care vine oarecum să-mi confirme ce am spus mai devreme: „Nu «creăm» pornind de la admiraţie, ci de la încredinţarea că predecesorii noştri imediaţi sunt nişte cadavre – şi că trebuie deci înmormântaţi.”

Mă despart aici, aşadar, de Caiete, după ce timp de aproape cinci luni le-am parcurs de câte două ori, citind din ele aproape seară de seară. Au fost pentru mine ca un afrodisiac al spiritului (dacă ar fi auzit asta, cu siguranţă că Cioran ar fi tras o sănătoasă înjurătură românească).

Marţi, 30 noiembrie 2010

„Cel care nu s-a gândit niciodată la propria-i anulare, cel care nu a presimţit recursul la funie, la glonte, la otravă sau în apele mării, nu-i decât un josnic ocnaş sau un vierme ce se târăşte pe leşul cosmic.” (Tratat de descompunere)

Pot admite că există acest gen de ipocrizie: e stupid să afirmi că nu te-ai gândit niciodată la această unică soluţie, adică autosuprimarea. Ar fi reprezentarea exactă a minciunii şi a făţărniciei. Există momente în viaţa fiecărui om în care concentrarea disperării devine atât de acută, încât cere o imediată depresurizare. Cei care aleg să se desprindă de această tensiune în mod tragic şi violent, dau dovadă, deopotrivă, de un curaj şi de o laşitate extreme.

Nu cred însă în terapeutica propusă de Cioran, prin care înţelegem că libertatea absolută de alegere în ceea ce ne priveşte – şi implicit aceea de a face alegerea între a continua să trăieşti şi a te sinucide – ne dă un răgaz de reflecţie care ne îndepărtează de gândul sinuciderii. „Consolarea prin sinuciderea posibilă lărgeşte într-un spaţiu infinit acest lăcaş în care ne sufocăm.” Adevărul este că depresurizarea nu se produce în totalitate niciodată. Presiunea este în creştere sau în scădere, depinde de factorii care ne pot influenţa şi care, precum tot ce se întâmplă, au o oscilaţie care nu poate fi controlată.

Spaţiul de care pomeneşte Cioran nu este niciodată infinit. Ar însemna că toţi ar trebui să trăim într-o continuă beatitudine, să spunem în permanenţă: sunt fericit că am libertatea absolută de a mă sinucide, dar nu o fac tocmai pentru că dispun în mod absolut de această libertate şi refuz să beneficiez de ea. E stupid! Nu suntem liberi în totalitate nici măcar din punctul ăsta de vedere. Cel care alege să termine cu viaţa nu termină numai cu viaţa în sine, ci şi cu toate elementele care l-au determinat să ia această decizie.

E o presiune care vine atât din interior, cât şi din exterior. Cel care ia decizia de a se sinucide nu dă doi bani pe faptul că dispune în mod absolut de puterea de a lua o astfel de decizie. Se sinucide pur şi simplu, pentru că gradul de suportabilitate al situaţiei specifice în care se găseşte a atins punctul critic. Decizia este determinată de factori care diferă de la individ la individ. Nebunul care s-a aruncat de la etajul şase acum câteva luni nu cred că s-a gândit nicio clipă că face acest lucru pentru că are, în mod absolut, puterea de a decide să-l facă.

Se poate pune problema şi invers: da, dar dacă s-ar fi gândit, poate că nu ar mai fi făcut-o, ar fi amânat actul sinucigaş. E posibil, dar nu cred. În cazul unui sinucigaş, deciziile nu sunt deloc arbitrare. El ştie tot timpul ce face, chiar dacă este nebun sau geniu. Este conştient, fără prea multă filozofie, că a decis să nu mai trăiască. Iar hotărârea definitivă vine într-un moment în care lucrurile nu mai pot fi întoarse din drum, efect al unor raţionamente grăbite, în cascadă. Este vorba de acel point of no return, ca în cazul ejaculării. Ai atins punctul critic, ai terminat. Te trezeşti mort.

„Unii îşi plătesc toate bucuriile, îşi ispăşesc toate plăcerile, au de dat socoteală pentru toate uitările: nu vor rămâne niciodată datori nici măcar pentru o singură clipă de fericire.” (Tratat de descompunere)

Iată-mă pe mine, cel care a plătit de-a lungul timpului, cu vârf şi îndesat, pentru toate momentele de plăcere şi de fericire trăite. Dacă ar exista o balanţă pentru aşa ceva, nu ştiu în care parte s-ar înclina. Sper mai degrabă să existe un echilibru. La vârsta mea, echilibrul linişteşte şi oferă o perspectivă corectă asupra trecutului, dacă se poate spune aşa.

Dacă aş nota toate pasajele din Cioran care îmi plac sau care îmi transmit ceva, m-aş transforma într-un scrib, într-un copist oarecare. Dar oare nu suntem scribi toţi cei care suntem atinşi de mania scrisului? Nu facem, în fond, o transcriere a propriilor senzaţii, a raţionamentelor care ne bântuie creierele în nopţi singuratice şi nesfârşite? Nu ne epuizăm transformând senzaţii în adjective şi dorinţe în verbe?

În fond, scriitorii asta sunt: copişti ai propriilor fragmente de viaţă, traducători ai limbajului imanent în cel al înţelegerii universale şi, vorba lui Cioran, secretari ai propriilor senzaţii. Nu facem decât să repetăm la nesfârşit, într-un mod voit „artistic” şi mereu cu pretenţii sporite şi ridicole de originalitate, lucruri care se cunosc încă de la începuturile lumii. Totul, evident, mimând aventura şi răsturnând realitatea suficient de mult încât să pară un exerciţiu diegetic original.

Suntem atinşi astfel, în permanenţă, deşi nu ne place niciodată să recunoaştem, de otrava minciunii universale şi de ipocrizia specifică finţelor dezorientate care se ascund în spatele unei spoieli de personalitate, altfel degenerată şi burlescă. Scrisul este tautologie a spiritului descărnat, un schelet străveziu de care atârnă mărgelele colorate ale unei vieţi irosite. Dacă tot te-ai plictisit de ea, de ce să le-o mai povesteşti, în definitiv, şi altora?

Şi pentru că nu mă pot abţine, iată: „Dorinţa de a lua viaţa celuilalt stă scrisă în fiecare dintre noi. Dacă toţi cei pe care i-am ucis în gând ar dispărea de-a binelea, pământul n-ar mai avea locuitori.” (Tratat de descompunere)

De fiecare dată când ţin un cuţit în mână, simt că într-o viaţă anterioară (!) am fost ucigaş cu sânge rece.”   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Am fost la mormantul lui Cioran si am vazut flori proaspete puse pe lespede.Am ciyit intr-o vreme articole a unui ziarist american care avea numele luiCioran inadresa lui de email.Cred ca Cioran este si va fi important pentru multi,sunt mul0ticare simt ca viata e derizorie sinu pot sa formuleze dispretul dar cand le cade in mana o carte de Cioran li se face lumina

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.