Un citat din Cioran, tot pentru o zi de marți, tot fără legătură cu fragmentul de jurnal care urmează, dar cu relevanță pentru vremurile pe care le trăim:

„A fi tare, a fi bestie s-a visat omul în forma lui ideală. Și astfel n-a reușit să trăiască decât la periferia vieții. Dar a venit timpul când forma omenească de existență trebuie lichidată pentru a atinge adâncimile vieții, acoperite de iluziile omului.” (din „Cartea amăgirilor”, Humanitas, 1996)

Marţi, 27 iulie 2010

„Am fost înlăturat din timp doar pentru a face din el materia obsesiilor mele.” (Să cazi din timp…)

„În orice fiinţă care nu ştie că există, în orice formă de viaţă lipsită de conştiinţă există ceva sacru. Cel ce n-a invidiat niciodată regnul vegetal a trecut pe lângă drama omului, ignorând-o.” (Căderea în timp – Să cazi din timp…)

Am simţit pentru prima dată la modul acut absenţa libertăţii, sau pierderea ei, când am fost luat în armată. S-a întâmplat în aprilie 1982, într-o primăvară ca multe altele de până atunci, primăvară care s-a transformat în cele din urmă într-un coşmar, în cea mai neagră catastrofă a vieţii mele de până atunci.

Recluziunea forţată în care am fost nevoit să trăiesc mi-a ţinut toate simţurile în alertă. Cel mai neplăcut sentiment din primele zile de după încorporare a fost disperarea îndepărtării, a smulgerii mele din locul unde trăisem până atunci.

Un sistem sinistru, diabolic, făcea în aşa fel încât dacă erai, de exemplu, cum era cazul meu, din Bucureşti, localitatea unde trebuia să-ţi satisfaci serviciul militar trebuia să se afle la cel puţin 300 de kilometri distanţă.

Eu am fost aruncat tocmai la Alba-Iulia, la aproape 500 de kilometri, într-un orăşel de provincie, cunoscut prin importanţa lui istorică, unde nu am revenit şi nici nu cred că am să revin vreodată, oricât de pitoreşti i-ar fi împrejurimile.

Îmi amintesc că aveam o hartă didactică agăţată de un cui pe un perete al camerei mele şi că priveam cu o teamă teribilă punctul în care, împotriva voinţei mele, aveam să fiu aruncat. Mi se părea un hău primordial, o depărtare catastrofică, şi nu vedeam nici o deosebire între Alba-Iulia şi cine ştie ce localitate pierdută prin întinderile Australiei.

Am stat la Alba-Iulia ceva mai mult de o lună, răstimp în care am trăit cele mai mari umilinţe din viaţa mea. Lucrurile nu aveau să se termine însă aici, pentru că regula celor 300 de kilometri avea să se restabilească prin transbordarea mea şi a majorităţii camarazilor mei la Poarta Albă, într-o unitate aflată la o aruncătură de băţ de cunoscuta închisoare cu acelaşi nume.

Îmi amintesc că, pe lângă baraca de carton în care fuseserăm cazaţi, se aciuase un câine de pripas, o corcitură simpatică, un maidanez pe care l-am transformat în scurt timp în mascota companiei. Primea mâncare, se juca, se ducea oriunde voia, pentru că nu era legat, dormea când avea chef, făcea, într-un cuvânt, tot ce-l tăia capul.

Era, spre deosebire de noi, oamenii civilizaţi, care cuceriseră pământul datorită inteligenţei superioare, un animal absolut liber. Ei bine, în momentele de disperare, de cruntă deznădejde, îl invidiam cu toate fibrele sufletului. Aşa cum, de altfel, invidiam orice formă de viaţă care nu avea nicio legătură cu umanitatea.

În urma unui sondaj s-a stabilit că 41% dintre români l-ar vota pe Ceauşescu, dacă ar fi posibil, în cazul în care s-ar organiza alegeri prezidenţiale anticipate. Trăim într-o lume halucinantă. Destinul minor al României se verifică încă o dată. Nostalgia după dictatură este dovada cea mai vie că românii nu suportă democraţia şi că perioadele istorice în care au trăit sub „oprimarea” ei au fost scurte şi întâmplătoare.

A-ţi dori să se întoarcă Ceauşescu, sau măcar unul ca el, este echivalent cu a vrea să beneficiezi încă o dată de binefacerile societăţii multilateral dezvoltate, de întuneric, de magazine goale, de două ore la televizor, de Cântarea României, de Daciada, de ciocolata Postăvarul, de pasta de dinţi Super-Cristal, de napolitanele Dănuţ, de salamul pe buletin, de haine rupte pe la cozi, de raţie, de, de, de…

Am o fire complicată. Aşa am fost mereu. Nenorocirea mea este că nu mi-am cultivat îndeajuns această latură a sinelui, iar „roadele” le culeg acum, când mă apropii cu paşi mari de bătrâneţe.

Terminat „Căderea în timp”. Sunt dezorientat şi mă gândesc la lipsa de metodă a lecturilor mele. Poate că ar fi trebuit să încep cu „Pe culmile disperării” şi să continui, firesc, în ordine, cu celelalte cărţi. Aşa am fost însă mereu, am citit la întâmplare, şi nu pot spune că am făcut rău.

Lecturile mele sunt aleatorii, deci libere. Aşa ar fi trebuit să procedez şi cu scrisul. Felul ordonat în care am ales să lucrez la „Noi în anul 2000” a transformat totul într-o corvoadă, m-a lipsit de plăcerea de a scrie, de a mă simţi liber scriind. Or, tocmai procedeul ăsta suprimă spontaneitatea, firescul desfăşurării, al devenirii întâmplătoare.

Auzind că intenţionez să citesc o carte de versuri a lui Montale şi că mi-am cumpărat, între timp, sonetele lui Shakespeare, C. D. îmi spune că m-am prostit. Aş tot vrea să mă prostesc aşa. Este vorba aici de boala generaţiei tinere, descrisă de Lorenz ca neofilie sau „iubirea de nou”, aspect amintit de G. L. în „Întâlnire cu un necunoscut”.

Judecata lui C. D. e strâmbă şi primară şi vine într-adevăr să confirme faptul că tinerii suferă de această boală, că, după cum explică ironic G. L., „tot ce e tânăr e valoros, iar tot ce e vechi e depăşit” sau „tot ce vine «după» e mai cu moţ decât ce a fost «înainte»”.

„Pesimistul e omul cel mai puţin înzestrat ca să suporte o nenorocire; a meditat prea mult la nenorocirea în sine şi a pierdut acea forţă înnăscută, acele rezerve de vitalitate ce ne permit să înfruntăm dezastrul devenit în fine realitate.” (Caiete, III)

Sunt un pesimist care încă mai crede în forţa binelui.”

Foto credit Emil Cioran: https://www.timponline.ro/698/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment