Dacă e marți, e Cioran. Nu va mai fi pentru mult timp, așa că bucurați-vă atâta cât mai e: „Plictiseala nu ne mai dezvăluie atât existența, cât lipsa de taină a existenței. Aceasta nu poate fi decât ceea ce este; ea n-are ce ascunde; e existență – și nimic mai mult. Plictiseala este pozitivismul unui suflet poetic; o insatisfacție între aparențe echivalente.” (din volumul „Razne”, Editura Humanitas, 2012)
„Vineri, 14 ianuarie 2011
Început de an halucinant, cu lucru peste poate şi cu preocupări eterogene. Însemnările astea rămân cumva în urmă, substanţa s-a pierdut pe drum, limbajul s-a diluat şi s-a topit ca un om de zăpadă din care nu au mai rămas decât cărbunele, fularul, morcovul şi tigaia. Încerc să mă agăţ de poala poeziei, dar materialul este atât de friabil încât se fărâmiţează şi se pierde în neant, fără să lase măcar o dâră, luminoasă sau întunecată, în urma lui. Nimic de făcut în privinţa asta.
Ciudate nostalgii după un timp mort. Iată ce scriam pe 20 septembrie 2005:
„Citesc la «pixelii» lui M.C. Iată un pasaj din «Forever young», care nu mai necesită niciun comentariu: «Toţi mediocrii speră să dea până la urmă, totuşi, prin cine ştie ce minune, o carte mare, fie şi la şaptezeci, optzeci sau nouăzeci de ani. Dar trecerea timpului duce cu sine şi puterea, şi credinţa, şi speranţele tale. Un lucru e sigur: pentru literatură, aşa cum o-nţelegem (sau n-o-nţelegem) azi, tinereţea este vârsta de aur. Ea trebuie «înşfăcată», cum spuneau latinii, atâta vreme cât se mai poate. Nimeni nu-ţi va mai reda anii pierduţi în tinereţe. Nici o justificare nu va fi valabilă, oricât de nobilă şi de omenească. Ai scris sau n-ai scris. Ai înşfăcat vremea ta sau ai lăsat-o să-ţi curgă printre degete.»
Mi se face rău citind aceste rânduri, ca după o băutură prea tare, consumată repede și în exces. Ar trebui, probabil, din bun simţ, să renunţ. Nu sunt scriitor. N-am fost niciodată. Sunt doar un om care se apropie cu paşi repezi de bătrâneţe şi care speră să recupereze timpul pierdut. Or, acest lucru este imposibil, oricât m-aş grăbi să citesc cât mai mult şi oricât m-aş încăpăţâna să scriu. Fac parte, cu siguranţă, din categoria acelor «mediocri» de care amintea M.C. Şi atunci, la ce bun tot acest efort? La ce bun?”
Este ultima însemnare din acel an. Am revenit cu însemnări în „agenda albastră” abia pe 28 decembrie 2007, cu un gând care seamănă izbitor cu ce am simţit în preajma sărbătorilor de iarnă 2010:
„Sărbătorile ar fi trebuit să aducă bucurie şi detaşare… Au adus, în schimb, o încordare teribilă.”
Şi alte gânduri, care îşi au loc aici cumva, din acelaşi trist sfârşit de an:
„Există un determinism al soluţiilor, atâta timp cât rezolvarea «de la sine» a lucrurilor nu mai este posibilă. Acest determinism este atacul letal asupra conştiinţei, care tinde mereu către o independenţă faţă de spirit, dar care nu se poate debarasa de el. Determinismul este, în orice caz, exterior, şi acţionează agresiv.” (oare ce oi fi încercat să spun aici?)
„Nu pot lupta cu somnul şi cu oboseala. Trebuie totuşi să reîncep să gândesc, nu neapărat în sensul raţional, ca să continui «Obsesii» (Noi în anul 2000) – căci acolo totul este întâmplare -. Faptul că ţin pixul în mână şi scriu aici mă îndreptăţeşte să cred că ficatul acestui roman (intrat în putrefacţie cirotico-inspiraţională) începe să se regenereze.”
„Lupta cu oboseala este inegală. Şi totuşi…”
„Smulgerea din real, cheia creativităţii.”
„Preocupat de literatură, sunt mereu în criză de timp.”
„Oboseală cronică. Singurul refugiu, paharul cu vin, care îmi dă un soi de tragică beatitudine. Dorinţe mereu în contratimp cu acţiunile celor din jur, un asincronism de fapte şi opinii.”
„Poate că refugiul ar trebui să fie mai adânc, să tindă către o austeritate majoră, de aici şi forţa (care trebuie să vină de undeva), care nu este neapărat energie, ci dorinţă de a crea.”
„Refugiul total în sine, abandonul.”
„Dimineaţa, când privesc pe fereastră, aceeaşi perspectivă cenuşie. Un barometru care înregistrează zilnic orice infimă schimbare, determinantă pentru starea de spirit de peste zi. Leit-motivul este însă cenuşiul: străzi cenuşii, acoperite cu zăpadă murdară, negura cenuşie, blocurile cenuşii, apoi zgomotele estompate şi liniştea relativă de aici, de dincoace de fereastră…”
„Gestul de a lua pixul în mână şi de a scrie, mereu cu ochii pe ceas, iată sensul unei vieţi eşuate în nonsens.”
Sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Mă îndepărtez tot mai mult de Cioran.
Dimineaţă, un vis care depăşeşte cumva barierele „literaturii ieftine”, un episod oniric care m-a smuls din somn şi m-a abandonat în patul meu, confuz, afazic şi în imposibilitatea imediată de a-mi explica în termeni raţionali realitatea ca atare. O scenă practic împărţită în două, cu o graniţă ceţoasă ca în imaginile blurate: pe de o parte redacţia, cu biroul redactorului şef pe fundal, pe de altă parte un fragment din atelierul de la „Informaţia” unde, pe un banc de lucru, tata îşi aştepta prietenii cu băutură din belşug pentru a fi felicitat de ziua lui.
