După multe zile de stat în casă, astăzi m-am încumetat și am ieșit până la Profi pentru câteva cumpărături. E o zi senină și un pic rece, ideală pentru plimbare, numai că în condițiile de acum lucrul ăsta este contraindicat sau, în orice caz, trebuie limitat cât se poate de mult. „Stați în casă!” nu e doar un slogan, ci un îndemn care, dacă e respectat, ne poate salva viețile. Dacă e să nu-l respectăm, nu trebuie să o facem decât atunci când nu se poate altfel și pe o perioadă cât se poate de redusă.

La Profi am stat câteva minute în fața magazinului și am așteptat să iasă câteva persoane, ca să nu se aglomereze. Lumea e sumbră și disciplinată. Mi-a atras atenția un mesaj de pe un mic banner din dreptul casei de marcat, în care oamenii sunt anunțați că nu pot cumpăra decât anumite cantități din alimentele de bază. Mi-am amintit că au existat comentarii cu privire la unele asemănări cu perioada când aceste alimente erau raționalizate pe vremea lui Ceaușescu. Nu e vorba deloc de așa ceva. Contextul este complet diferit.

Singurul lucru care a rămas este lăcomia unora, tendința de a cumpăra mai mult decât le trebuie. Asta poate duce la raționalizare, fiindcă se creează o presiune din partea celor pentru care marfa nu mai ajunge. Aici se vede cât de empatici suntem unii cu ceilalți, cât de mult ne pasă de cel de lângă noi. Este, într-adevăr, o barieră naturală, acea tendință de a-i proteja pe cei mai apropiați. Dar te întrebi: ce naiba faceți oameni buni cu atâta făină, ulei, zahăr sau hârtie igienică? Nu am o explicație logică. Cred că în cazul unei calamități ne-am sfâșia ca hienele.

De-asta mi-am adus aminte mai degrabă de zilele de după cutremurul din 4 martie 1977. A existat atunci o solidaritate extraordinară. Eram destul de mare ca să simt și să văd lucrul ăsta. Oamenii se ajutau între ei. Exista acel obicei, luat la mișto în zilele noastre sau folosit în bășcălie prin reclame, când vecinii își împrumutau un litru de ulei sau un kil de zahăr. După cutremur și mult timp după aceea a funcționat. Chiar și în anii 80, când nu se găseau de nici unele, exista între vecini un fel de troc.

Clivajele din societatea zilelor noastre au șters practic orice intenție de într-ajutorare. E mai degrabă un gen de cinism postapocaliptic, pe principiul cel mai puternic (sau cel mai șmecher) supraviețuiește. Nu-mi mai imaginez că doamna Popescu se duce la doamna Ionescu s-o roage s-o împrumute cu o cană de ulei. Acum sunt luate cu asalt magazinele, se devalizează rafturile și se umplu debaralele. Eu mi-am văzut de treabă. Am luat o pâine, o sticlă de apă și câteva alte mărunțișuri.

Dar am văzut cu ochii mei, pentru prima dată, rafturi golite. Vă mărturisesc că m-a trecut un fior. Cred că nebunia colectivă e mai periculoasă decât virusul ăsta nenorocit. Iar despre lipsa solidarității, ce să mai vorbesc? Asta arată că, dincolo de orice organizare politico-socială, fie că e vorba de comunism, capitalism sau mai știu eu ce formă, acest tip de post-umanism mă înspăimântă cel mai rău. Nu suntem departe de scenariile pe care le vedeam până deunăzi în filme. Am revăzut de curând „I Am Legend” și m-am convins de asta.

