O idee excelentă au avut Cătălina Roșu (Humanitas) și Claudia Fitcoschi (Polirom), anume organizarea evenimentului „Made în Bistrița”, la care au fost invitați Ioana Nicolaie, Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari. Trei scriitori carismatici, care se cunosc de multă vreme și care ne-au făcut pur și simplu să ne simțim bine, fiindcă alcătuiesc, ca la fotbal, o echipă omogenă, în stare să electrizeze tribunele cu execuții literare de efect.

Cătălina Roșu

N-a fost chiar ca la stadion, deși vitrinele Librăriei Humanitas de la Cișmigiu au vibrat datorită hohotelor de râs ale suporterilor poeziei și literaturii de calitate în general. Au fost bună dispoziție, literatură bună, poante bune (a se citi inteligente), nostalgii după anii de școală, scurte povești din copilărie, lecturi de calitate, toate scurtcircuitate de același microfon buclucaș pe care Dan Coman l-a numit la un moment dat inteligent, deoarece „se întrerupe numai când spun prostii”.

Trecând însă peste capriciile tehnicii din dotare – care fie vorba între noi n-au supărat pe nimeni, fiindcă au generat momente hilare, care au binedispus publicul – trebuie spus că a fost unul dintre acele evenimente care se doresc repetate, la cererea publicului, deoarece aduc genul ăla de atmosferă reconfortantă, tonică, lipsită de inhibițiile și de morga evenimentelor cu aer oficial, unde se vorbește serios și aplicat.

Aseară chiar am avut senzația că m-am aflat în fața unei găști de liceeni puși pe glume, fiindcă Ioana Nicolaie, Dan Coman și Marin Mălaicu-Hondrari au adus în prezent, fără ostentație, atmosfera anilor de școală petrecuți împreună. Pe de altă parte, când au vorbit de literatură cei trei au făcut-o relaxat, fără să facă în niciun moment caz de notorietatea de care se bucură în prezent. Trei oameni modești și inteligenți, așa i-aș numi dacă ar fi să aleg doar două dintre multele calități pe care le au.

Sigur că m-am distrat și eu datorită capriciilor microfonului, deși anticipam cumva că o să am de tras din cauza asta la redarea de pe reportofon. Ca să folosesc un nevinovat joc de cuvinte, în timp ce Cătălina Roșu „roșea” din cauză că sunetul se auzea după cum bătea vântul pe bulevardul Elisabeta, eu mă luam cu mâinile de cap gândindu-mă că o să trebuiască să scot de pe reportofon frânturi de fraze, propoziții întrerupte și așa mai departe. Dar asta e meseria de reporter și trebuie să ne adaptăm oricărei situații.

Să vedem, așadar, ce s-a mai putut salva, nu înainte de a vă reaminti că cei trei scriitori au citit (sau ar fi trebuit să citească) din cele mai recente volume ale lor: Ioana Nicolaie din „Cartea Reghinei” (Humanitas, 2019), Dan Coman din „Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată” (Polirom, 2019) și Marin Mălaicu-Hondrari din „Apropierea” (reeditare, Polirom, 2019). În fine, asta era varianta oficială, de afiș, pe care însă băieții n-au respectat-o, fiindcă Marin a preferat să citească un fragment dintr-un roman în lucru, iar Dan (din cauză că n-a avut ochelarii la el) din volumul de poezie „Insectarul Coman” (Charmides, 2017), care e tipărit cu caractere de literă mai mari.

Marin Mălaicu-Hondrari

Marin Mălaicu-Hondrari

(la imboldul Ioanei Nicolaie, care a spus: „Când am auzit că Tudor Giurgiu s-a dus cu Marin la Sângeorz-Băi să filmeze o parte din filmul Parking, am zis oare ce-o să găsească acolo, ce-o să descopere? Așa că sunt curioasă!”)

„E clar că a fost o experiență destul de amuzantă. Tudor nu mai fusese la Sângeorz-Băi. Am stat acolo vreo trei zile în prospecție, ne-am tot plimbat pe unde ar fi putut filma. Era și Marius Panduru, directorul de imagine.

Până la urmă Tudor a zis: «Frate, ăsta e Twin Peaks! Așa ceva nu există, pur și simplu. Nu se poate așa ceva! Apare, de exemplu, un hotel – în Sângeroz-Băi sunt două: e așa numitul hotel Hebe, care dacă vă puteți imagina are 900 de camere. E un labirint. Iar lângă el mai e un hotel care are  600 de camere. Deci undeva pe 50 de metri pătrați avem 1500 de camere.

