Am realizat un interviu foarte fain cu tânărul prozator timișorean Cosmin Leucuța, autorul deja cunoscutului roman Hoodoo, apărut anul acesta la editura Polirom. Am vorbit despre „meseria” de scriitor, despre preferințe literare, despre lumea literară de la noi, despre condiția scriitorului, despre ce ar face el dacă ar câștiga Premiul Nobel și despre multe altele. Cosmin este un interlocutor pe care cred că și l-ar dori orice ziarist cultural pus pe interviuri: destins, jovial, lipsit de „fițe”, direct, sincer până la confesiune. Dialogul de mai jos confirmă toate aceste lucruri cu prisosință.

elefant.ro

Ești un scriitor tânăr și ai deja un background literar solid. Notorietatea de care te bucuri te face să te simți altfel decât atunci când erai un necunoscut? Ce înseamnă pentru tine sintagma „scriitor cunoscut”?

Eh, nu știu ce să zic despre „background literar solid”. (râde) Adică, am scris și am citit mult până la vârsta pe care o am, dar sunt sigur că alții au scris și au citit și mai mult. Cred că sunt cam același om care eram și înainte de succes, iar asta spune ceva despre succesul pe care îl am. (râde) Dar chestiile mici fac toată diferența. Adică, ești invitat să participi, să vorbești sau să citești pe la festivaluri de literatură sau alte evenimente culturale, să cunoști oameni, artiști de toate felurile, dar mie cel mai mult îmi place sentimentul pe care îl am atunci când oameni pe care nu îi cunosc, oameni obișnuiți mă opresc pe stradă sau prin vreo librărie și mă întreabă dacă nu cumva, poate, eu sunt tipul care a scris cartea aia cu laptele sau aia cu numele, care le-a plăcut foarte mult. (zâmbește) Și nu îi dezamăgesc niciodată.

Ai scris la doar 23 de ani romanul „Laptele negru al mamei”, câștigător al unui important concurs de debut. Te consideri un autor precoce, așa cum au fost un Truman Capote sau Ernest Hemingway, care au debutat editorial la 24 de ani?

(oftează) Cred că Hemingway și Capote fac parte dintr-o altă lume decât cea din care facem noi parte astăzi. Regulile vechi nu se mai aplică, sau dacă se aplică, nu se aplică la fel. Hemingway a trăit într-o perioadă în care omul putea să participe cu adevărat la facerea istoriei. Astăzi, totul e o cópie a unei cópii a unei cópii. Prea puține lucruri sunt autentice, e greu să îți pese de ceva atât de mult încât să scrii volume despre acel lucru. Hemingway mereu mi-a făcut impresia unui scriitor care devenea din ce în ce mai sensibil pe măsură ce treceau anii, în timp ce noi amorțim tot mai mult pe măsură ce îmbătrânim.

Dar cred că am deviat puțin. Romanul Laptele negru al mamei este, de fapt, al doilea roman pe care l-am scris. Prima carte pe care am terminat-o se numește V de la Vulgar. Aveam 20 de ani când i-am pus ultimul punct. Iar înainte de aceste două romane am scris vreo 800 de pagini de povestiri. Iar înainte de asta am scris câteva sute de pagini la un roman pe care probabil nu îl voi termina niciodată. Îl mai am și acum, într-o cutie. Mă credeam și eu al dracu’ de precoce pe vremea aia. (râde) Apoi am aflat că un băiat din Anglia a scris și a ilustrat o carte când avea doar 12 ani. (își strânge buzele) So, yeah… cam atât despre precocitatea mea.

[image_with_animation image_url=”1508″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/ocartepeluna/photos/pob.100001510342224/1486991894746375/?type=3&theater”]

Care este modelul de scriitor care ți se potrivește? Ai vreun „spirit călăuzitor” atunci când vine vorba despre literatură?

Pfff, un model de scriitor? (pauză) Sincer, mereu i-am admirat pe cei care își construiesc opera cu mare atenție și dedicație. Adică, nu trebuie să fie neapărat cărți scrise impecabil din punct de vedere tehnic, ci mai degrabă să îți dea sentimentul că autorul știe despre ce vorbește și că nu lasă nimic la voia întâmplării. Mai simplu, e vorba de a fi stăpân pe poveste. Când te apuci să scrii o carte, tu ești dumnezeul lumii respective și ar fi neplăcut ca cititorul să își dea seama că te porți ca un copil care se joacă cu un mușuroi de furnici, că inventezi pe măsură ce înaintezi.

Detaliile minuscule fac toată diferența dintre o carte pe care o apreciez și una care mă lasă rece. Chestiile mici, pe care nu le observă nimeni în mod conștient, dar pe care se sprijină credibilitatea ta, ca povestitor. O carte bine scrisă e una care pur și simplu îl obligă pe cititor să creadă orice, îndiferent cât de absurd e acel ceva. Închipuie-ți cum m-am simțit când lumea mă întreba, după lectura Laptelui negru al mamei, când am fost la New York. Răspunul este: niciodată. (râde)

Este cunoscut faptul că scriitorii au tot felul de ticuri, de manii și de superstiții. Dezvăluie-ne câteva dintre ele, ca de pildă, „nu scriu niciodată într-o zi de 13” sau „caietul în care scriu are mereu coperțile albastre” ori „talismanul meu de pe birou este…” și așa mai departe.

Hm, încerc să îmi aduc aminte dacă am avut vreodată o asemenea manie, dar din păcate sunt prea haotic pentru așa ceva. Cei care scriu ghidați de superstiții trebuie să aibă timp berechet. A avea superstiții e ca și cum ai ține la etichetă când te așezi la masă. Trei furculițe, patru linguri, trei cuțite, și fiecare trebuie folosit într-o anumită ordine, doar pentru anumite mâncăruri. Ticurile și superstițiile îngreunează procesul.

Personal, niciodată nu m-am putut ține de „reguli” de genul acesta, fie ele autoimpuse sau pur și simplu incidentale. Nu am timp de așa ceva. De cele mai multe ori ideile îmi vin când nu mă aștept, și trebuie să mă apuc cât mai repede de scris. (râde) Nu aștept alinierea planetelor ca să pot pune cuvintele pe foaie. Dacă e posibil, scriu oricând și oriunde îmi șoptește muza. Scriu pe laptop, iau notițe pe telefon sau pe post-it-uri, nu contează. Dacă trebuie să amân alte chestii sau să neglijez somnul pentru a scrie, atunci asta este – amân și neglijez. Scrisul e mereu #1, asta e singura regulă după care mă ghidez.

[image_with_animation image_url=”1510″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/ocartepeluna/photos/pob.100001510342224/1486991894746375/?type=3&theater”]

Ce anume te motivează să scrii, ce te „mână în luptă”? Este scrisul doar un hobby sau vrei să te transformi cu adevărat într-un „scriitor cu normă întreagă”?

Ce mă motivează să scriu? Hm, păi cred că în răspunsul la întrebarea asta se află măcar puțină mândrie. Cred că, în adâncuri, dincolo de orice alte beneficii, scriu pentru că îmi place. Așa a început și din câte îmi dau seama încă nu s-a schimbat nimic în departamentul acela. Mereu mi-au plăcut poveștile. Înainte le ascultam, iar acum mă străduiesc să le și scriu.

Când vine vorba despre „scrisul cu normă întreagă”, aici lucrurile se complică. E tentant să zici „Da, frate, normal că aș vrea să trăiesc din scris. Cine nu ar vrea să facă bani din ceea ce îi place?!” Dar nu cred că lucrurile sunt atât de simple. În primul rând pentru că dacă ar fi posibil să trăiești din scris – ceea ce nu-i deloc cazul în România – asta ar însemna să începi să faci compromisuri. Începi să te gândești cam ce ar vrea lumea să citească, cam ce s-ar aștepta lumea să găsească între coperți și inevitabil ajustezi. Înțeleg că romanele trebuie vândute, dar asta cred că e treaba editurilor. Când chestia asta ajunge să îl bântuie pe scriitor, atunci lucrurile se duc dracului. Încerc să mă mențin cât mai pur din punct de vedere creativ, adică să nu uit de ce am început să scriu o poveste și să nu deviez de la curs.

Când scriu, nu există nimeni altcineva. Uneori am clinciuri cu Oana, soția mea. Ea e prima care citește poveștile și e probabil unul dintre cei mai aspri critici pe care-i am. Îmi înțelege nevoia de a scrie așa cum simt că trebuie scrise anumite lucruri, dar se întâmplă uneori să-mi sugereze modificări imposibile. Când te gândești că un roman îți va plăti facturile, ajustările sunt inevitabile, dar mai grav e că vin din interior. Iar atunci când te lupți cu tine însuți, indiferent cine câștigă, tu pierzi. Poți spune despre mine că sunt un visător (râde), dar nu-s încă pregătit să-mi ajustez poveștile. Nu știu dacă voi fi vreodată pregătit. Ce se tipărește sub numele meu e varianta pe care eu o agreez 100%. Sper ca asta să nu se schimbe prea curând.

Presupun că în romanele tale te inspiri, ca orice scriitor, și din viața reală. Ai avut vreun moment în care cineva care s-a recunoscut într-o scenă din cartea ta să vină să-ți reproșeze unele lucruri, sau dimpotrivă, să-ți spună bucuros că „s-a văzut” acolo? Povestește-ne o fază de acest gen.

(râde) Da, e cam greu să nu te inspiri din viața reală. Când am început să scriu povești, acum 18 ani, inspirația îmi venea din alte povești, așa că ce scriam era 100% fantastic. Nu înțelegeam atunci că micile detalii din viața de zi cu zi pot face toată diferența, chiar și pe teren fantastic. După un timp s-a produs un declic, cred că am scăpat din greșeală niște elemente din realitate într-o poveste și mi-a plăcut efectul. În timp am ajuns să apreciez viața reală ca un izvor practic infinit de povești bune.

Toate premizele poveștilor mele sunt inspirate din viața reală. Am prieteni care în mod sigur s-au regăsit în personaje sau în întâmplări din cărțile mele, dar foarte rar mi-au spus ceva pozitiv sau negativ legat de asta. Mă așteptam la comentarii dar, în mod dubios, toți se feresc de ele. De ce? Nu știu. Poate pentru că am scris despre ei lucruri pe care le credeau ascunse, sau lucruri pe care ei înșiși nu le puteau pune în cuvinte. Să te vezi disecat atât de tare în paginile unei cărți cu care nu ai avut nimic de-a face cred că e-o chestie care te poate pune pe pauză.

elefant.ro

Dacă ar fi să câștigi Premiul Nobel, ce ai face cu milionul de dolari de acolo? Ai mai scrie la fel de motivat ca înainte? Sunt banii un scop în sine pentru un scriitor, sau doar un mijloc de subzistență?

Am un prieten care așteaptă cu sufletul la gură să câștig Nobelul. (râde) Mă tot întreabă cât mai am până ajung milionar din cărți și i-am spus să nu își țină respirația. Nu știu ce aș face cu banii. Poate aș dona o parte, poate aș călători, cine știe? Chestia asta e atât de îndepărtată de mine încât nu mi-am pierdut prea mult timp gândindu-mă la ea. Cum spuneam mai devreme, cred că dacă aș ajunge să câștig foarte mulți bani din scris nu aș mai fi la fel de dedicat.

Banii, succesul nemaipomenit pur și simplu nu cred că mi-ar face bine. Nu acesta a fost motivul pentru care m-am apucat de scris. Cred că unui scriitor îi face bine să fie sărac și înfometat, să caute mereu împlinirea. (râde) Vorbesc serios! Odată ce ți-ai potolit foamea, ți se face somn, iar dacă adormi nu te mai poți trezi.