Emil Cioran: „Societățile prospere sunt cele mai amenințate, căci nu le rămâne nimic altceva de așteptat în afara propriei nimiciri, bunăstarea nefiind un ideal atunci când o posezi, și încă mai puțin un vis atunci când ești sătul de ea.” (din Caiete II 1966-1968, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Sâmbătă, 4 decembrie 2010

Citesc „Scrisori către cei de-acasă”, ediţia din 1995. Spaţiul editorial este atât de economicos folosit, încât caracterul de literă, care este foarte mic, îmi dă mari bătăi de cap. Şi aici este vorba tot de economii, desigur. Am cumpărat ediţia asta deoarece era de două ori mai ieftină, la anticariat, decât cea recentă, aflată pe rafturile librăriei Kretzulescu. Asta cu preţul înrăutăţirii stării ochilor mei, care dau din ce în ce mai multe semne de oboseală. Oricum, după ce voi încheia seria Cioran, voi lua probabil o pauză îndelungată, deşi Shakespeare îmi face ocheade de pe birou. Revederea cu „prinţul Danemarcei” se amână.

Uneori senzaţia că-mi pierd minţile revine cu o asemenea putere încât ajung să fiu convins că episoadele din tinereţe nu au fost deloc întâmplătoare şi că numai exerciţiul de voinţă pe care l-am făcut vreme îndelungată m-a făcut să duc în continuare o viaţă de om normal. Astăzi, ca de obicei în ultima vreme, ziua mea liberă mi-a fost stricată de o nouă vizită. Cred că de fapt asta mă scoate din minţi şi mă aruncă pe culmile disperării. Vizitându-mă, fratele meu nu a pierdut nimic, dimpotrivă. Avea chef să-şi piardă timpul cu flecăreli.

În schimb, eu am pierdut totul, adică tot ceea ce această zi irepetabilă putea să-mi ofere. Timpul ăsta irosit, odată trecut, nu se va mai întoarce niciodată. Asta mă supără teribil. Nimeni nu are habar ce fac eu aici: adică un exerciţiu de supravieţuire. Scriind, intru în armonie cu tot ce mă înconjoară. Când acest contact esenţial îmi este scurtcircuitat, am senzaţia că totul se cufundă în haos. Deşi lucrurile rămân la locul lor, furtuna care se declanşează în conştiinţa mea intimă răvăşeşte şi dezechilibrează întregul tablou.

Mă văd, înnebunit, stând pe vine, înghesuit între mobile, într-un colţ, privind îngrozit desfăşurarea inexorabilă de forţe. Nu pot face nimic, afară de a încerca să-mi strunesc nervii să nu o ia razna. Îmi revin cu mare greutate de fiecare dată, iar la suprafaţă trebuie să joc întotdeauna comedia normalităţii, să afişez o moacă mulţumită. Port o mască, sunt o păpuşă cu chipul imobil şi cu mecanismele delabrate.

În astfel de momente am amintiri foarte vii şi foarte îndepărtate. Am revăzut scena revelionului de acum mai bine de patruzeci de ani, cu măsuţa frumoasă pe care mama o pregătise în aşteptarea tatei, care întârzia la serviciu. Tăiase portocalele pe o farfurioară exact cum se taie pepenii, în felii întregi, cu tot cu coajă. Ne uitam la televizorul Temp 6, pe care ai mei abia îl cumpăraseră. Sora mea nu se născuse încă, deci trebuie să fi fost revelionul 1966 – 1967. Aveam, aşadar, patru ani.

Televizorul îl cumpăraseră în vară, dacă nu mă înşel. Tata a venit cam cu o oră înainte de miezul nopţii, nervos foc, nu ştiu din cauza cărui motiv. Cert este că şi-a vărsat nervii pe mama, a trântit uşa şi s-a dus în celălalt dormitor. Am rămas treaz până dimineaţa, lucru absolut neobişnuit chiar şi într-o astfel de împrejurare. Eram îmbrăcat cu o frumoasă cămăşuţă albă şi cu un costumaş pe care îl purtam de obicei când mergeam în vizită. A fost, cred, unul dintre cele mai frumoase revelioane din viaţa mea. De aceea am nostalgia unei petreceri de revelion în pat, cu tot ce trebuie aşezat frumos pe o măsuţă, inclusiv cu portocala tăiată felii întregi pe o farfurioară. Lucrul ăsta nu s-a mai repetat. Poate că ar fi cazul acum, deşi obligaţii al căror sens nu-l voi înţelege niciodată şi care contravin gusturilor mele recente, mă constrâng să fac exact contrariul. Sună teribil, dar au trecut de atunci 44 de ani.