Spre bucuria mea, căci am locuit în hotelul Hebe un an și vreo două luni, când a ajuns directorul hotelului un prieten de-al meu, mi-a zis: Hai că-ți ofer o cameră la hotel! Îmi pare rău că nu mi-am făcut carte de vizită atunci, ar fi fost super să-mi trec la adresă o cameră de hotel, ca un scriitor american. S-a filmat puțin totuși la Sângeorz-Băi, pentru că 90% din film este filmat în Cordoba.”  

Ioana Nicolaie

Ioana Nicolaie

„Vreau să vă spun că sunt foarte impresionată că suntem aici în formula asta. Noi avem o istorie veche. Suntem demult într-o trupă comună. Mi se pare ireal, mi se pare fantastic, că au trecut anii, că am străbătut timpul și că acum, noi trei, stăm aici în fața dvs. Noi ne știm de mici. Cu Marin am fost colegă de școală, asta însemnând clase primare, gimnaziu, liceu și așa mai departe.

Cu Marin – dar nu doar cu el, ci și cu alții – am ascultat prima dată Pink Floyd, de exemplu. Am făcut și multe alte lucruri împreună, el fiind un pic mai mare decât mine.

Pe Dan, iarăși, îl știu, nu chiar din clasele mici, dar din liceu da. Eu, la un moment dat, mi-am schimbat liceul de la Sângeorz-Băi – unde eram colegă cu Marin –, la Năsăud, unde am fost colegă cu Dan. Nu eram însă colegi de clasă, fiindcă ne desparte un an. Eram însă în aceeași trupă.

Avem o grămadă de povești, despre cenacluri străvechi. Ce făceam noi? Făceam literatură! Pe atunci aveam 14-15 ani și tot cu lucruri dintr-astea ne ocupam. E foarte impresionant că la târgul acesta de carte, Bookfest, s-a întâmplat să avem toți trei cărți. În plus de asta, Marin a reușit să facă și un film.”     

Dan Coman

Dan Coman

„Sângeorz-Băi este un orășel stațiune aflat, ca mai toate orășelele de acest gen, în paragină, așa cum se cuvine în țara în care trăim. Venind încoace – Marin când conduce e foarte concentrat și nu poți povesti cu el. Adică îl întrebi, de exemplu, în Târgu Mureș ceva, iar el îți răspunde aproape de Brașov.

Între întrebare și răspuns am avut timp să mă gândesc la o grămadă de lucruri. Cred că am găsit o explicație foarte importantă în ceea ce privește grupul ăsta de la Sângeorz-Băi. Și eu, și Ioana – gara fiind punctul central al orașului – stăm pe cealaltă parte a liniei ferate. Eu pe o uliță, Ioana pe altă uliță, dar cumva înspre pădure, înspre locurile unde oamenii își cresc animalele, unde muncesc câmpul și așa mai departe.

E primul lucru evident de ce cărțile noastre sunt mai rurale, fiindcă vin dintr-o zonă foarte rurală. Casa lui Marin din Sângeroz-Băi este de cealaltă parte a liniei, iar Marin este foarte urban în ceea ce scrie pentru că el locuia în casa în care era magazinul cu pâine. Pe acolo treceau absolut toți, toate camioanele etc. Știți povestea cu pâinea pe vremea lui Ceaușescu. E o explicație foarte clară de ce cărțile lui Marin sunt foarte urbane.

Din punctul ăsta de vedere, trebuie să vizitați Sângeorzul, deoarece poate reușim să facem ceva și cu turismul. Dacă-l vizitați toți, e posibil să revigorăm și turismul acolo.”

Ioana Nicolaie citind în mijlocul publicului

Trebuie spus, la final, că ar fi trebuit să vă aflați la fața locului ca să trăiți cu adevărat atmosfera extraordinară de aseară de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Lumea a venit și a umplut practic spațiul de lansări, cu toată furtuna care a lovit Bucureștiul și în ciuda traficului întrerupt pe bulevardul regina Elisabeta din cauza unei schele desprinse de pe o clădire.

Este destul de greu de redat, spre exemplu, schimbul de replici dintre cei trei sau dialogul cu Cătălina Roșu. La toate astea se adaugă farmecul Ioanei Nicolaie, neastâmpărul mucalitului Dan Coman, calmul de sfinx al lui Marin Mălaicu-Hondrari și, nu în ultimul rând, publicul, care a fost extraordinar fiindcă a rezonat instant la glume, a făcut o gălăgie discretă, a interacționat și și-a concentrat atenția plină de empatie în momentul când Ioana Nicolaie a renunțat, într-un târziu, la capriciosul microfon și a descins în mijlocul librăriei, printre oameni, pentru a citi un fragment din „Cartea Reghinei”. Felicitări organizatorilor pentru o seară excelentă!      

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment