Dacă e să facem un calcul, luîndu-ne după știrea morții lui Nick Cave la vârsta de 87 de ani, ar trebui să ne aflăm într-un viitor nu foarte îndepărtat, prin anul 2044 așadar. Hoodoo (Polirom, 2018) nu mustește însă de SF. Sunt doar câteva indicii, dintre care unele, cele de la final, care au pretenția că rezolvă cheia romanului, au ceva din concretul ușor hilar al episoadelor Star Trek din anii `60, privit, desigur, din perspectiva anului 2018: în 2010, un anume Neil Harbisson, înființase Cyborg Foundation după ce fusese recunoscut ca fiind primul cyborg în urma implantării unei antene direct în craniu. Organizația, devenită internațională, are menirea de a apăra drepturile cyborgilor și de a promova (aici autorul este înduioșător) cyborgismul ca mișcare culturală.
Ce este, în fond, Hoodoo? O distopie? O peliculă Marvel, în care apar, ca în Sin City, tot felul de personaje dubioase și eroi civilizatori? Un SF cu mesaj? Un policier din care lipsesc polițiștii (fizic, fiindcă altfel îi simțim mereu undeva, pe urmele eroului-bun-răufăcător)? Cam greu de răspuns la întrebările astea. Aș risca să afirm că romanul lui Cosmin Leucuța este câte puțin din fiecare. Cartea asta este de un eclectism delirant și derutant. Atunci când ai senzația că ai prins firul unei paradigme, autorul te bagă în ceața lui textuală și te trezești ieșit dintr-o pădure plină de corbi imaginari (imitând, într-un fel, viziunile din Cold Mountain al lui Minghella) într-o altă dimensiune, în care apar, rând pe rând, un Dumnezeu cam iresponsabil, un politician corupt, Knopf-Woland, care are ambiții ciudate, cum ar fi să controleze ordinea universală, și, cum altfel, o pisică (nu cea de Cheshire, asta ar mai fi lipsit) pe nume Mâțuța-Behemoth, care are abilitatea de a sta în coadă și de a „privi intens cu ochii ei verzi”. Bun! Ne aflăm, practic, în plin remake al cărții lui Bulgakov, Maestrul și Margareta, pe un teren însă ceva mai sărac din punct de vedere stilistic.
Acțiunea s-ar putea petrece într-o țară care posedă autostrăzi nesfârșite (aici România pare exclusă) și ceva zone cu deșert. Sigur că ne gândim în primul rând la America, însă înaintând cu lectura se poate observa cu ușurință că geografia planetei a fost complet dată peste cap, ca și cum, aidoma unei picturi de Picasso, am fi pus nasul în locul ochilor, picioarele în dreptul capului (a se citi un mix de America, Asia și Africa de Sud sau Nord) și așa mai departe. Odată cadrul stabilit, rămâne să plantăm personajele. Numele protagoniștilor sunt alese cu abilitate, astfel încât să poată aparține oricărui areal civilizat și democratic. Sofia, Paul, Anton, Eugen, Marcel, Albert, Isabela sunt nume asimilabile oricând pe plaiuri mioritice sau în îndepărtatele Americi. Nu știm unde suntem, așadar, și nu știm ce naționalitate au toate aceste personaje. Poate că nici nu importă. Ele sunt legate de un destin tragic, de întâmplări care le aduc împreună și le despart într-o desfășurare epică bine strunită (aici este meritul autorului, care a știut să descurce în final toate ițele) care seamănă cumva cu Detectivii sălbatici ai lui Bolano, dar fără subtilitățile acestuia.
Sofia, o puștoaică de liceu unsă cu toate alifiile (dar deloc înțeleaptă, așa cum sugerează numele) rămâne însărcinată cu politicianul cinquagenar Knopf și vrea să păstreze copilul. Pentru Knopf însă aducerea pe lume a bebelușului ar fi un dezastru (de ce, aflăm la final). Soluția? Îl pune pe Albert, un individ (aproape) fără scrupule, ucigaș cu sânge rece, să o lichideze. Crima nu se mai produce deoarece apare, firește, la momentul potrivit, Paul, un tip cu o istorie grea în spate care tocmai evadase sărind pe geamul unui spital și înșelând astfel vigilența unicilor polițiști pe care i-am întâlnit pe parcursul poveștii. Așadar, Paul o salvează pentru moment pe Sofia și amândoi pornesc într-o cursă nebunească prin țara neprecizată în care se petrece acțiunea. De aici autorul începe să mixeze vârtos, băgând în malaxorul intertextual fragmente dintr-un roman, tot felul de cogitări deversate când la persoana întâi, când la a doua, când, în fine, la a treia, totul condimentat cu știri culese probabil din presa vremii (nu uitați, suntem în viitor!), din care se detașează, dincolo de moartea lui Nick Cave, una care (supremă ironie!) ar pune pe gânduri Coaliția pentru Familie: „Parlamentul român aprobă căsătoriile între persoane de același sex.” (!)
