Sediul din strada Nicolae Crețulescu nr. 8 al Muzeului Național al Literaturii Române a fost aseară gazda unui eveniment deosebit, ocazionat de împlinirea a 100 de ani de la nașterea poetului Constant Tonegaru.
La întâlnirea moderată de scriitorul Claudiu Komartin (care a lansat recent o antologie a „generației războiului” – Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine (Editura Cartier, 2018 – din care face parte și Constant Tonegaru) au participat, în calitate de invitați, scriitorul Barbu Cioculescu, criticii Paul Cernat și Cosmin Ciotloș, precum și poetul Constantin Abăluță.
Înainte de a da curs câtorva fragmente din aserțiunile invitaților la eveniment, am să spicuiesc din biografia lui Constant Tonegaru, aflată în antologia amintită mai sus.
Constant Tonegaru s-a născut pe 26 februarie 1919 la Galați. A debutat în toamna lui 1942, în „Expresul de Brăila”. În timpul vieții și-a văzut publicată o singură carte, „Plantații” (1945), care ar fi trebuit să se intituleze „Plantația de cuie”.
După ce a primit Premiul Fundațiilor Regale, viața lui Constant Tonegaru a urmat un traseu zdruncinat. Este arestat de autoritățile comuniste în martie 1949 și condamnat la doi ani de închisoare grea. Revenit în libertate, nu are puterea de a se recupera în urma suferințelor îndurate în pușcărie și se stinge, la doar 33 de ani, pe 10 februarie 1952.
Cele mai valoroase pagini despre Tonegaru îi aparțin lui Barbu Cioculescu, cel care aseară, în cadrul evenimentului de la Muzeul Național al Literaturii Române, i-a făcut un portret emoționant.
Barbu Cioculescu
„Se întâmplă acest lucru, că sunt singurul supraviețuitor al unei generații și fost bun prieten al lui Constant Tonegaru, pe care l-am cunoscut în anii războiului în casa lui Vladimir Streinu. Acolo se pregăteau numerele din a doua serie a revistei Kalende. Erau doi «kalendiști» mărunței și doi foarte înalți: Crama și cu George Dan erau mărunței, Tonegaru și Chihaia erau aproape de doi metri.
Când a venit prima dată Tonegaru în casa lui Vladimir Streinu, fata lui s-a speriat, pentru că auzise că ar fi fost vorba de un asasin. De fapt, tatăl lui Tonegaru avusese o dramă sentimentală terminată într-adevăr cu un asasinat.
Când l-am cunoscut pe Constant Tonegaru era în anii războiului, în epoca în care, sub influența lui Vladimir Streinu, își definitiva normele scrisului. El începuse să publice încă de prin 1942 câteva poezioare, dar în acest mic cenaclu al lui Vladimir Streinu a publicat volumul Plantații, al cărui titlu era de fapt Plantația de cuie.
Cartea a luat Premiul Fundațiilor Regale, avantajul fiind că ducea automat la publicare. L-am cunoscut, așadar, în micul grup din casa lui Vladimir Streinu. Eram elev în clasa a 7-a de liceu. Mi-a făcut o vie impresie pentru că era o personalitate magnetică. Îți dădeai numaidecât seama că e un om deosebit. Poate că și cultiva o anumită ostentație.
Viața pe care a dus-o a fost destul de modestă și necăjită, pentru că omul acesta s-a prăpădit la 100 de zile după ce ieșise din pușcărie, probabil din cauza condițiilor de detenție. N-a avut o situație materială bună. A primit de la ajutoare un costum pe măsura lui, nou. Din păcate a fost și costumul cu care a fost înmormântat.
Țin minte ziua când m-a trezit tata și mi-a spus: „Vino repede, că i s-a întâmplat lui Tonegaru ceva!” Eu l-am întrebat: „L-au arestat din nou?” „Nu, s-a prăpădit!” A fost un moment oribil din viața mea, pentru că Tonegaru se afla într-o perioadă în care încerca să-și reconstruiască viața după ieșirea din pușcărie.
Se logodise și îmi dăduse și o autobiografie. Eu aveam un prieten care lucra la o cooperativă și voia să-i găsim un post acolo. Era hotărât să intre în câmpul muncii și să ducă o viață obișnuită. N-a mai avut parte de așa ceva.
Mi-a revenit mie onoarea să public opera lui Constant Tonegaru. A a fost o datorie pe care am avut-o și o mândrie a vieții mele, că am putut să fac acest gest prietenesc târziu. Între noi era o diferență destul de mare de vârstă. Eu eram încă elev de liceu în momentul când l-am cunoscut.
El e născut în 1919, eu în 1927. Erau opt ani între noi, o diferență destul de mare, dar fusesem acceptat în grupul lor. A avut o destul de ciudată evoluție post-mortem, în sensul că acest poet este, din punctul meu de vedere, foarte însemnat. Aș îndrăzni să spun că este un mare poet. Asta este părerea mea. În orice caz, este un poet autentic.
