Ziua asta de marți are toate caracteristicile unei zile de marți. Suntem mitraliați cu știri sumbre, contoarul care ține evidența infectaților (ce morbid sună!), izolaților, celor aflați în carantină sau, mon Dieu!, a celor care au pierdut lupta cu boala, se modifică de la un minut la altul. Televiziunile fac rating marcând aceste cifre implacabile cu anunțuri dramatice, pe un fond muzical horror. În același timp, ne îndeamnă să respectăm legea și să ne menținem echilibrul psihic, să nu cedăm, să fim optimiști și să nu ieșim din case.
Rezervele de răbdare și de înțelegere nu vor ține la nesfârșit, asta și pe fondul alarmant al unor previzibile abuzuri. Practic, suntem la mâna jandarului care ne poate amenda după cum vrea el, fie și dacă i se pare că am respirat în direcția greșită. Imaginile din oraș ne arată bulevarde și parcuri pustii ca în Vanilla Sky. Apartamentele, devenite într-adevăr cuști de beton în care ne petrecem recluziunea, se pot transforma, dacă situația va dura indefinit, în adevărate saloane psihiatrice.
Și, între timp, nu e nimic de făcut. Sau poate că e ceva de făcut, în sensul că – eu, cel puțin – mă las aglutinat în masa amorfă a umorilor sumbre strict dintr-o pernicioasă curiozitate: dacă se poate mai rău, dacă trebuie să ating groapa Marianelor a pesimismului, atunci e musai să cobor până acolo ca să văd cum este. Iar Cioran e cel mai bun vehicul în cazul ăsta.
„Am remarcat că și aceia care se gândesc la moarte și vorbesc neîncetat despre ea (E. I., de exemplu) se comportă ca și cum n-ar trebui să moară niciodată, exact ca oamenii care nu-i acordă nici un gând.
Zadarnic rumegăm singura problemă care contează, nu tragem nici o concluzie în practică și trăim ca și cum n-ar trebui să murim niciodată. Putem să ne închipuim moartea, dar n-o putem cuprinde. Iar dac-am cuprinde-o cu adevărat, dacă am putea săvârși acest act de totală înțelegere, ar fi cu neputință să nu tragem ultimele consecințe: pustiul. Monahismul primelor veacuri a fost rezultatul unei asemenea «realizări».” (din Caiete III 1969-1972, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)
„Sâmbătă, 11 decembrie 2010
„Contemplaţi iubirea: cunoaşteţi simţământ mai nobil, patimă mai puţin suspectă? Fiorii ei fac concurenţă muzicii, rivalizează cu lacrimile singurătăţii şi extazului: este sublimul, dar un sublim inseparabil de căile urinare: elanuri învecinate cu excreţia, cer al glandelor, sfinţenie subită a orificiilor… Ajunge o clipă de atenţie ca, scuturându-te de această beţie, să te vezi zvârlit în imundităţile fiziologiei, sau o clipă de oboseală ca să constaţi că atâta ardoare nu produce decât o varietate de muci.” (Tratat de descompunere)
Este, cred, unul dintre cele mai puternice pasaje ale cărţii. Acest exemplu de pierdere a purităţii iubirii în relaţie cu mizeriile fiziologiei este reluat foarte plastic şi de Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni”, dialogul dintre Victor Petrini şi Petrică Nicolau în scena tensionată din excursie:
„«Petrică, ai uitat că sunt bine pregătit în filozofie, l-am citit eu însumi pe acest filozof bulgar, îl cheamă Stancio Stancev sau Stancov, nu-mi aduc aminte exact… Pot să-ţi mai spun unul din aforismele lui, de pildă acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?» …«Cine poate să spună ce este, ca să afirme apoi că este?» mârâi el din nou aruncând un os în iarbă. Formidabil! Mă aşteptasem să mă insulte din nou, când colo el chiar lua lucrurile în serios. «Ceea ce ţi se pare că este, continuă el deodată sarcastic, se termină de pildă într-o baltă de spermă. Şi totuşi te trezeşti că nu mai este.»”
Vineri, 17 decembrie 2010
O imagine foarte plastică din jurnalul lui Barbellion: „Azi am întâlnit pe stradă un buldog formidabil, care se ţinea umil după un băieţel de-o şchioapă, de care era legat cu o bucată de sfoară.” (Jurnalul unui om dezamăgit)
… datorată nu numai disproporţiei dintre băieţel şi buldog, ci şi ştiinţei lui Barbellion de a descrie astfel de ipostaze şi îndeosebi de a le surprinde cu „camera de filmat” a privirii, a curiozităţii sale permanente, a interesului literar pentru detalii aparent nesemnificative. Pare-mi-se că pasajul a fost evocat şi de G.L. în Întâlnire cu un necunoscut.
E ciudat şi poate de prost gust să afirm asta, dar nu mă pot abţine: Barbellion sunt eu! Aritmiile lui, dispepsia, senzaţia de amorţeală din membrele inferioare etc., sunt stări pe care eu le am de ani de zile. De acum înainte, de fiecare dată când inima „îmi va sări” la fiecare două-trei bătăi, aşa cum mi se întâmplă frecvent, mă voi gândi la el.
Prima zăpadă din iarna asta în Bucureşti. A nins încă de ieri după-amiază, însă stratul de omăt s-a depus ceva mai consistent peste noapte. Astăzi a nins uşor, fulgii de nea plutind parcă suspendaţi în aer şi dând senzaţia că nu vor atinge niciodată pământul. Oraşul este însă, din păcate, mai mizerabil ca niciodată. Pare tot mai mult contaminat de culoarea gri a cerului, însă într-un fel nesănătos.
Apropierea sărbătorilor nu mai are nicio semnificaţie. Vulgarul a depăşit de multă vreme bruma de bune intenţii a oamenilor care încă mai cred în magia Crăciunului. Totul e spulberat definitiv. Ne-ar trebui cu adevărat o nouă revoluţie, dar nu una îndreptată împotriva unui sistem, ci a unei mentalităţi. O revoluţie a bunului simţ, a recăpătării principiilor, a respectului, a bunătăţii, a înţelegerii. Lucrul ăsta este însă cel puţin la fel de imposibil ca o pace între arabi şi israelieni.
Războiul care se duce în permanenţă pe străzile oraşului numit Bucureşti este fără precedent, iar părţile aflate în conflict sunt ireconciliabile. Practic toată lumea urăşte pe toată lumea, în virtutea principiului „natural” învinge cel mai puternic sau scapă cine poate. Nesimţirea se află pretutindeni, de la puştii care par tocmai ieşiţi din şcoala de corecţie sau adolescenţii cu aere de rebeli criminali, până la maturii acriţi de viaţa lipsită de orice perspectivă sau la bătrânii resemnaţi. Dacă legea care condamnă crima ar dispărea peste noapte, în două săptămâni populaţia Bucureştiului s-ar înjumătăţi.
Un fapt extraordinar: un coleg de pluton, în armată, a refuzat să execute un ordin imbecil dat de un subofiţer, motivând că nu depusese încă jurământul. Ta-majurul n-a avut ce să-i facă şi a renunţat să ne hărţuiască. A fost un gest de bravadă unic, deşi inutil în fond, care mi-a amintit că suntem totuşi animale cu coloană vertebrală. Tipul s-a bucurat de respectul nostru, dar cam atât. De îndată ce a fost obligat, ca noi toţi de altfel, să depună jurământul de credinţă patriei şi partidului într-un cadru festiv, incidentul a trecut la capitolul fapt divers. Singurul care nu a uitat şi s-a şi răzbunat pe măsură a fost subofiţerul cu creier de maimuţă. Ne-a demonstrat cu vârf şi îndesat ce înseamnă să fii umilit în brava armată a României socialiste.
E trecut de miezul nopţii, deci este deja mâine. Peste o săptămână este Crăciunul. Aş vrea să simt, în sfârşit, spiritul sărbătorilor. De fapt, nu simt nimic, în continuare, absolut nimic. Sunt zile banale, fără însemnătate, zile care se scurg ducând cu ele mizeria unui an care ne-a întors în timp cu cel puţin zece ani. Retrăim aceeaşi istorie la nesfârşit. O naţiune lipsită de personalitate, de viziune istorică, aflată mereu în coada Europei, în ciuda declaraţiilor pompoase despre măreţia noastră de-a lungul timpului.
E o mare cacealma, istoria asta. E o teribilă farsă. Milioane de oameni sunt minţiţi cu neruşinare. Milioane de oameni, neavând altă iluzie la îndemână, se mulţumesc cu cea venită pe cale oficială. Vom face şi vom drege. Ne vom redresa. România va evita derapajul. Este necesar să înfăptuim reformele. Rahaturi propagandistice. Un popor de naivi, de visători, de rataţi, de alcoolici, de laşi, un popor bolnav care şi-a trădat propria vocaţie: seninătatea în faţa tragicului.
Am vrut să fim şi noi în sfârşit cineva acum 21 de ani şi am dat cu mucii-n fasole, ca de obicei. De atunci ne târâm în viaţa noastră mică, larvară, trăgând după noi iluzia unei vieţi mai bune, a unei promise prosperităţi. Adevărul este că suntem un popor defensiv. Iar cei care se apără tot meciul, iau gol până la urmă în ultimul minut. Este logica istoriei, implacabilul ei.
Deviza noastră este capul plecat, sabia nu-l taie. Asta este o mare porcărie, pentru că de cele mai multe ori se întâmplă de-a-ndoaselea. Multe capete au căzut şi vor mai cădea pradă naivităţii noastre ancestrale. Nu ne vom vindeca niciodată. Nu vom fi niciodată ce aspirăm fiecare dintre noi să fim. Asta deoarece aspiraţiile noastre prind glas doar în bucătărie. Suntem cei mai mari strategi de apartament din istoria omenirii. Am făcut şi desfăcut războaie la gura caloriferului, am înlăturat dictaturi şi am creat societăţi democratice cu nevasta în baie, am trasat liniile politicii internaţionale cu prietenii în sufragerie, am imaginat lumi perfecte în jurul unei sticle de vodcă.
Rareori însă am acţionat. Rareori am făcut ceea ce trebuia să facem. De îndată ce am ieşit din casă, am redevenit umili. Să respecţi regula, să nu deranjezi autoritatea, să ai deferenţă pentru uniformă, să fii un bun angajat, să nu ai coloană vertebrală, să fii supus, să fii umil, să nu crâcneşti, să te mulţumeşti cu puţin, să-ţi vezi de treabă, să faci, în general, ceea ce ţi se impune, prin forţa împrejurărilor, să faci. Şi, cel mai important, să nu ieşi din rând. Ieşirea din rând este cel mai grav delict, indiferent de sistemul social. În dictatură era considerată o infracţiune. În democraţie, e o nebunie. Ne mulţumim cu ce ni se dă. Crăciun fericit, popor de larve!
M-am îndepărtat de Cioran. Nu am putut lăsa din mână jurnalul lui Barbellion, ceea ce nu e o pierdere. Dimpotrivă, e un mare câştig. Un câştig nesperat.
Sâmbătă, 18 decembrie 2010
Puternică impresie lăsată de jurnalul lui Barbellion.
Recitesc, după treizeci de ani, Hamlet. A trebuit să treacă atâta vreme ca să reînnod o pasiune. Mă gândesc că am pierdut aceşti cinci ani de la revenirea în literatură ca să înţeleg că trebuie să iau lucrurile de unde le-am lăsat la un moment dat. Oricum m-aş fi sucit, tot acolo aş fi ajuns probabil. Mi-au trecut, în sfârşit, ifosele adaptării la „modă”. Citindu-l pe Shakespeare redevin un anonim. Am un sentiment de satisfacţie în legătură cu retrăirea vremurilor când eram un „nimeni” (nu că acum aş fi mai mult de atât).
Mai-mai că am nostalgii după camera mea din blocul de la Drumeţului. Camera mea de adolescent sărac şi cu capul plin de iluzii. Camera în care am citit A la recherche du temps perdu sau tomurile groase, cu coperte tari, de culoare grena, împrumutate de la biblioteca Mihail Sadoveanu de lângă biserica Armenească, în care găseam pentru prima dată magia pieselor lui Shakespeare. Îmi pare rău că toate notiţele pe care le-am făcut atunci s-au pierdut. Aş fi fost curios să-mi amintesc ce mă impresiona la 18 ani în legătură cu „prinţul Danemarcei”.
Mă lasă tot mai mult vederea. Îndemnul lui Noica pare din ce în ce mai puţin valabil. Lumina felinarului său nu mă mai ajută prea mult. Să nu mai pot citi ar fi cea mai mare dramă. De vreme ce scrisul nu mai are o importanţă deosebită, lectura a revenit în centrul preocupărilor mele. Cărţile cu caractere mici de literă îmi dau însă mari bătăi de cap. De asemenea, tiparul prost sau hârtia transparentă, prin care se vede textul imprimat pe verso, îmi îngreunează considerabil singurul lucru care mă mai ţine conectat cu literatura.
Rând pe rând am renunţat la vicii care îmi dădeau un anumit echilibru: fumatul, cafeaua, berea, practic au dispărut din viaţa mea. Cititul este ultimul dintre bastioane, şi şi el stă să cadă din cauza vederii slabe. Abia dacă ghicesc, la lumina puternică a veiozei, textul piesei lui Shakespeare. Cât despre notele de la sfârşit, mi-ar trebui o lupă ca să le desluşesc. Lucrul zilnic la calculator mi-a agravat simptomele. Va trebui să fac un consult amănunţit.
Numai că gândul la sala de aşteptare de la policlinică, în faţa cabinetului medicului de familie, mă face să mă simt oribil. Şi totuşi, după sărbători va trebui să mă hotărăsc. Altfel voi termina integrala Shakespeare în vreo doi ani, ca să nu mai spun de Bhagavad-Gita, care are litere cât piciorul furnicii. Om trăi şi-om vedea.
Duminică, 19 decembrie 2010
Termin anul în genunchi. Fără idei. Senzaţie totală de dezgust. Lumea a luat-o pe o cale fără întoarcere. Totuşi, valorile în care am crezut mereu şi în care încă mai cred trebuie să rămână aici, neclintite. E singurul lucru care mă mai poate ţine conectat la adevăr, oricare ar fi el. E singurul lucru care mă determină să merg mai departe, deşi în faţă am numai fundături. E un dead-end universal. Singura speranţă: nicio speranţă.”