Ce impresie îți face genul de scriitor cu program fix, care se trezește la 7, ia micul dejun, scrie de la 8 la 11, citește, de la 11 la 13, ia masa de prânz și o ține tot așa până la culcare? Ești un astfel de scriitor, sau scrii „când îți vine”?

Cunosc câțiva scriitori care au program de scris și (ridică din umeri) ei zic că se țin de el cu sfințenie. Nu am fost niciodată atât de rigid. Dacă îmi vine să scriu la ora 12 după-masa, scriu la 12 după-masa. Iar dacă o idee mă trezește în miezul nopții, atunci scriu la miezul nopții. Scriu pe tren, la mare, nu contează.

Scrisul după o rutină e o sabie cu două tăișuri. Sigur, te poate ajuta să ai cursivitate, să îți organizezi mult mai bine ideile și așa mai departe. Dar în același timp mi se pare că te obligă să ai mereu ceva de spus, iar asta e o chestie cu care nu sunt de acord. Nu cred că poți avea mereu ceva interesant de spus, deci probabil că stilul ăsta de a scrie te ajută să umpli multe pagini cu texte cel mult mediocre. În cel mai rău caz vei sta și te vei uita la monitorul laptopului 8 ore pe zi, așteptând să îți vină idei.

Eu prefer să scriu atunci când îmi dau seama că o ideea a ajuns la maturitate. O țin în cap și o las să se dezvolte, scriu și cizelez textul încontinuu, în minte, iar abia când e gata îl pun pe foaie. Pare o chestie ciudată și aproape imposibilă, dar dacă ai antrenament, nu e deloc greu. Uneori se întâmplă să nu scriu nimic cu lunile. Absolut niciun cuvânt. În timpul ăsta citesc sau pur și simplu iau o pauză, să îmi relaxez mintea. Apoi mă lovește inspirația și pot scrie un roman de 300 de pagini în trei luni. E ceva ce nu mi-am propus niciodată să controlez. Mereu am considerat scrisul ca fiind ceva sălbatic și brutal. Când îți propui să scrii de la 9 la 5, după program, e ca și cum ai îmblânzi scrisul. Iar atunci nu mai e scris. Zic eu.

[image_with_animation image_url=”1514″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/ocartepeluna/photos/pob.100001510342224/1486991644746400/?type=3&theater”]

Scrisul ți se pare o preocupare serioasă, sau este doar un mijloc de a te face cunoscut? Ce părere ai despre autorii care nu dau doi bani pe notorietate și care se retrag într-un „turn de fildeș”, cum a făcut Salinger, de pildă? Tu în ce categorie te plasezi?

Normal că este o activitate serioasă. Indiferent de textele pe care le produci, scrisul este, sau ar trebui să fie, ceva serios. Reușita sau eșecul nu taie din seriozitatea încercării. Acum, cât privește notorietatea, există scriitori pe care îi interesează, alții pe care nu. Există oameni care se pricep să fie celebri, iar alții care urăsc asta.

A fi celebru e greu, presupun. Ești mereu sub lupă, în vizorul altora și trebuie să fii la înălțime mereu, să îți justifici celebritatea. Doar dacă nu te cheamă Kardashian sau ceva de genul. (râde) Eu nu sunt încă atât de cunoscut încât să devină o problemă pentru mine, deci nu mă feresc de lumina reflectoarelor, puțină câtă este ea deocamdată. Sau poate încă nu am scris cartea aceea care să mă facă să vreau să mă ascund. Vom vedea. (râde)

Numește-mi, te rog, cinci autori clasici ai literaturii universale pe care i-ai reciti oricând.

Hm. Îmi plac mai mult de cinci, dar când vine vorba de recitire, e destul de greu. Pearl S. Buck e foarte recitibilă. Aldous Huxley și Dostoievski la fel. John Dos Passos alunecă bine. Câți sunt? 4. OK, mai unul. Victor Hugo.

Care sunt autorii români contemporani pe care îi prețuiești foarte mult? Dar clasici?