Am scormonit cu înfrigurare într-un sertar, unde ascunsesem nişte bani pentru cadou, printre pliante promoţionale şi alte mărunţişuri, disperat la gândul că s-ar putea să nu-i mai găsesc. Erau acolo, totuşi, bancnote din ziua de azi amestecate cu unele din trecut, chiar de pe vremea lui Ceauşescu (am recunoscut, printre ele, şi hârtia abastră de o sută de lei, cu figura lui Bălcescu). Am luat teancul de bani, l-am îndoit la jumătate şi mi l-am îndesat în buzunarul blugilor. Am trecut prin zona de „ceaţă” şi m-am dus la tata să-l felicit.
Era vesel, un pic cherchelit, îmbrăcat în costumul lui de fiecare zi, cu un pulover pe gât pus pe sub haină, aşa cum obişnuia uneori să se îmbrace. I-am spus „La mulţi ani!” şi m-a luat în braţe, m-a pupat de mai multe ori, bucuros de parcă nu mă văzuse de multă vreme. Mi-a turnat dintr-o sticlă de şampanie (chiar într-un pahar dintr-acelea „de şampanie”) şi am dat noroc. A insistat apoi să-mi reumple paharul, însă i-am spus că nu prea-mi place şampania şi că nu e cazul „să strice orzul pe gâşte”.
Mi s-a părut ciudat că toate paharele (foarte numeroase) cu care îşi cinstise colegii şi prietenii de la serviciu erau puse pe podea, de-a valma, astfel că i-am spus că ar fi bine să le strângem ca să nu le spargem. În dreapta era şi o masă cu tot felul de bunătăţi, pe care cineva îşi lăsase o şapcă jegoasă. Tata mi-a zis să le las naibii de pahare, să ne distrăm, că sunt de toate, mai ales de băut, bere, vin, pe lângă sticlele de şampanie.
Şapca era a unui ins care, nu ştiu din ce motiv, îi înfipsese mâna în păr băiatului meu Mihai. Intrigat, tata mi-a zis: „Ia uite ce-i face lui Mihăiţă!” Până să reacţionez, tipul l-a lăsat în pace pe Mihai şi s-a aşezat turceşte pe jos. Atunci m-am întors şi i-am tras un şut în cap, din voleu, aşa cum ai lovi o minge de fotbal. A fost o lovitură dată cu atâta furie şi exasperare încât, din cauza şocului emoţional, m-am trezit. Era ora şapte şi, cu toate că mă culcasem pe la două, mă simţeam complet odihnit.
Alte fragmente interesante de jurnal de la începutul lui 2008:
„9 ianuarie. Nevoia de a scrie trebuie să vină firesc, dintr-o necesitate comparabilă cu aceea de a te hrăni, de a bea apă sau de a face dragoste.”
„10 ianuarie. Stare de boală şi de anxietate. Incapacitate de a lucra. Proiectele rămân mereu în urmă, de aici şi acel asincronism cu noile tendinţe. Cred, totuşi, că schimbările bruşte fac mai degrabă rău literaturii, care în ultima vreme pare aservită agresivităţii societăţii de tip consumist. Evoluţia ar trebui să fie, ca şi în natură, în mod necesar lentă. Nu poţi spune, ca D.S., că începând de azi încetez să mai scriu într-un anume fel, fără riscul de a te trezi pe un teritoriu necunoscut, lipsit până şi de schiţa unui drum. Ştiu, sunt conservator spunând asta, însă dacă te afli în întuneric instinctul te îndeamnă să găseşti puncte de reper. Altfel, rezultatul este orbecăirea. Parcă în sprijinul afirmaţiei mele, iată ce spune Pavese în «Meseria de a trăi»: «[…] progresul constă într-un permanent şi tot mai cuprinzător mărăciniş de experienţe, turnând experienţe noi peste cele vechi.»”
„16 ianuarie. Scrisul nu este prilej de bucurie. Împovărează, obligă, subjugă conştiinţa intimă. E un exerciţiu subtil al terorii pe care o exercită asupra noastră conştiinţa de sine, care ne obligă la rândul ei, prin natura a ceea ce suntem, să creăm literatură.”
„17 ianuarie. Stare de confuzie, imposibilitate de a lucra. Vis ciudat cu o fostă chiriaşă din strada Nicolae Iorga. Scrisoarea calomniatoare trimisă părinţilor mei apărută în vis ca temă de roman. Vedeam aievea paginile scrise cu pasajele fragmentate ca la Federman sau ca la F.N.
Trebuie să reiau jurnalul lui Kafka.
Din nou, libertatea prea mare îmi îngheaţă ideile, astfel că nu pot ajunge decât la o singură concluzie: nu pot lucra decât sub presiune, iar această presiune nu mai există atâta vreme cât m-am izolat complet.
Temă: trădarea ca instrument al parvenirii.”
„30 ianuarie. M-am resemnat întru câtva. Timpul îşi face treaba foarte eficient.
Foşti colegi sau prieteni, din care au mai rămas doar umbre. Poate nici măcar atât.
Nu pot să scriu, însă palavragesc interminabil. Mă amestec în chestiuni care pot genera conflicte.
Am fost coleg la «Informaţia» cu prozatorul R.A. M-am gândit deseori la el, însă nu mi-am închipuit că este unul şi acelaşi cu cel care a scris «Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare».
Stupid.
Nu pot să scriu.
Nu sunt scriitor.”
