Dacă e marți, e Cioran. Sper ca ușor, ușor, formula asta să cunoască o binemeritată consacrare pe www.omiedesemne.ro – asta ca să ne lăudăm singuri, de vreme ce nu prea ne laudă nimeni public.

Așa cum v-am obișnuit, o să dăm un fragment din Cioran care nu are nicio legătură cu pagina de jurnal de mai jos. Iată unul din „Despre neajunsul de a te fi născut” (Humanitas, 2006), aflat, după cum se va vedea, în tandem cu vremea și cu poezia din noi:

„Ascultând buletinul meteorologic, emoție intensă din pricina «ploilor răzlețe». Ceea ce dovedește într-adevăr că poezia se află în noi, și nu în expresie, deși răzleț e un adjectiv susceptibil să nască o anumită vibrație.”

Vineri, 30 iulie 2010

„Oamenii îşi schimbă ideile cum îşi schimbă cravatele; căci orice idee, orice criteriu vine din exterior, din configuraţiile şi accidentele timpului.” (Tratat de descompunere)

„Cel care nu s-a dedat voluptăţilor angoasei, cel care nu a savurat în gând primejdiile propriei sale stingeri şi nu a gustat din crude şi dulci nimiciri, nu se va vindeca niciodată de obsesia morţii.” (Tratat de descompunere)

În fond, nu trebuie să scormonim prea mult în interstiţiile istoriei ca să înţelegem ce făcea sau cum era omul primitiv. Antropologii ar trebui să se inspire din unele modele ale prezentului, care nu şi-au pierdut „puritatea” primordială, ca să înţeleagă existenţa plină de violenţă şi de tandreţe pe care homo sapiens o ducea la începuturi şi să înţeleagă, în sfârşit, că civilizaţia nu este un progres, atâta timp cât instinctele feroce au atins praguri de neconceput în urmă cu, să zicem, zece mii de ani.

În sfârşit, omul modern se află la o secundă de îndeplinirea misiunii sale pe pământ: autodistrugerea. Un experiment macabru, o dovadă că viaţa, la începuturi, ţinea doar de supravieţuire, fiind astfel, prin puritate, superioară, spre deosebire de timpurile moderne, când o simplă apăsare pe buton poate trimite în neant o întreagă civilizaţie.

Moartea nu mai este o formă de supravieţuire, ci un joc pe calculator. Omul nu mai ucide ca să trăiască, ci din pur divertisment.

Sunt un gânditor de ocazie, un chibiţ. Mă amăgesc cu gândul că pot asimila şi, eventual, înţelege, ceea ce este, în aparenţă, de neînţeles. Viaţa, moartea, supravieţuirea, neantul, absolutul (?!), paradisul, noţiuni care îmi scapă printre degete, digresiuni alunecoase, nuanţe ale scopului universal: existenţa cu orice preţ.

Ce-i pasă florăresei sau vânzătorului de ziare că eu încerc să pricep cum devine chestiunea cu existenţa, cu nevoia de a fi, pentru a da un sens trecerii mele pe aici? Ei îşi vor vedea în continuare nestingheriţi de treabă, în acord perfect cu instinctele lor de supravieţuire, cu goana fără sfârşit după necesităţile vitale.

Or, ce fac eu aici nu are valenţele unei imediate utilităţi, ale unei folosinţe indispensabile. Ce scriu acum nu are nici măcar valoarea practică a unui şurub. Gândurile mele sunt neant, pe când un şurub ţine două elemente laolaltă, asigură funcţionarea unui mecanism. Este util, adică.

„Viaţa se creează în delir şi se desface în plictis.” (Tratat de descompunere)

„Pe scara creaturilor, doar omul inspiră un dezgust constant.” (Tratat de descompunere)

Ieri, aşteptând cu Adi maxi-taxi-ul pentru a ne întoarce de la cumpărături. Şedeam amândoi pe o băncuţă cam şubredă şi priveam asaltul unui grup de porumbei, care erau hrăniţi de o femeie, înspre firimiturile de pâine.

O luptă surdă, o confruntare gen care ajunge primul are guşa plină, un spectacol definitoriu, la scară redusă, care întruchipa câmpul de luptă pe care ni se desfăşoară vieţile. Din tot tumultul de aripi care băteau aerul pe loc şi din înghesuiala de penaje cu colorit cenuşiu, se distingea un exemplar ceva mai acătării, alb cu pistrui de fulgi gri, care se agita ţanţoş printre ceilalţi porumbei.

Era atât de mândru şi, nu ştiu, cumva încrezător în superioritatea lui, încât evita aglomerările spontane, de parcă s-ar fi ferit să se amestece cu ceilalţi, ca să nu-şi murdărească blazonul. Avea eleganţa şi ridicolul unui marchiz fandosit aflat în mijlocul gloatei.

Ei bine, rareori ajungea să ciugulească vreo bucăţică de pâine. Ceilalţi, mai pragmatici, nu aveau nicio treabă cu eticheta şi mai ales cu prezumtivele ierarhii. Se hrăneau cu firescul unui animal pentru care o nesperată masă poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Pe câmpul de bătaie care este viaţa, exemplarul de rasă, superior, a pierdut net lupta pentru supravieţuire.

Un general în retragere căruia i-am luat un interviu mi-a istorisit o întâmplare teribilă: după evenimentele de la 23 august 1944, în timpul luptelor din Ungaria, un caporal din subordinea lui a fost luat prizonier, în urma unei ambuscade, de soldaţii unguri.

Aceştia, după ce l-au omorât, i-au tăiat organele genitale şi i le-au îndesat în gură. Aşa l-au găsit camarazii săi, ucis cu bestialitate şi emasculat după un ritual ce ţinea mai degrabă de o răzbunare tipic tribală. Să mai spună cineva că noi suntem barbari!

„Dintotdeauna, toţi oamenii au trăit zadarnic şi au murit zadarnic. Aşadar, marea greşeală e într-adevăr naşterea.” (Caiete, III)

Foto credit Emil Cioran: https://www.youtube.com/watch?v=OjfDxy1Nqzs

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment