Ultimul episod din jurnalul meu de lectură din Cioran, într-o marți cu multe bizarerii, cu lumini și umbre la propriu și la figurat, dar și cu multe penumbre care persistă și care îmi tulbură orizonturile. În loc de orice altceva, mai bine îl las pe el să vorbească, fiindcă eu și așa nu (mai) am prea multe de spus:

„Nu există ceva mai rău pe lume decât lingușitorul. Despre el, putem fi siguri că, la cel dintâi plilej, o să ne dea o lovitură, o să se răzbune fiindcă s-a umilit în fața noastră. Și cum se umilește în fața tuturor…

Lingușitorii sunt trădători, fără excepție. I-am disprețuit întotdeauna, dar nu m-am ferit destul de ei.

Spre nenorocul nostru, suportăm mai bine pe cineva care ne face complimente decât pe cineva care ne spune lucruri adevărate, deci dezagreabile, despre noi. Așa că noi înșine îi favorizăm, îi încurajăm pe cei mai mari dușmani ai noștri.

Omul pe care l-am putea ucide fără regret: un «prieten» care ne-a lingușit de fiecare dată și care ne-a părăsit nu se știe de ce.” (din volumul Caiete III 1969-1972, Editura Humanitas, 2010, traducere de Emanoil Marcu & Vlad Russo)

Sâmbătă, 29 ianuarie 2011

Am înţeles încă o dată, dacă mai era nevoie, aşa cum spunea Cioran undeva în Caiete, pare-mi-se, că acest contract pe care îl avem cu viaţa se poate rupe în orice moment. Eram acum câteva zile într-un anticariat din centru şi mă uitam la rafturile cu cărţi, făcând ca de obicei tot felul de calcule ca să mă încadrez în bani. Mi-a revenit unul dintre obişnuitele episoade de palpitaţii. În câteva secunde inima mi-a luat-o razna, bătând după un ritm numai de ea înţeles. Am început să văd o perdea de umbre mişcătoare şi am înţeles că voi leşina. Cu ultimele puteri am ieşit afară şi am tras în piept aerul rece. Vederea mi-a revenit, bătăile inimii s-au reîntors la normal, însă am rămas cu o stare generală proastă, cu muşchii scuturaţi din când în când de spasme şi cutreieraţi de oboseală ca după un mare efort.

Ce-ar fi fost de făcut? Probabil nimic. Mi-i şi închipuiam pe vânzătorii alarmaţi butonând telefoanele mobile pentru a-i anunţa pe cei de la 112 că un bărbat între două vârste a căzut lat, ca un butuc, în mijlocul anticariatului. Am fost doar la câteva secunde de o asemenea scenă. Reţin din acele momente de scurtă panică doar că, în ciuda stării generale proaste şi a angoasei instalate instantaneu, nu am resimţit nicio durere, nimic care să mă facă să mă zvârcolesc disperat, aşa cum am mai auzit că se întâmplă. Dimpotrivă, am fost cuprins de un ciudat sentiment de detaşare, ceva de genul dacă o fi să fie, asta e, nu sunt singurul care o păţeşte în felul acesta. Eram cumva pregătit pentru marea trecere, deşi păţania mă luase cumva pe nepregătite.

Mi-am adus aminte de leşinul pe care l-am trăit în vara lui 1984, când o amigdalită severă m-a pus la pat o săptămână încheiată. Pur şi simplu mi s-a stins lumina, instantaneu, fără să pot face nimic, fără ca măcar să-mi pot controla căderea, ca să evit, astfel, o lovitură fatală. Chiar aşa: ce poţi face când te prăbuşeşti pe neaşteptate? Nimic, absolut nimic. Eşti la mâna hazardului, viaţa ta depinde de capriciile unui ghem de carne care o să mai bată sau nu. La un moment dat trezirea nu va mai fi posibilă. Totul va fi neant, necuprins străin, rece. Viaţa te va părăsi fără să mai poţi măcar să-ţi iei adio de la cei dragi. Contractul cu viaţa se va rupe într-o clipită, în care nici măcar nu vei avea habar ce ţi se întâmplă. Iar dincolo, în ciuda a ceea ce se crede, nu te va aştepta nimic. Chiar aşa: vei fi Nimic, o plutire în gol, o adiere neînsemnată în praful veşnic şi nemărginit al Universului.

