În cazul meu, chestia asta cu ziua de marți nu e doar o simplă prejudecată. Mi s-au întâmplat și lucruri bune marțea, dar în general treaba cu trei ceasuri rele s-a cam verificat. Azi, de pildă, am aflat că Bookfest 2020 s-a anulat. Probabil că s-ar fi putut întâmpla în oricare zi a săptămânii și poate că n-ar mai fi avut aceeași semnificație, dar vestea am aflat-o azi, iar asta mă umple și mai mult de amărăciune.
Pentru un iubitor de carte, un Bookfest anulat este echivalentul pierderii Euro 2020 pentru un microbist înfocat. Știu, ne putem consola cu gândul că la toamnă, la Gaudeamus, mai avem o șansă. Totuși, să fim bine înțeleși, avea și Bookfestul farmecul lui. Faptul că e mai cald decât în noiembrie, că ne-am fi aflat, ca în fiecare an, în pragul verii și, poate, al vacanței, ne-ar fi dat o altă stare de spirit. Nu mai zic că am fi venit îmbrăcați lejer, ca la o plimbare și o întâlnire cu marii scriitori ai acestei lumi obidite.
În momentul ăsta distracția pare a se fi terminat. Să recunoaștem, nu e același lucru să ne întâlnim virtual. Mulți dintre noi, fiindcă suntem separați de distanțe lungi, poate că ne vedem doar de două ori pe an: la Bookfest și la Gaudeamus. Unul s-a dus, să vedem ce-o mai fi până la toamnă. Unii zic că vine al doilea val. Să sperăm că nu. Să sperăm că vom avea o toamnă ceva mai luminoasă, în care vom uita, măcar un pic, perioada asta de izolare care, iată, așa cum spuneam pe la început, chiar se prelungește pe termen nedefinit.
Zilele astea îi disprețuiesc pe politicieni. Cred că sunt doi sau trei oameni politici (care din păcate nu se află în momentul de față în prim-plan) în care mai am încredere. În rest, nu m-aș supăra dacă ar fi aruncați, după criza Covid-19, la tomberonul istoriei, fie că e vorba de partide „istorice” sau de unele plecate din avântul post-revoluționar. Vorba aia, aceeași mizerie. N-am dispoziție decât pentru a reproduce un pasaj vitriolant al lui Cioran la adresa conaționalilor săi.
„Îmi detest compatrioții aproape la fel de mult cum își detesta Simone Weil coreligionarii. Nu din aceleași motive, evident. Căci compatrioții mei, trebuie spus, nu reprezintă nimic, sunt nimic. Nu-i poți acuza din pricina valorilor pe care le apără, fiindcă nu apără nici una.
Îi spuneam ieri Sandei S. că au reușit turul de forță de a-i face pe evreii de la noi superficiali, de a le lua acel mister ce aparține «rasei» lor, de a-i lipsi de dimensiunea lor religioasă. De aceea evreii de la noi, în ciuda nivelului lor intelectual mult mai ridicat decât al indigenilor, nu au produs nimic cu adevărat important. S-au molipsit de superficialitatea ambiantă.
Un Kafka n-ar fi fost cu putință la noi. Mediul l-ar fi făcut frivol, «jurnalist», diletant, sceptic într-un chip vulgar. Asta e și trăsătura dominantă a neamului nostru: scepticismul vulgar. Mediocri total dezamăgiți, nulități, oameni de nimic lipsiți de orice iluzie. Un lucru care s-a mai văzut, dar nu la scară atât de mare poate. Neant colectiv.” (fragment din Caiete III 1969-1972, pag. 291, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo)
Și acum, două zile din bietul meu jurnal de lectură, care se apropie cu pași mari de final:
„Duminică, 2 ianuarie 2011
Am încheiat, totuşi, notaţiile pe anul trecut din acest jurnal cu un cuvânt optimist: speranţă. Asta chiar dacă era precedat practic de o negaţie (nicio speranţă). Chiar aşa să fie? Să-mi fi pierdut complet încrederea în orice fel de viitor ne va aduce o nouă mişcare de rotaţie în jurul soarelui? Un fenomen cosmic care se repetă de miliarde de ani nu poate aduce pesemne nimic nou, deşi un astronom, să zicem, m-ar putea contrazice (de ce nu şi un astrolog?).
În relaţia omului cu cosmosul, noul este, la nivel universal, un concept total insignifiant. Ce reprezentăm noi, ca existenţe, în raport cu altă galaxie, să spunem? Absolut nimic! Destinele noastre nu contează nici cât negru sub unghie dacă e să privim în vecinătatea nu a Căii Lactee, ci a celui mai apropiat sistem solar. Un fir de praf în Univers. Cu toate astea, ne sfâşiem sistematic, cu o insaţiabilă şi diabolică plăcere.
Soarta noastră nu depinde de o banală mişcare de rotaţie, de un drum previzibil şi anost pe care Terra îl face în jurul unei stele minore, ci de vecinătatea imediată a umanoizilor care ne înconjoară şi care ar face orice ca să ne distrugă, numai pentru a avea ei un loc în plus, un loc liber în planurile necontenite de expansiune, în setea pentru acumulare, de orice natură ar fi ea, mai puţin spirituală, firește.
O lume violentă şi nesigură, în care cu greu îţi mai poţi găsi liniştea. Lucrurile vor continua ca şi până acum, cu toate urările pe care ni le-am făcut la trecerea dintre ani. Singura deosebire este că ne vom dispreţui cu şi mai multă înverşunare, cu şi mai mult aplomb, în condiţiile în care puţinul care există va trebui împărţit la mai mulţi, sau, mai bine zis, în contextul împuţinării puţinului care trebuie împărţit la acelaşi număr de persoane, ceea ce e cam tot acelaşi lucru.
The final cut este o simfonie a tristeţii şi a disperării.
Marţi, 4 ianuarie 2011
Un pasaj care mă caracterizează aproape până la detaliu, care mă pune faţă în faţă cu mine, cel de acum câţiva ani, şi care îmi relevă o realitate de care am fugit în ultima vreme, de care m-am temut cumplit, însă de care nu mă pot lipsi aşa cum dependentul de narcotice nu se poate lipsi de doza zilnică pe care o caută cu disperare şi pe care şi-o va procura indiferent pe orice cale.
„Nimic mai exasperant în literatură decât cumplitul; în viaţă, e mult prea compromis de banalitate ca să mai merite să ne oprim asupra lui. Dar autorul nostru stăruie; pentru moment, îşi pune bine romanul în fundul unui sertar şi aşteaptă să-i surâdă norocul. Îl susţine speranţa unei întâmplări neaşteptate, a faimei care îl ocoleşte dar în care nu încetează să creadă; se hrăneşte cu himere. Puterea acestei speranţe e totuşi atât de mare încât, dacă trudeşte în vreo uzină, o face numai cu gândul că într-o zi va fi smuls de acolo de o faimă pe cât de subită, pe-atât de surprinzătoare.” (Ispita de a exista)
Himera mea s-a numit „Noi în anul 2000”. Douăzeci de ani de căutări, de travaliu, de acumulări, de nelinişti, de speranţe, de frustrări acumulate, de înverşunare, de muncă dusă la extrem, de roboteală exasperantă, de pierdere de sine, de abandon şi revenire, de strigăt în pustiu, de neşansă, de dezgust, de existenţă literară dusă în limitele ei inferioare, totul pentru a descoperi la sfârşit că efortul a fost inutil şi ridicol, că romanul nu va fi citit decât doar de câţiva prieteni loiali, care îţi apreciază devotamentul pentru o cauză pierdută, care te laudă numai pentru că-ţi sunt prieteni sau pentru că, fiindu-ţi prieteni, se tem să te dezamăgească mai rău decât este cazul, spunându-ţi adevărul gol-goluţ.
Cu adevărat cei mai buni prieteni sunt cei care te mint cu bună ştiinţă. Adevărul spus pe şleau este neproductiv, mai cu seamă în cazul unei prietenii. Adevărul aruncat în faţă, fără complexe, poate strica într-o clipă, definitiv, relaţii vechi, crezute indestructibile. E cazul meu, de fapt al mediocrităţii mele, al orizonturilor limitate în care am crezut atâta amar de vreme. Mă simt ridicol, redus la dimensiunea morală a unui infractor al cuvintelor, al unui împătimit al speranţei, fost lucrător anonim într-o uzină care a trăit ani de-a rândul cu speranţa stupidă că rezultatul mediocru al reflecţiilor strânse în douăzeci de ani îi pot schimba peste noapte destinul.
Aici se încheie totul. Mi-am atins limita superioară de ridicol şi limita inferioară de cădere. Mă surprind şi acum, după atâta timp în care am încercat să mă conving de contrariu, că nutresc aceeaşi speranţă deşartă că va veni o zi când cineva, undeva, îmi va descoperi „opera” şi va exclama extaziat că este cel mai bun manuscris pe care l-a citit de mulţi ani încoace, că de ce am stat atâta timp ascuns, că e o mare realizare literară etc.
Asta este himera după care am alergat, din cauza căreia mi-am irosit atâtea şi atâtea ore în singurătate, în nebunie şi dezgust, ca să creez o înlănţuire de întâmplări banale pe care nu le va citi nimeni. Mi-e silă de mine de parcă aş avea vreo boală ruşinoasă, ale cărei efecte ar trebui să le arăt, ca într-un expozeu ştiinţific, într-un cabinet plin de medici şi studenţi. Mă şi văd spunându-le: „Priviţi! Ăsta este rezultatul visului de a fi faimos! Asta îi aşteaptă pe toţi nechemaţii care aspiră la glorie şi care cred că-şi pot exhiba în public umorile infamante şi secreţiile literare ale creierelor lor afazice!”
Trebuie să ies din visul ăsta urât, să redevin anonimul cumsecade cu serviciu stabil şi cu o existenţă mediocră, asemeni majorităţii semenilor săi. Trebuie să încetez să cred. Să am o aspiraţie continuă, constantă, către pasiunea cunoaşterii şi nu către glorie. Gloria este pentru alții, întotdeauna. Eu sunt menit pentru o viaţă de animal convenţional. Este haina care mă îmbracă cel mai bine, care mi se potriveşte de minune. Când mă voi vindeca de visul celebrităţii, poate că voi reuşi să scriu din nou. Şi e cel mai probabil că o voi face bine, chiar dacă rezultatul nu va fi cunoscut niciodată. În lipsa faimei, subitul şi surprinzătorul vor fi doar nişte banale noţiuni ale unei realităţi străine de mediocra mea existenţă.”