Ucigașul cu sânge rece Albert este muștruluit de Knopf și pornește în urmărirea fugarilor. În paralel, fratele Sofiei, Anton, își abandonează serviciul și tot ce mai făcea el în viața marginală pe care o ducea și pornește, la rândul lui, în căutarea sorei răpite. Pare (și mă repet cumva aici) un mix de fugă à la Buster Keaton și Keystone cops (dar fără polițiști, cum spuneam), cu influențe evidente din filme de artă sau mainstream (romanul, pe care l-aș defini, în aceeași notă, mainstream-fiction, este unul cinematografic și pare un scenariu scris pentru un Tom Cruise din Collateral, să zicem în rolul lui Albert, și {parțial} Tom Hardy din The Drop în rolul lui Paul). Reducând însă totul la ansamblul diegetic, dacă ar fi să fac o separație între literatura ca artă și literatura de consum, aș plasa fără să ezit Hoodoo în cea de-a doua categorie.
Este un Babel textual pe care Cosmin Leucuța îl mânuiește cu multă siguranță. Totul se întâmplă pe fondul sonor aproape obsedant al coverurilor după omniprezentul Bob Dylan (despre care nu știm dacă mai trăiește în 2044). Personajele sunt parcă lovite de un fel de dromomanie (mai accentuată la Anton, fratele Sofiei, acesta având parte și de unele experiențe care ne aruncă direct în Kerouack și al său On the road), bărbații sunt duri și (pe alocuri) sentimentali, femeile posesive și cinice, sexy și cu pretenții absolute de independență. Scenele de sex, explicite și abundente, cu descrieri fiziologice exacte, depășesc cumva cadrul admis în film, asta dacă facem excepție de pelicule precum Nymphomaniac a lui Lars von Trier. Lumea în care se întâmplă toate astea nu pare deloc una distopică, fiindcă întrunește, pe fond, toate elementele anului 2018. Totul pare periculos, iar cadrul e un fel de Sodomă modernă cu apariții dubioase, politicieni cinici care decid cine să moară și cine să trăiască, foști soldați din trupele speciale care au datorii de plătit sau pe care îi mână din nou în luptă nevoia de răzbunare, tipi insensibili, cyborgi convertiți într-un fel de recuperatori sau ucigași profesioniști care nu se lasă până nu-și duc misiunea până la capăt.
Dacă ați înțeles ceva din ce am spus până acum vă sfătuiesc să citiți această carte provocatoare și ciudată. Dacă nu ați înțeles nimic, vă recomand cu atât mai mult să o citiți. Nu veți găsi în ea (dacă vă așteptați la așa ceva) genul de artă distopică din romanele lui Mircea Cărtărescu, dimpotrivă. Nici limbajul nu vă va ajuta prea mult în acest sens, fiindcă Hoodoo este presărat (pe alocuri până la saturație) cu truisme, dialoguri bizare, care nu ar putea avea loc niciodată în realitate, considerații pseudofilozofice în genul „A fi scriitor înseamnă să nu trebuiască să te chinui să scrii, ci să te chinui atunci când nu scrii”, comparații defectuoase, tușe groase precum „Lacrimile îi curgeau în tăcere, lăsând dâre groase pe obraji” și așa mai departe. Există însă ceva neprecizat și, poate, neprecizabil, care m-a făcut să ajung până la finalul romanului, după ce am vrut să renunț de nu știu câte ori până atunci. Vă invit, așadar, să descoperiți singuri acel „ceva”, fără promisiunea că veți cădea pe spate sau că veți găsi cine știe ce revelații. Hoodoo merită probabil citit măcar pentru afirmația asta, despre care nu știu dacă a fost o glumă sinistră a autorului sau un avertisment pentru viitorul întunecat care ne așteaptă: „Dumnezeu ne urăște și s-a plictisit de noi. (…) Nu mai face suflete pentru noi. A vândut – pe bani buni, nenorocitul – matrița unui consorțiu chinez și acum ăia le produc pe bandă. (…) Cu toții funcționăm cu suflete chinezești. Cu imitații ieftine de suflete.”
COSMIN LEUCUȚA s-a născut pe 3 octombrie 1986, la Arad. A publicat povestiri, nuvele și fragmente din romane în EgoPhobia, LiterNautica și Hypocrisia. Romanul său, Laptele negru al mamei, este câștigătorul concursului de debut organizat de Editura Adenium în 2013. A mai publicat o culegere de povestiri scurte intitulată Numele altora (CDPL, 2017). În prezent locuiește în Timișoara.
gelu diaconu
[email protected]