Îmi plac foarte mult Cărtărescu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Filip Florian și Bogdan Munteanu. E greu să îți faci o părere despre cei contemporani, pentru că sunt încă în plin proces de creație și nu știi dacă au dat tot ce a fost mai bun din ei până acum, sau dacă adevăratele nestemate abia urmează. Sau dacă urmează dezamăgirile. (zâmbește) Dintre clasici, cei puternici mi s-au părut Preda, Rebreanu și Bacovia. Ah, și Eliade.

Ce părere ai despre poeți? Ți se pare că sunt „altfel”, că vor să sară din schema obișnuită? Îți dorești ca, la un moment dat, să publici o carte de poezie?

Îi admir pe cei care scriu, sau măcar încearcă să scrie poezie. Versurile sunt foarte greu de compus. Am încercat și eu să scriu poezie, dar nu mi-a prea ieșit, așa că am renunțat. Din când în când mai scriu câteva versuri, când mă simt extrem de inspirat. (râde) Dar asta se întâmplă rar și versurile-s puține. Nu cred că voi publica poezie prea curând.

Poeții încearcă și ei să reflecte ceea ce trăiesc, ceea ce văd și aud în jurul lor, în lumea asta nebună. Dacă au ales versurile în locul prozei – treaba lor! Au alte unelte la dispoziție pentru a spune aceleași povești. Nu aș putea spune dacă poezia e mai greu sau mai ușor de scris decât proza. (ridică din umeri) Fiecare se luptă în felul său cu propriii demoni.

[image_with_animation image_url=”1517″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/ocartepeluna/photos/pob.100001510342224/1486991644746400/?type=3&theater”]

Cum se împacă studiile de drept pe care le-ai urmat și munca la o multinațională cu preocupările tale artistice?

(râde) Nu se prea împacă. Am foarte puțin timp pentru scris, așa că trebuie să fiu foarte concentrat când mă apuc de lucru. Toți colegii și superiorii îmi spun „Asta ar fi o idee foarte faină de roman!” de fiecare dată când suntem martorii unei faze amuzante sau ieșite din comun. Dacă aș scrie doar un rând pentru fiecare idee pe care mi-o sugerează fiecare, l-aș bate pe Stephen King la curul gol în materie de volum. (râde)

Pentru majoritatea oamenilor care mă cunosc sunt o ciudățenie, ăsta e adevărul. Din păcate, românul de rând cam are impresia că scriitorii sunt toți morți și îngropați de mult, iar când dă peste unul în carne și oase, mai ales unul așa tânăr ca mine care are deja câteva cărți prin librării, îi trebuie un timp să se acomodeze cu ideea. Când te cunosc, cititorii abuzează de tine. Toată lumea îmi sugerează non-stop idei de povești și romane, doar-doar se prinde vreuna. (râde) E felul lor de a accepta că sunt scriitor.

În Timișoara există o comunitate literară foarte valoroasă, care cuprinde nume cum ar fi, ca să dau doar câteva exemple, Șerban Foarță, Robert Șerban, Viorel Marineasa, Daniel Vighi sau Adriana Babeti. Vă întâlniți, chiar dacă sunteți din generații diferite? Ce impresie îți fac? Numește-mi și alți autori de acolo și spune-mi care dintre ei te-a ajutat să „deschizi ochii” în lumea literară.

Da, avem foarte mulți scriitori tari în Timișoara. Îi cunosc personal pe majoritatea, chiar dacă nu am o legătură strânsă cu ei. Pe câțiva i-am citit și îi apreciez ca fiind puternici, și-au lăsat amprenta asupra literaturii române contemporane. De întâlnit ne întâlnim la lansări de cărți sau la alte evenimente culturale. Robert Șerban a fost cel alături de care am lansat ultimul meu roman, Hoodoo. În afară de interacțiunile astea, nu prea avem tangențe.