Nu a avut, după ce a plecat dintre noi, faima pe care ar fi meritat-o. E păcat că nu o are nici astăzi. Sunt destul de emoționat în acest moment de comemorare a lui, pentru că sunt printre cei care pot să spună un cuvânt despre el. Sunt singurul din această încăpere care, datorită longevității, l-a cunoscut îndeaproape. L-am prețuit ca pe un om foarte onest.
Era foarte direct în relații, ceea ce i-a adus mulți dușmani, pentru că spunea ce gândea și multora nu le convenea. A fost un om care a avut adversități în viață și care a avut obstacole, pe care nu le-a trecut. A avut însă șansa să creze o operă în a cărei longevitate cred cu tărie.”
Constantin Abăluță
„Mi-a mers la inimă Tonegaru pentru că îmi deschidea o altă perspectivă. Eu cochetam cu suprarealiștii. Tonegaru îmi oferea altceva. Era foarte interesantă limba română pe care o mânuia el și ce făcea dincolo de Voronca. El era mai aproape de această textură specială a versurilor disparate, pe care a avut-o și Ștefan Roll.
Mie mi-a mers foarte mult la suflet poezia lui Tonegaru fiindcă era această lume rotundă, care n-avea nici început, nici sfârșit. M-a influențat mult și se și văd urmele. Am descoperit cu ocazia asta ceea ce avea să se numească mai târziu, în postmodernism, autoreferențialitatea.
E o bucurie nesperată să pot vorbi cât de puțin despre Tonegaru, pe care l-am iubit atât de mult încât mi-am schimbat și eu numele în Constant Abăluță. Bine că editorii nu m-au publicat cu numele ăsta. Îl simțeam foarte aproape pe Tonegaru. Rareori mi s-a întâmplat așa ceva.”
Cosmin Ciotloș
„Evident, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, ba cred că și Mircea Cărtărescu, mai puțin Mușina poate, îi sunt într-un mod straniu îndatorați lui Tonegaru, pentru că lucrul ăsta se vede pe text. În Postmodernismul românesc, Mircea Cărtărescu îi dedică un scurt paragraf.
Sunt foarte rare cazurile de poeți de tipul acesta, impactanți, originali, care să coaguleze în egală măsură, prin vibrații diferite ale scrisului lor, e drept, să coaguleze așadar generații atât de diferite și uneori ireconciliabile. Scrisul lui Tonegaru a avut, se vede asta, un impact în ce-i privește pe poeții generației 60, mai ales ai finalului acestei generații.
Asta se simte chiar dacă n-o putem numaidecât proba cu creionul în mână. Pe de altă parte, pentru o anumită felie din optzeciștii lunedști a contat, iar în cele din urmă cred că în mare măsură grație acestei ediții, care nu se cheamă degeaba definitivă (Plantația de cuie, Vinea, 2003 – n.m.), a contat și pentru poeții din generația noastră.”
Paul Cernat
„Despre puțini poeți români se poate vorbi în termeni de actualitate mai acut decât despre Constant Tonegaru. Am aflat mai multe despre el de la un prieten mult mai în vârstă, care s-a prăpădit din păcate în 2006. Este vorba despre un coleg de generație de-al lui Tonegaru, Iordan Chimet.
Mi-a spus multe povești despre Tonegaru, despre atmosfera epocii, instaurarea comunismului, ce s-a întâmplat cu el, cum a fost arestat. E un caz foarte interesant Tonegaru. Are o biografie spectaculoasă. Cred că și un eseu biografic, dacă s-ar scrie, ar fi extrem de spectaculos.
El a debutat, dacă nu mă înșel, în revista Neamul Românesc a lui Nicolae Iorga, cu mai multe articole, în anul în care era campania aceea împotriva pornografiei, declanșată de publicație împotriva moderniștilor anti-români care surpau temeliile nației prin pornografia lor. Tonegaru avea vreo 17 ani, era un inocent, un candid.
Ulterior a intrat în alte combinații, prietenia cu Vladimir Streinu, cu Șerban Cioculescu și așa mai departe. A trecut prin mai multe faze câțiva ani. De fapt, Tonegaru e un caz de poet nu fără vârstă, ci cu toate vârstele deodată, cum se spune, care a trecut ca un fel de cometă prin mai multe modele poetice.
Tonegaru e un mare sacrificat. A murit la o vârstă cristică până la urmă, 33 de ani aproximativ. E un mare sacrificat al acestei generații defragmentate, expandate în toate direcțiile. Unii au ajuns în închisori, alții au ajuns oficiali, mai mult sau mai puțin, unii s-a expatriat… Trauma asta a războiului și a ceea ce s-a întâmplat pe urmă cred că face parte din personalitatea celor mai mulți dintre ei și din poetica lor.”
