Știu, nu este marți, însă nu vreau să treacă săptămâna fără un nou episod din „Coliba lui Cioran”. Au fost câteva zile de reevaluări și de planuri făcute pe repede înainte, un fel de tocăniță logistică, fiindcă ceea ce am pus la cale a fost realizat, ca tot omul în vremuri de criză și de izolare, cu ce am avut prin casă. Dar despre asta veți vedea mâine ce și cum.
Și eu aș fi curios să aflu ce-ar fi spus Cioran despre situația actuală. Chiar și așa, multe dintre opiniile pe care ni le-a lăsat se potrivesc cu ceea ce trăim acum. Cred că în privința asta Cioran a fost un maestru, un fel de Orwell emițător de aforisme pre și post-apocaliptice. Îmi amintesc că, tot așa, un eseist (sau filozof?) al cărui nume îmi scapă, a spus despre lumea în care trăim, acum câțiva ani, cu ceva vreme înainte să moară: „This shit must end!” Se referea la spirala neasfârșită și energofagă (sau devoratoare de resurse) a nevoii omului de a consuma orice și de a lăsa în urma lui munți de gunoaie. Poate că primim ce merităm.
Oricum, mutatis mutandis, Cioran ne dă o soluție pentru alungarea plictisului în izolare: „Cel mai bun mod de a gândi e să te culci în pat, să-ți tragi pătura peste cap și să-ți lași mintea să se bucure ori să se întristeze după voie. Pentru a medita însă, mintea trebuie să-și impună o temă și să rămână la ea. Căci a medita înseamnă a-ți interzice improvizația și aventura. Meditația este contrariul aventurii spirituale; este coborâre în sine; or aventura, indiferent care, chiar și ce aspirituală, implică ideea de extindere, de cucerire interioară cu mijloace exterioare.” (din Caiete III 1969-1972, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)
„Joi, 9 decembrie 2010
Cred că, cel puţin în momentul de faţă, decizia mea este una justă: nu voi mai citi nimic din producţiile literare care apar pe bandă rulantă, deşi s-ar putea să fiu nedrept cu unii autori. Perioade ca acestea sunt pline, de regulă, de titluri mediocre, comerciale, care se vând. Totul în detrimentul calităţii, al ridicării necontenite a ştachetei. Humanitas este probabil singura editură nepervertită de demonul câştigului cu orice preţ, cu toate că şi aici am văzut câteva volume ale căror autori nu aveau cu siguranţă ce căuta într-o asemenea casă editorială. Mă bucură însă foarte mult reeditările, mai puţin preţurile ridicate şi fărâmiţarea, în scopuri comerciale, a operelor unor autori consideraţi „de succes”.
Aşa cum am procedat în anii 80, mă voi întoarce la clasici. Îmi voi acoperi golurile şi mă voi strădui să descopăr teritorii noi. E inutil să încerc tot timpul să ţin pasul cu noutăţile. Mă costă timp şi bani, ca să descopăr că nu mi-au folosit la nimic. Dacă acum cinci ani eram obsedat de ideea revenirii în literatură, acum vreau să mă ascund cât pot de mult. Cât despre publicare, pesemne că e prea târziu. Sunt resemnat.
Am mai avut o mică speranţă cu „Noi în anul 2000”, dar nici n-am îndrăznit să-mi fac prea multe iluzii. L-am întrebat ieri pe D., căruia i-am încredinţat materialul, cum i s-a părut. Mi-a spus că a citit vreo cincizeci de pagini şi că „l-au prins”. E clar că nu i-a plăcut. E foarte bine că s-a întâmplat aşa. Am fost un cretin că am crezut atâţia ani într-un asemenea proiect prăfuit, pe care cu siguranţă nu l-ar fi citit nimeni până la capăt. Rămâne un roman de sertar, fără îndoială. Ce prostie să-mi fi închipuit că cei de la C.R. i-ar fi putut acorda o minimă atenţie. Este un volum anacronic, genul lipsit de glamour, de minima strălucire necesară.
E un monstru de 450 de pagini, şi îmi pot lesne imagina plictiseala lectorului ajuns pe la jumătate. Nu pricep cum am putut scrie atât de mult la el. E un roman definitiv ratat. Dacă poezia încă mă mai tentează, nu cred că voi mai scrie vreodată roman. De acum încolo voi scrie numai jurnal. Poate doar „Cântec pentru Johnny” să mai însemne ceva (chiar m-am gândit azi destul de intens la el), însă cu siguranţă va fi alt-ceva. Un melanj de confesiuni şi de dialoguri la cald, adică. O evadare din real, gen Sabato, cu toată inserţia de dramatism autentic.
Ceva de asemenea nepublicabil, pesemne, care să mă ţină necontenit în afara acestei tentaţii, a acestei otrăvi care m-a chinuit ani la rând. De altfel, cred cu tărie că scriam mai bine când nu eram presat de gândul că voi publica vreodată. Aveam minima pasiune necesară, pe care am pierdut-o şi pe care îmi doresc, astfel, să o regăsesc. Şi să mă întorc, aşa cum am făcut întotdeauna când mi-am pierdut încrederea în propriile mijloace, la autorii preferaţi. Mai bine să citesc o carte care îmi place, decât zece volume din obligaţie şi cu un nesfârşit plictis.
Un fragment dintr-o scrisoare datată 8 noiembrie 1976 (Paris), către Wolf Aichelburg, care arată exact felul în care mă simt:
„Mă uit la cele două fotografii cu colibe. Sînt asaltat de mii de amintiri, căci, de la o vârstă încolo, copilăria exercită un fel de agresiune nostalgică asupra fiinţei rupte de origini prin forţa «contextului istoric», cum se zice pe-aici.” (Scrisori către cei de-acasă)
Vineri, 10 decembrie 2010
Un alt fragment, dintr-o scrisoare către Petru Manoliu, în care revine tema colibei, prezentă şi la G.L.: „Uneori visez la o colibă, departe de lume, unde să pot citi Filocalia, în româneşte, desigur. Ce limbă extraordinară avem!” (Scrisori către cei de-acasă)
Şi eu visez, fireşte, la o astfel de colibă. Dacă ar fi posibil să şi am una, nu cred că aş părăsi-o vreodată, chiar dacă cei de afară mi-ar afuma intrarea pentru a mă forţa să ies în bătaia puştii lor. Aş pune pe uşă un afiş cu „Intrarea interzisă” şi aş numi-o coliba lui Cioran. Acolo cred că s-ar putea petrece adevărata schimbare la faţă a lui G.D.
O lansare de carte la Librăriile Adevărul, vizavi de spitalul Colţea. Protagonist: Stelian Tănase, cu romanul „Dracul şi mumia”. Oaspeţi de seamă: Mircea Dinescu, Carmen Muşat, Adrian Cioroianu, Gelu Voican-Voiculescu, Cozmin Guşă, George Stanca, Florin Iaru etc. Mult sclipici, pălăvrăgeală, prietenii vechi, bătut pe burtă, şi un anunţ de ultimă oră: lui Stelian Tănase i-a ieşit azi dimineaţă corectura la următorul roman, care va apărea în februarie sau martie.
Am băut un pahar de vin din producţia lui Dinescu şi am simţit că mă ameţesc. Printre toate aceste personalităţi, aproape anonim, Radu Aldulescu. Cel mai mare dintre toţi, adică. Pe seară, un anunţ pe facebook: X (recent desemnat într-un clasament cel mai bun scriitor al generaţiei 2000 sau ceva de genul ăsta, înaintea lui Dan Coman, Claudiu Komartin şi Răzvan Ţupa) îşi va publica la Polirom noul roman. Încerc, încă o dată, un sentiment ciudat: trăim într-o realitate paralelă, cu siguranţă. Într-o lume normală, lucrurile astea nu ar trebui să se întâmple.
Ştiu că lumea literară de la noi este atât de departe de mine aşa cum ştiu că nu voi ajunge niciodată în Coreea de Nord. Alegerea mea de a ieşi din tot acest melanj mai degrabă suprarealist a fost una cât se poate de potrivită. Nu am ce căuta în această lume. Nu sunt suficient pregătit pentru toate astea. Ratarea mea vine şi dintr-o greşită percepţie a unei astfel de lumi. Pe când eu credeam că pot conta pe onestitate, de fapt limita este până unde te comporţi politically correct. Restul ţine de sistemul de relaţii.
Când eram mic treceam cu ai mei prin faţa vitrinelor şi vedeam lucruri frumoase pe care nu îndrăzneam să le cer. Părinţii nu aveau suficienţi bani pentru toate dorinţele mele. Tata îmi putea însă aduce de la tipografie cărţi de colorat, de care m-am plictisit repede, şi cărţi adevărate, cu poveşti fabuloase. Am învăţat de timpuriu să citesc şi m-am consolat cu bogăţiile dintre paginile acelor cărţi. De la un moment dat sclipiciul vitrinelor nu m-a mai interesat. Dacă voiam, puteam face oricând o călătorie în jurul lumii sau puteam obţine bogăţii infinit mai valoroase după lupte în care erau angajate corăbii manevrate de cei mai neînfricaţi lupi ai mărilor. Faţă de alţi copii, am fost mereu mai câştigat. Ei habar nu au ce-au pierdut.
Locul meu era într-un atelier, la un banc de lucru, unde aş fi stat ore în şir aplecat asupra vreunui obiect stricat şi l-aş fi desfăcut în părţile componente pentru a-mi da seama dacă se mai poate repara. Ar fi trebuit să rămân în continuare la meseria mea, la şurubelniţă şi patent, anonim într-o fabrică, unde aş fi fost chemat la utilaje ca să le repun în funcţiune.
Odinioară, la Informaţia, mă tăvăleam pe sub toate maşinile ca să le aflu secretele. Schemele electrice complexe erau specialitatea mea, şi nu mă lăsam niciodată bătut când venea vorba de dibuirea vreunei defecțiuni. Eram murdar, plin de uleiurile şi de cernelurile acelor maşini, dar aveam satisfacţia că ieşeam după program la o bere cu colegii, în cârciumi cu nume pitoreşti precum Tic-Tac, Cireşica, Terasa Cătălin, Restaurantul Mercur, La Doi Colonei, unde ne detensionam după orele de lucru, fără să ne îmbătăm şi fără să aducem daune bugetului familiei.
Mă simt stingherit când mă aflu în câte un loc, la vreo acţiune precum cea din seara asta, unde vin tipi cu ştaif. Sunt atât de departe de lumea asta încât aş prefera oricând marginalul unei cârciumi de cartier, aşa cum a fost ani de-a rândul barul de la Drumeţului, transformat azi în restaurant de fiţe cu program de manele. Mă înjuram cu beţivii şi îl citeam pe Dostoievski. Mă îmbătam uneori şi îi înţelegeam lesne pe Celine şi pe Bukowski. Şurubăream la contactori, relee şi motoare electrice, şi îi sorbeam pe Ţoiu, Buzura sau Liiceanu.
Puteam să fac toate astea şi din perspectiva unui amărât de banc de lucru, unde munceam cu mâinile şi cu mintea şi eram, poate, mai liniştit. Şi toate astea nu se întâmplau neapărat, aşa cum s-ar putea crede, doar înainte de 1989. Nu. Mare parte le-am trăit şi după, iar poezia acelor vremuri nu se va mai întoarce niciodată. Atunci era, într-adevăr, mizerie. Acum, mizeria este împachetată în staniol, e luminată puternic şi e denumită prosperitate. Adică un fel de progres cu gunoiul sub covor.”