Cred că și diferența de vârstă e un factor semnificativ. În plus, cenaclurile sunt o modalitate foarte bună de interacțiune între scriitorii tineri și cei mai în vârstă, dar eu nu am participat niciodată la ele. O legătură mai strânsă o am cu Bogdan Munteanu, și el tot un arădean mutat la Timișoara. Cu el mă văd la o bere când reușim să ne sincronizăm programele și atunci râdem și vorbim despre tot felul de chestii, de la cărțile pe care le scriem sau le citim, la animalele de casă pe care le avem. El are un câine. (face o pauză, se gândește) Pe Bogdan îl știu din 2013, de la Gaudeamus, și tot el a fost cel care m-a ajutat să îmi lansez romanul Laptele negru al mamei în Timișoara.

Tot din Timișoara e și Beatris Serediuc. Pe ea o știu pentru că am participat împreună la două concursuri de debut. Prima data am trimis manuscrise la Humanitas, dar niciunul nu a câștigat. Apoi am trimis amândoi la Adenium și, surpriză, am câștigat și am debutat simultan. Mă înțeleg bine cu ea, vorbim vrute și nevrute, dar e plecată aproape non-stop cu serviciul, deci nu ne vedem așa des. Dintre scriitorii tineri din Timișoara îi mai cunosc pe Marius Aldea, pe Borco Ilin și pe Alexandru Potcoavă.

Cât privește partea cu deschisul ochilor și influențele dintre noi, scriitorii, asta e o chestiune mai complicată. Am observat tendința multora – și a mea, de altfel – de a se ține izolați. Când unul dintre noi prinde vreun contract cu o editură, discutăm de tiraje, procentaje și condiții de promovare, ne lăudăm și ne batem pe spate, dar aici se oprește tot. Iar la partea cu influența, fiecare încearcă să își definească și să își rafineze propriul stil de a scrie. Nimeni nu vrea să fie urmașul cuiva sau să plătească tribut. Sigur, influențele sunt inevitabile și necesare, dar niciodată nu am purtat discuții deschise pe tema asta cu vreun alt scriitor. Tot ce te influențează o face subtil.

[image_with_animation image_url=”1519″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/ocartepeluna/photos/pob.100001510342224/1486991188079779/?type=3&theater”]

Care sunt proiectele tale de viitor? În măsura în care poți dezvălui, spune-ne, te rog, la ce lucrezi? Pe când viitoarea carte?

Pfff! (râde) Sunt ardelean, așa că nu mă grăbesc prea tare. Am publicat un volum de proză scurtă în toamna lui 2017 și apoi, mare noroc pe capul meu, o altă editură mi-a publicat un roman de 500 de pagini, care a ieșit în primăvara lui 2018. Deci stau bine. O să le dau timp acestor cărți să își găsească publicul și să se așeze bine între altele ca ele. Nu vreau să le încalec cu alte titluri. Le las să aibă momentul lor.

Dacă totul merge bine, următoarea cartea va apărea probabil în toamna lui 2019. Cât despre viitoare proiecte, treaba merge cam așa: mai am încă 4 romane terminate din care cel puțin două sunt publicabile.Apoi mai am alte 4 romane în diferite stadii de finisare și lucrez la un al doilea volum de proză scurtă. Dar care va fi ordinea în care le voi publica, asta nu știu.

În final spune-ne: cine este Cosmin Leucuța? Ce vrea el să devină? Cum te vezi peste, să zicem, 20 de ani?

Hm, păi cred că Leucuța vrea să devină tot ce poate să devină. Iar în ceea ce privește planurile pentru următoarele două decade, aici nu te pot ajuta. (râde) Rata împlinirii planurilor mele e destul de joasă, așa că am cam renunțat la manufacturarea lor. Nu știu ce voi face săptămâna viitoare. O să continui să respir, să protestez împotriva lucrurilor care nu îmi plac și o să încerc să fac cât mai mult din ceea ce îmi place, și sper să iasă ceva fain din toată treaba. (ridică paharul de bere) Cheers!

gelu diaconu
contact@omiedesemne.ro

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment