Nu cred că voi dărâma soclul pe care este ridicată statuia lui Nichita Stănescu prin ceea ce voi spune în continuare. Lucrul ăsta nu e posibil oricum, fiindcă avem în sânge ideea că idolii sunt în general de neatins. Așa am crezut și eu despre poet cu vreo 30 de ani în urmă, când îl citeam și-l reciteam cu o pasiune adolescentină, deși făcusem de ceva ani pasul către maturitate. Era idolul meu, omul care se confunda practic cu poezia. Îl imitam sperând ca, desprins de aripa lui miraculoasă, să pot zbura la un moment dat cu propriile puteri. Poeziile scrise de mine atunci zac însă în niște caiete vechi, pe care nu le-am mai deschis de multă vreme. Sunt dovezi inavuabile, mărturii exaltate ale unei iubiri care s-a stins treptat și spre care privesc azi, din când în când, cu nostalgie și regret.
Derapajele lui Nichita Stănescu din perioada „democrației socialiste”, deși arhicunoscute, nu încetează să mă uimească. Mă întreb, cu acea amărăciune pe care o simți când descoperi că ai fost înșelat de cineva foarte drag, de ce Dumnezeu a trebuit să facă așa ceva? Că a scris câteva poezele pro-comuniste, în spiritul vremurilor, mai treacă-meargă. Cu toate că au rămas în cărțile lui, nimeni nu prea le mai bagă în seamă azi. Sunt aproape uitate, pe considerentul la fel de cunoscut că, dacă voiai să răzbești, trebuia să faci și aceste mici compromisuri. La Nichita nu a fost însă numai atât. Iată ce am citit în volumul coordonat de Nicolae Merișanu și Dan Taloș „Antologia rușinii după Virgil Ierunca”, apărut la editura Humanitas în 2009:
„Sărbătorim a 60-a aniversare a scumpului nostru președinte Nicolae Ceaușescu și a 45 de ani de activitate a acestui bărbat depusă în slujba și idealurile poporului nostru. El este cel mai muncitor dintre muncitori și cel mai țăran dintre țărani, cum toți știm, noi suntem o patrie pe care adesea istoria a izbit-o din toate părțile. Prin conducătorul nostru și prin munca depusă de comuniști, asigurăm cu toții dezvoltarea națiunii noastre către o independență demnă, către măreție a statului nostru și demnitatea statului nostru între celelalte state ale lumii.”
(Radio București, 19 ianuarie 1978)
De ce a trebuit să spună asta la radioul public, numai el știe. Sigur că pot fi date multe explicații pentru a se încerca exonerarea poetului de această vină. Că așa au fost vremurile, că toată celebritatea aia a lui avea un preț și așa mai departe. De acord, însă până la un punct. Alții au ales să n-o facă. Alți poeți au ales să nu scrie, de pildă, poeme precum cel care urmează. Există vinovății și vinovății. Nichita Stănescu a avut, probabil, ceva din anatomia unui rechin. Din el au rămas doar „dinții poetici” cunoscuți. Coloana lui vertebrală, extrem de flexibilă, s-a risipit în abis.
Autoportret în timp de veghe
Veghez la poarta lumii fără de canate:
aici, ideile, cuvintele noastre devin adevărate.
Iau chipul zvelt al podurilor de beton,
iau trupul drept al schelelor de fier,
le-atingi cu auzul și ele au sunet, au ton,
le izbești cu privirea și ele nu pier,
le pipăi cu trupul, cu sufletul, și vezi că există.
Aici începe lumea nouă, comunistă.
Cuvintele goale, ideile ciunte rămân afară,
Aer se fac, înnorat, tigvă-ngropată-n nisipuri, de fiară.
Veghez și sînt drept și înaltă e umbra mea.
Constelația ochilor mei e atrasă de roșia stea,
Privirile mele sînt drepte, sînt nemișcate.
O, păsările s-ar putea odihni în ele
Ca pe niște ramuri colorate.
(poem extras din volumul O viziune a sentimentelor, Editura pentru Literatură, 1964)
gelu diaconu
[email protected]