Miercuri, 8 decembrie 2010

Farmecul sărbătorilor a fost distrus definitiv de superficialitatea celor care cred că Moş Crăciun (sau, mai nou, Santa Claus, ca să fim în ton cu schimbarea pe cale de a se generaliza) este cel din celebrele reclame la Coca-Cola. În fond, Moş Crăciun este până la urmă o stare de spirit pe care o ai sau nu. Privesc cu groază în jurul meu nu numai la mizeria pe care mi-o propune comerţul, mult mai nociv din punctul ăsta de vedere decât cel comunist – dacă se poate vorbi de un astfel de comerţ – tocmai prin reducerea la numitorul comun al reclamei a tot ce este legat de spiritul sărbătorilor.

Am văzut, de pildă, pe un banner comercial următoul slogan: „Biskrem, a cookie for Santa Claus”. E absolut stupid. De ce ar face fabricanţii acestui produs, turcii, care sunt musulmani şi adversari ai creştinismului, un compromis de acest gen, propunând, într-o culme a pervertirii, un biscuit pentru Moş Crăciun, obicei care oricum nu este românesc, ci vine de peste ocean, de acolo de unde am importat, cu o frenezie inexplicabilă şi cu un snobism de cea mai joasă factură, obiceiuri sau sărbători care nu au nicio legătură cu felul nostru de a fi. Nu pot să înţeleg şi pace.

Mi se pare că lucrurile se amestecă într-un mod cât se poate de nefiresc. Zilele astea nu mai sunt pentru mine un prilej de bucurie. Nu pot deveni mai bun sau, mă rog, ca să folosesc o expresie barbară, mai milostiv, în condiţiile în care recrudescenţa răului citadin, în speţă în Bucureşti, este un fenomen de neoprit. Nu pot crede că puradeii care circulă prin mijloacele de transport, îngăimând „colinde” în care amestecă versuri strâmbe cu tatăl care i-a părăsit sau care e în puşcărie cu „dă-i, domnul, Doamne” sau pe Fecioara Maria cu orfelinatul din care zice-se că au fugit, reprezintă în vreun fel spiritul sărbătorilor.

Nu mă mai simt pătruns de „frumuseţea” unor astfel de sărbători, în care toată lumea este pusă pe căpătuit. Dacă nu aş fi nevoit, din motive care nu ţin de voinţa mea, să ies zilnic pe stradă sau în mijloacele de transport, aş petrece toată perioada asta închis în casă, departe de spectacolul grotesc numit „sărbători de iarnă”, care se desfăşoară afară. Sclipiciul din magazine şi becurile pe care primăriile le-au agăţat prin copaci sau pe stâlpi nu-mi mai spun nimic. E o lume sinistră.

Visez tot mai mult la izolare, la fuga din faţa unei lumi care nu mai ştie ce vrea şi în care nu mă mai regăsesc de multă vreme. Orice contact cu exteriorul mă îmbolnăveşte, îmi creează o insuportabilă angoasă. Totul se degradează. Lucrul ăsta este vizibil cu ochiul liber. Un magazin care se construieşte azi, peste un an arată de parcă ar fi abandonat. Hypermarketurile îţi oferă, cu agresivitate, propriul spectacol: produse de prost gust, de o calitate îndoielnică, ambalate în culori ţipătoare, care fură privirile şi conving cumpărătorul care nu are încă o cultură a shopingului să ia totul de-a valma, alandala, fără niciun discernământ.

E o lume falsă, deraiată de la ceea ce ar trebui să fie sau de la ceea ce ar trebui să arate, adică un pic de onestitate faţă de om. Cuvântul de ordine este agresivitatea: reclama agresivă, culori agresive, lumini agresive, vânzători agresivi. Şi, una peste alta, o lume agresivă, cu oameni agresivi, nervoşi, gata să te linşeze dacă faci, întâmplător şi neintenţionat, un gest nepotrivit.

Mă gândesc din nou la copilărie, aşa nefericită cum a fost ea. Învăţam, împreună cu alţi copii, cu săptămâni înainte colindele pe care aveam să le cântăm de sărbători. Credeam, într-un fel sau altul, deşi părinţii nu uitau niciodată să-mi spună că cel adevărat este Moş Crăciun, şi în acel amărât de Moş Gerilă cu care am crescut şi despre care credeam că este un personaj magic, fabulos.

Totul stătea, până la urmă, în acea magie inconfundabilă care se aşternea ca o pulbere de diamant peste mahalaua Ferentariului, unde am locuit de la un moment dat. Iar această magie o purtam fiecare dintre noi în suflete ca pe un balsam. Orice cadou ne bucura, nu avea importanţă valoarea lui. Indigenţa ne făcea să credem că o minge de fotbal din cauciuc sau un set de palete chinezeşti pentru ping-pong era tot ce ne puteam dori şi tot ce ne putea face fericiţi.

Împodobeam bradul de cele mai multe ori cu pachetele pe care tata ni le aducea de la serviciu (fiind patru copii, căpătam astfel o mulţime de dulciuri). Niciodată, dar niciodată, nu umblam la brad înainte de trecerea dintre ani. Aveam voie să ne folosim doar de cadouri, deşi de cele mai multe ori renunţam la această „facilitate” deoarece preferam ca ele să rămână la poalele bradului, tocmai pentru „bogăţia” lui.

Aveam o filozofie de viaţă pozitivă, chiar şi în condiţiile alea precare, deoarece ni se insufla, cumva, într-un mod subtil, de către cei mari, dorinţa de a fi buni şi de a fi, pe cât posibil, mai buni pe zi ce trece. Mergeam în grupuri de câte patru sau cinci cu colindele şi niciodată nu ne certam la împărţeală. Nici banii pe care îi primeam, aşa puţini câţi erau, nu ne stricau armonia grupului.

Acum, aşa cum spuneam, până şi colindele s-au manelizat. Câte un puradel suie în tramvai şi bâiguie grăbit un pseudo-colind, apoi cere cu ochii sticlind bani. Pesemne că dacă i-ai da un covrig şi un măr, te-ar înjura printre dinţi. Pentru noi, cei care luam la pas străzile cartierului şi cântam prin curţile oamenilor, acel covrig şi acel măr erau magice. De ce? E foarte simplu: era un dar de sărbători, care venea cumva şi de la Moş Crăciun. În plus, era dăruit din tot sufletul, iar noi ştiam prea bine lucrul ăsta. Şi asta, în definitiv, era tot ce conta. Asist, aşa cum îi mărturiseşte Cioran lui Arşavir Acterian într-una din scrisori „la o degradare universală a tot ce ne-a fost drag”.

Cazna şi perseverenţa nu pot duce, aşadar, la izbăvire. Mai degrabă indiferenţa şi detaşarea sunt soluţiile care îmi pot oferi consolarea că, spre deosebire de cel de lângă mine, m-am străduit să trec cât mai neobservat prin această existenţă care de cele mai multe ori frizează absurdul.

Retragerea în sine şi demolarea pentru totdeauna a vechilor idoli, discreţia, abulia, contemplarea, iată variante ale aceleiaşi năzuinţe: liniştea spaţiului intim, conştiinţa că orice efort este inutil, că trecerea este doar un exerciţiu lipsit de originalitate, pe care toţi cei care au stat un timp pe aici l-au probat gândind că vor cuceri lumea. Nu au cucerit până la urmă decât doi metri pătraţi de pământ, adică o lume infinită, un neant aflat mereu la îndemână.”     

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.