M-am frământat aproape toată noaptea fără să-mi pot da un răspuns clar: de ce am făcut asta? De ce am ales să nu public poemele unui domn care a crezut că „vorbește cu profesioniști” și care, ca să-mi facă în ciudă, mi-a mărturisit, cu o aroganță plină de profesionalism, că textele respinse „au făcut obiectul publicării în «Convorbiri literare»”?

Domnul în cauză (căruia n-am să-i dau numele, pentru a nu-l face obiectul unui „public shaming”, așa cum mi s-a reproșat că aș fi procedat în unele cazuri), ca să exemplific, scrie cam în felul următor:

„tractoriștii cu năduf strângeau în palme răsăritul
asemeni focului de la mormântul sfânt
ce nu arde,
scuipau pe nămolul ce le înghițea roțile,
își înghițeau țigările arse
să nu le curgă pe bărbi uitarea ca un scrum
și până nu-și frecau privirea
pe posterele cu actrițe apuse
nu-și puneau mâinile pe volanul
ce le frigea palmele,
*mama ei de viață mai spuneau ei
iubeau pământul, o iubire neîmpărtășită
era copilul lor pe care-l frământau
să-l dea pe brazdă,
ei erau dumnezeii satului,
dădeau rost câmpului,
și acesta îi cunoștea ca pe caii bravi
ce-l nădușeau zilnic
să-i smulgă din adânc promisiunea de rod,
nu-l lăsau nici să-și spele rușinea
în ploi când seceta îl rodea
asemeni unui foc continuu,
atunci mai puternic
întorceau noaptea pe toate fețele
să scoată lumina la suprafață,
seara își băteau în hohot de alcool soțiile
pentru pricini mărunte,
până ce se revărsa iubirea din palmele ude
pe țânci strânși în jurul lor
ca la iarmarocul lui Creangă
îi hrăneau cu tăcerea bobului de grâu.”

Am avut serioase îndoieli, subiective, recunosc, că așa ceva ar putea apărea pe www.omiedesemne.ro. Poate că unii dintre voi îmi veți da dreptate, iar alții nu. Problema nu este asta, ci faptul că un asemenea „poem” ar fi apărut (nu știu dacă există într-adevăr în „Convorbiri literare”, n-am stat să caut, fiindcă am lucruri mai bune de făcut) în publicația respectivă. Luând de bune spusele pretendentului la gloria literară, m-am dus la numărul din iunie al revistei „Convorbiri literare” ca să văd cu ochii mei ce fel de poezie se publică acolo și ca să-mi alung, în sfârșit, demonii îndoielii dătători de insomnii. Poate că omul o fi avut dreptate, mi-am zis.

Ei bine, în revista condusă de onorabilul Cassian Maria Spiridon – pe care, spre rușinea mea, nu o urmăresc deloc – am găsit și un grupaj semnat de dl. Spiridon Popescu, a cărui poezie, tot spre rușinea mea, îmi este, până la momentul ăsta, complet necunoscută. Și iată ce am găsit:

BALADĂ (II)

Mi-s oasele materie cerească,
Maşinile nu pot să mă strivească;
O droaie până astăzi încercară
Să-mi pună capu’ lâng-un pumn de ceară.
Tramvaiele, în naivitatea lor,
Credeau că tot ca Labiş o să mor.
Le-am arătat, râzând, că n-au ce-mi face
Şi m-au lăsat până la urmă-n pace.
Dar, tocmai când credeam că sunt sortit
Ca să trăiesc aşa, la infinit,
Un înger blond strigă din cer: „Să ştii
C-am hotărât să pleci dintre cei vii
Călcat de-un cărucior pentru copii”.

Mai sunt și alte exemple, firește, însă mă rezum la acesta ca să-mi pot spune, revigorat, în ciuda oboselii, că pot dormi liniștit la noapte. De asemenea, îi cer scuze public domnului pe care l-am refuzat. Într-adevăr, www.omiedesemne.ro este un site de amatori. Așa să ne țină Dumnezeu!   

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Ioan Florea Reply

    Cred că e vorba despre rubrica “Curier de ambe sexe” (de Nicolae Sava) din ultimele două pagini ale revistei.

Write A Comment