Acum câteva zile, de ziua lui Ceauşescu, am fost trimis la mormântul lui din Cimitirul Ghencea pentru un scurt reportaj, cunoscut fiind faptul că, an de an, nostalgicii se strâng acolo pentru a deplânge soarta dictatorului şi pentru a-i aduce un omagiu. Am asistat, stupefiat, la câteva scene care, însoţite de o puternică autosugestie, mă smulgeau literalmente din firescul prezentului anului 2011 şi mă retrimiteau, ca o pedeapsă, în trecutul întunecat al anilor 80.

Erau vreo cincizeci de persoane, strânse în mici grupuri, care comentau pasionat situaţia politică la zi, făcând o paralelă cu trecutul în care lor le fusese bine pentru că avuseseră locuri de muncă stabile, frigiderul plin şi condiţii decente de trai în apartamentele date cu generozitate clasei muncitoare de conducerea de partid şi de stat. Pentru ca tabloul funambulesc, care friza efectiv absurdul, să fie complet, am asistat la o scurtă ceremonie de înmânare a carnetelor de membri PCR unor tineri cu vârstă identică: 28 de ani. Aveau, aşadar, în 1989, doar şapte ani.

Am stat de vorbă cu amândoi (un el şi o ea deloc complexaţi în faţa camerelor de luat vederi şi a reportofoanelor) şi mi-au spus, absolut convinşi de acest adevăr, că au trăit, bineînţeles, mult mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Cum aşa, cum de vă amintiţi de condiţiile de atunci, de vreme ce aveaţi doar şapte ani? i-am întrebat siderat, nevenindu-mi să-mi dau crezare urechilor. Uite-aşa, pur şi simplu, era mai bine, îşi amintesc pentru că au, deopotrivă, o memorie foarte bună. De unde se informaseră despre ideologia comunistă şi cum se lăsaseră seduşi de ea? De pe internet!

Mi se părea că trăiesc o limită superioară a absurdului, că o mână nevăzută mă trăsese brusc din realitatea îngheţată de cele minus zece grade din Cimitirul Ghencea civil şi mă aruncase în iarna grea dintre anii 1988-1989, când fugeam de la serviciu, din schimbul trei, la ora cinci (în mod normal ieşeam la 6.30), ca să stau la coadă la complexul comercial Drumeţului pentru a putea prinde o sticlă sau două de lapte pentru copiii mei. Era încă întuneric când mă aşezam la coada groasă, care dădea colţul pe lângă aprozar, formată din trupuri parcă inerte, strânse unul într-altul, femei şi bărbaţi cu plase în mână prin care ieşeau gâturile groase ale sticlelor goale care trebuiau date la schimb.

Unii bărbaţi fumau, iar fumul se amesteca în fuioare de negură albăstrie cu aburul respiraţiilor care inundau, resfirate, lumina chioară a neonului lăsat aprins pentru siguranţă în magazin. Totul era cenuşiu, de fapt de un cenuşiu albăstrui odată cu ivirea zorilor care scoteau la lumină figurile împietrite de ger ale oamenilor, chipuri fără personalitate, amestecate într-un amalgam grotesc, aproape inuman, care mă ducea cu gândul la cele din trenurile de marfă care îi duceau pe evrei, ca pe nişte animale, în lagărele de concentrare unde aveau să-şi găsească, mulţi dintre ei, sfârşitul.

Aşa era şi aici, la coadă, mai puţin mişcarea, care nu era atât de dinamică precum cea a trenului, ci era una statică, dacă se poate spune aşa, deoarece masa de oameni înainta greu, era o singură vânzătoare şi unii se mai băgau în faţă, cunoştinţe lipite de alte cunoştinţe după un banal ce mai faci vecine?, urmat de o conversaţie la fel de banală, care îi dădea totuşi noului venit, după o strategie bine pusă la punct, dreptul de a se ataşa la coadă, în ciuda protestelor unora care observaseră mişcarea.

Nu se mai putea face nimic însă, unii ziceau că a fost, alţii că nu, până la urmă părerea generală era că hai dom`le, cu unul în sus sau în jos nu mai contează, noi să fim sănătoşi şi să ajugem în faţă ca să luăm lapte şi iaurt, chit că n-o ajunge pentru toată lumea. Coada înainta într-adevăr greoi şi transpiram serios, cu tot gerul de afară, la gândul că nu voi apuca lapte să le pun pe masă copiilor la micul dejun. Chiar mi s-a întâmplat să nu prind uneori, de am alergat prin tot cartierul întrebând pe unul şi pe altul, care aveau sticle în sacoşe, unde se mai dă.

Apoi am revenit, după câteva secunde de derută, în Cimitirul Ghencea, la mormântul celui care era în cea mai mare măsură responsabil de coşmarul trăit atunci, cu mâna îngheţată pe reportofon şi ascultându-i pe cei doi tineri spunându-mi în continuare cât de bine au dus-o ei pe vremea comunismului şi că singura scăpare a omenirii este revenitea tovarăşilor la putere, lucru confirmat prin mişcări tacite de aprobare ale capetelor celor care căscau gura în timp ce realizam cele două mini-interviuri.

Am plecat cu un gust amar. Lumea uită. De altfel mi se confirmă încă o dată, dacă mai era cazul, că românii sunt un popor proteic: se adaptează în funcţie de împrejurări, se mulează pe realitatea dată, fără să uite vreodată să se plângă şi să căineze alte vremuri în care au dus-o bine şi în care au avut un statut social privilegiat. Binele general ducă-se dracului! Mai bine în comunism, când frecam menta pe la cozi şi aveam frigiderele pline doar ca urmare a şmecheriei, a învârtelii, a relaţiei cu şeful de la aprozar şi cu vânzătoarea de la alimentara.

Mi se pare hilar. Cotele maxime ale absurdului şi ale abjecţiei au fost, într-un final, atinse. Iar unii tineri confirmă faptul, uşor de observat, că preiau de la cei mai în vârstă anumite apucături şi le duc mai departe fără să se gândească şi să pună în balanţă lucrurile, ducând şi purtând cu ei, prin comportament şi gândire, o adevărată bombă cu ceas. Se poate spune că fantoma comunismului bântuie prin România. Unii nu s-au săturat de el, iar alţii vor, din curiozitate infantilă, să-i cunoască beneficiile. Aşadar tovarăşi, hai la lupta cea mare!

Deloc întâmplător, cred, am regăsit acum acest pasaj din Întâlnire cu un necunoscut:

„Spre deosebire de sinistrul criteriu de rasă, cel de clasă îi dă crimei o deschidere infinită, pentru că el poate fi activat oricând şi în oricare societate de pe glob. Comunismul e de aceea crima universală la pândă, crima care poate fi oricând provocată şi aţâţată, tocmai pentru că ea are ca temei etern inegalitatea naturală dintre inşi şi frustrările care decurg de aici. Când ierarhia dintre inferior şi superior se pierde, inferiorul se transformă lesne în potenţial al «revoluţiei».”

Freneticul din mine îmi spune: ia atitudine, luptă, fii mereu în linia întâi, nu te lăsa călcat în picioare, pune-i la punct pe cei care te nedreptăţesc. Pe de altă parte, pesimistul din mine mă îndeamnă: la ce bun toate astea, dacă rezultatul va fi mereu acelaşi?

Da, la ce bun? Poate că îmi este mai bine aici, retras în coliba mea. Dar e adevărat ce se află aici, în coliba mea, sau e doar ce am încercat să construiesc, în mai bine de şase luni, ajutându-mă de cărămizile lui Cioran? Au fost mâinile mele suficient de îndemânatice? Au făcut ele ziduri trainice şi acoperământ prin care să nu pătrundă apa ploilor ce vor veni? Nu ştiu! Cert este, o spun încă o dată, că îmi este bine aici, în acest sanctuar livresc. Mi-e bine în coliba lui Cioran. Pot privi, în sfârşit, cu alţi ochi, spectacolul lumii.

Ar trebui să avem puterea de a spune totul pe şleau. Să dăm nume tuturor porcăriilor care ne înconjoară pentru a le putea localiza, aşa cum ai detecta o persoană, pentru a putea şti cu cine avem de-a face şi a ne face un plan cât de cât sigur pentru a le distruge. Numai aşa am mai putea avea un viitor.

Vineri, 4 februarie 2011

Editurile se codesc să-mi publice volumul de versuri „Resurse interioare”, deşi le-am oferit bani şi cu toate că am trei referinţe pozitive. Simt că mi se întâmplă din nou. Totul e inutil. Falimentul e total. După „Noi în anul 2000” trebuia să trăiesc şi dezamăgirea asta. Dacă nici cu bani nu se poate, înseamnă că s-a sfârşit. Chiar aşa: ăsta este sfârşitul.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.