Emil Cioran vine din nou marți, cu o porție de pesimism angoasant și eviscerant intelectualicește. Iată de ce:

„Oricât ai fi de familiarizat cu operațiile spiritului, nu poți gândi timp de mai mult de două sau trei minute pe zi.; poți doar, de plăcere sau din obligație profesională, să te străduiești timp de câteva ore să brutalizezi vorbele sau să storci din ele idei.

Intelectualul reprezintă decăderea majoră, eșecul culminant al lui Homo Sapiens.”

(fragment din volumul „Silogismele amărăciunii”, Editura Humanitas, 1996)

Iar acum să lăsăm să curgă mai departe Jurnalul fărâmițat, de care sper că nu v-ați plictisit încă, în ciuda unor timide semnale de avertizare:

Sâmbătă, 31 iulie 2010

Azi noapte, somn întrerupt de vise întunecate, stranii, de sălăşluiri prin tenebrele conştiinţei intime scăpate de sub controlul conştienţei. Ce se întâmplă cu noi în asemenea momente? Ce rămâne din om şi ce transformări teribile aruncă sufletul într-un labirint nesfârşit de situaţii imposibile, inexplicabile?

Ce spaime ancestrale târâm după noi, ce gene misterioase ne arată imagini de la începutul începuturilor? M-am trezit dezorientat, cu convingerile ciuntite, cu gândurile strânse arici, ca după o mare sperietură.

„Un scriitor nu-şi poate găsi pacea decât dacă încetează să se gândească la destinul operei sale.” (Caiete, III)

„A medita prea mult la un mister înseamnă a-l depoetiza – nu a-l pătrunde.” (Caiete, III)

„Dacă tot ce am scris e sinistru în chip atât de evident, e pentru că nu înnegresc hârtia decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap.” (Caiete, III)

Acum o săptămână, la parastasul de şapte ani al unei mătuşi de-a soţiei, o altă mătuşă, sora defunctei, a făcut o afirmaţie care m-a surprins: „Mi-e o frică grozavă de moarte!” Are 72 de ani şi are trupul vizibil măcinat de boli.

Nu este, aşadar, o regulă ca, odată ce înaintăm în vârstă, teama de moarte să se diminueze. Dimpotrivă, la unii oameni apropierea neantului sporeşte angoasa, deoarece instinctele vitale îşi găsesc resurse nebănuite, nealterate de degradarea cărnii, de bolile inerente vârstei.

Dorinţa de a trăi este mai puternică decât resemnarea în faţa inevitabilului. Chiar dacă este surprinzător şi întru cîtva remarcabil, acest mod de a trata lucrurile nu ne ajută în general cu nimic.

Asta pentru că, în conformitate cu acea zicală pe care o aud mereu în astfel de împrejurări, şi care mă enervează de fiecare dată pentru crasa ei banalitate, orice am face ajungem cu toţii acolo. Implacabilul exprimat cu mijloace minime.

Nu pot gândi în termeni analitici. Mă pricep doar la speculaţii. Dar oare nu asta facem toţi, într-o mai mare sau mai mică măsură?

Simt că, până acum (pag. 43), este o prea mare densitate de aforisme în Tratatul de descompunere. Nu pot ţine pasul cu efortul desluşirii lor, obosesc, le uit. Totuşi, nu este un lucru bun să uităm ce citim, ca să dăm răgaz astfel creierului să se organizeze, să selecteze, să separe informaţia nefolositoare de cea benefică raţiunii?

Căci ce ne-am face dacă am asimila totul, dacă am absorbi, ca un computer, întreaga cantitate de informaţie care ne este livrată zilnic? Ne-am transforma, probabil, în nişte maşinării neînsufleţite, am înnebuni.

În curând va apărea un echivalent românesc al emisiunii „You’ ve Got Talent”, care are o popularitate imensă pe mapamond. Se caută, aşadar, talente neştiute, cărora li se va da o şansă nesperată să intre pe porţile celebrităţii.

Mi-am adus aminte de a doua parte a copilăriei, dacă pot spune aşa, pe care mi-am petrecut-o în Ferentari. Eram copii săraci şi, în lipsa altor mijloace, băteam toată ziua o băşică desumflată de cauciuc pe maidanul din curtea şcolii. Era tot ce ne puteam permite.

Rareori aveam o minge nouă, iar când aceasta apărea era un adevărat eveniment. Obţineam cu multă trudă suma necesară cumpărării ei, economisind zilnic din banii de buzunar, care nu erau deloc mulţi, de regulă cam doi lei, pe care mama mi-i dădea ca să-mi cumpăr cornuri în locul gustării de la şcoală.

Mingea, „aia bună”, avea un preţ fabulos pentru fiecare dintre noi: 36 de lei. Era o sumă la care se ajungea după multe străduinţe şi după multe înghiţituri în sec. Când, în sfârşit, după numeroase zile de aşteptare înfrigurată, o cumpăram, de bucurie ne năpusteam literalmente asupra ei şi nu ne lăsam până când nu sfârşea înţepată în vreun gard sau în cioturile pomilor din împrejurimi.

O mai vulcanizam o dată sau de două ori, însă după aceea renunţam (din cauza „costului” operaţiunii) şi o lăsam aşa, desumflată. Ei bine, în toată gaşca noastră pestriţă de „fotbalişti” erau câţiva băieţi care aveau un talent extraordinar.

În special unul dintre ei, Viorel, un băieţel firav care locuia cu mine pe scară, era atât de tehnic încât aproape nimeni nu-i putea lua mingea de la picior fără să-l faulteze. Nu exagerez dacă afirm că unul ca Hagi, dacă l-ar fi văzut cum juca fotbal, ar fi murit de invidie.

Era, de altfel, cam din aceeaşi generaţie cu „regele”. Niciunul dintre aceşti băieţi nu a ajuns unde ar fi trebuit să ajungă. Au lipsit mijloacele, interesul părinţilor, norocul probabil, şi, una peste alta, a lipsit cadrul pentru propulsarea către performanţă.

Dacă ar fi existat atunci o emisiune de genul celei pomenite mai sus, cred că ne-am fi dus negreşit, in corpore, şi, cu toate că nu toţi aveam talent, cel puţin cei pe care Dumnezeu îi înzestrase ar fi avut o şansă.

Noi ne delectam atunci însă cu emisiuni distractive precum „Telejurnal”, „Cântarea României” sau „Cincinalul în patru ani şi jumătate”. O, tempora!

Portretul lui Cioran este preluat de aici: https://www.flickr.com/photos/home_of_chaos/15217207075

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment