E o vorbă veche că oamenii deștepți răcesc vara. (Realy?) De când cu aerul condiționat suntem toți deștepți și acum nici vară nu e. A fost așa doar en passant o caniculă de toamnă semnată de schimbările climatice. Deci nu știu ce e cu mine pentru că nu mă calific în domeniul de definiție al zicătorii și unde să mai pun la socoteală că realmente nu văd cum va ieși un text din capul pe care mi-l simt ca o valiză închisă.
Una peste alta, chiar dacă tușesc suav-măgărește de două nopți, nu cred că mă sting din piept weekendul acesta, că nu sunt Elena Negri și nici nu îi scade viața de dor unui Alecsandri, însă m-am gândit că unii dintre voi ar simți un soi de dor de scrisori trimise pentru cafeaua din weekend. Așa că m-am așezat în punctul cel mai intim al patului, sub pătură, cu trei tone de ceai și dorința febrilă să găsesc ceva fain să vă trimit.
Cum în săptămâna care se încheie azi am fost la câteva evenimente din cadrul Festivalului Internațional de Poezie București, firește, vă scriu sub influența atmosferei. Este o plăcere să asculți poete și poeți din mai multe colțuri ale lumii, ale țării, să guști poetici diferite, să te bucuri de diversitatea tematică ce le traversează poezia care variază cu țara, cultura din care provin, generația și așa mai departe. Mi-au plăcut mult bulgarii, polonezii, moldovenii și nu numai, dar, ca la fotbal, țin cu românii. Sunt mândră că avem poete și poeți buni și foarte buni și că festivalurile au supraviețuit cu bine pandemiei.
Ascultând poeți și poete cu ecou social mi-am amintit de Vasile Alecsandri și de volumul de scrisori pe care l-am lăsat să respire după ce l-am luat dintr-un anticariat. Știți cum e cu unele cărți de la anticariat, au nevoie de un loc aerisit (și uscat) precum o relație tulburată are nevoie de tăcere (și spațiu) – căci toate au nevoie de timp să respire.
Și eu respir greu aerul dintre coperți vechi uneori, dar sper ca acum să nu vă gândiți că sună desuet – scrisori de Alecsandri.
Și, nu, nu vă dojenesc, ba vă zâmbesc larg, cu buzele sătule de iuțeala ceaiului de ghimbir și amărăciunea că în ziua de azi nu se mai implică politic poeții pentru că probabil sunt depășiți de mersul vremurilor și reprezentanții Coate-Goale-Oportuniști și Lăți-Lungilă-Traseiști.
Încă o gură de ceai și revin la ideea că Vasile Alecsandri s-ar putea să vă surprindă cu franchețea, umorul și maniera în care se implica în plan personal, cultural și socio-politic. Toate astea sunt ilustrate într-o serie de scrisori din care am ales mai multe fragmente, desigur, către destinatari diferiți, fie oameni cu influență politică, fie alți scriitori, academicieni, prieteni, rude.
Însă azi am și trișat. Am inserat și un fragment din capitolul de jurnal al scriitorului. Alecsandri a ținut un jurnal de călătorie în Italia, cât a locuit cu marea sa iubire, Elena Negri. Când veți citi fragmentul, veți înțelege că meritau prinse în tabloul lui Vasile Alecsandri și culorile cu care scria despre ea.
N. i-a marcat viața și, după cum mulți poate știți, ei nu au avut parte de prea mult timp împreună deoarece ea s-a îmbolnăvit la un an după ce s-au cunoscut, motiv pentru care i-a fost recomandat să trăiască într-o țară cu climă mai blândă. Însă boala a avansat oricum și a murit în brațele lui Alecsandri pe vapor, pe drumul de întoarcere în țară. Chiar dacă nu am găsit scrisori către ea, am preferat să fur din însemnări pentru că fără vioiciunea descriptivă particulară care apare în scrisul său în jurul lui N., ar fi fost ca și cum v-aș fi trimis o poză a lui Vasile Alecsandri fără ochi și fără nas.
Am cules scrisorile și nota de jurnal din volumul Scrisori, Însemnări, Vasile Alecsandri, Ediție îngrijită, note și indici de Marta Anineanu, Editura Pentru Literatură, 1964, pag. 90, 91, 124, 125, 134, 135, 137, 221, 222, 223.
Paris
24 ian. 1886
Dragul meu,
Am fost ieri la ora zece seara pe un frig de 6 grade la prima recepție de la Quai d’Orsay. Saloane minunate și înțesate de fracuri negre, uniforme militare și de doamne în vîrstă, la care distincția era din plin înlocuită cu o desfăşurare a farmecelor excesive. Cui trebuie atribuită această dispoziție a sexului frumos francez de a se asemăna cu nişte curci umplute cu ciuperci? Poate abuzului de ciuperci, din care se consumă cantități imense la dineurile sezonului parizian. Orice salon seamănă cu o curte de păsări bine hrănite pentru a fi gătite. Zăreşti ciupercile sub epiderma burghezilor îmbogățiți, epidermă fragedă, umflată ca pielea gîştelor îngrăşate. Este al naibii de indigest! Cît despre conversație, ea aluneca asupra cîtorva banalități, mereu aceleași. Pe scurt, salonul la Paris nu este decît un pretext de îngrămădeală, parcă, caută soluția problemei: conținutul mai mare decît conținătorul.
Cred că este mai bine la Londra. Îți aduci tu aminte articolele lui Ventura asupra direcției teatrale, cînd tu erai director general? lată un pasaj din scrisoarea pe care mi-o scrie acum: „Teatrul este într-o stare jalnică. Pentru a-l îndrepta, ar trebui un director general cu mînă de fier, un om cultivat care iubeşte teatrul și literatura, o persoană apreciată, agreată de guvern și care în acelaşi timp să poată impune. Dacă prințul Ion Ghica ar f în țară, ar fi singura individualitate capabilă să ridice scena noastră… etc.” În sfirşit, au ajuns să-ți recunoască meritele! Mă aşteptam. La Paris îngheți, nenorociții de cai alunecă și cad, bipezii asemenea. Este un spectacol foarte trist în ce priveşte caii și foarte caraghios în ce priveşte oamenii.
Al tău,
V. Alecsandri
Mirceşti,
12 april 1882
Dragă Steriade,
Mă iei pe nepregătite. Sînt pe punctul de a pleca la Montpellier şi vii să-mi ceri aşa, deodată, o poezie? Cum să descoperi o inspirație în fundul unei valize deja închise! Ar trebui să refuz cum am refuzat pe prințesa Valentina, dar nedorind să las doi nemulțumiți în urma mea, părăsind țara, mă execut. Este de nădăjduit, de altfel, că prințesa, animată de un sentiment de indulgență creştinească față de mine, va binevoi să socotească această improvizație ca ținînd de marele act de caritate pe care l-a patronat cu un succes aşa de răsunător. Cu aceasta, bun sau rău, iată micul meu păcat în versuri, foloseşte-te de el cum vei dori.
La revedere, Dumnezeu ştie cînd,
al dumitale,
V. Alecsandri
Mirceşti,
12 dec. 1877
Iubite Negruzzi,
Primit-ai comedia în versuri La Turnu-Măgurele şi un pachet conținînd două poezii intitulate una Păstori și plugari şi cealaltă Odă la ostașii romîni? Eu am aşteptat păn-acum să îmi comunici zețuirea coalei întîi a numărului din 1 ghenar 1878, pentru ca să fac corecturile necesare, dar nu vặd nimică sosind, și timpul trece. Ti-am espeduit dar astăzi un telegram, cerînd numaidecît ca să nu publici nici una din bucățile mele înainte de a fi corectate de mine, căci am făcut în ele unele schimbări indispensabile. […]
Astfel trebuie să apară oda… sine qua non. Am scăpat din condei două versuri estravagante, care m-au fåcut să rîd mai pe urmă și care trebuie aruncate în paner…
Și-a mea inimă plặpîndă
Pentru voi se face punte ca să treceți la izbindă…
Mai bine mi-oi păstra inima cum este și oi zvîrli acele două versuri în foc… tot e iarna grea… Sper să-ți mai trimit și alte bazaconii pentru numerile următoare, dar tot cu condiția ca să fac eu corectarea lor, căci eu urmez preceptul lui Boileau:
Polissez votre vers et le repolissez…
(Șlefuiește-ți versul și-l reșlefuiește)
Te îmbrățişează,
V. Alecsandri
Într-una din scrisori ce publici luminează-mă cum trebuie să scrim: lumini sau lumine, lacrimi sau lacrime?
Nu crezi cả s-ar putea ierta poeților aceste două forme ca un drept de licență poetică? Trăind într-un timp unde toate licențele sînt permise, pentru ce să nu se bucure și bieții poeți de cîteva… spre înfrumusețarea literaturei și spre înaintarea neamului romînesc? Pe timpul lui Eliad aceste două fraze erau în toate gurile… elles ont hanté de bien mauvais lieux, et elles en sont morte
Mihăileni,
25 oct. 1863
Dragă doctore,
În clipa cînd trec frontiera pentru a mă îndrepta spre alte ținuturi mai fericite, care posedă căi ferate, vreau să-ți împărtăşesc o idee care mă sîcîie ca un tînțar *(văr). Orăşelul Mihăileni formează pragul, anticamera Moldovei înspre Austria; or, acest loc este aşa de puțin îngrijit, aşa de lipsit de orice administrație municipală, încît sugerează străinilor ideea cea mai tristă despre restul țării noastre. După cum bunăstarea și curățenia unei case se judecă după starea peronului și a anticamerei, călặtorii care străbat Moldova sînt pe bună dreptate îndemnați să o judece sub influența tristei impresii pe care o încearcă la vederea Mihăilenilor. Mi se pare că guvernul ar trebui să pună o oarecare cochetărie în a ține oraşele de frontieră într-o stare satisfăcătoare de curățenie și de administrație, încît străinii să poată găsi toate condițiile unei vieți civilizate și să fie astfel dinainte binevoitori față de țara prin care vor trece. Ați călătorit, dragă doctore, și cunoaşteți puterea primei impresii asupra organismului; iată ceea ce mă determină să vă scriu despre acest subiect.
Prima casă pe care o zăreşti trecînd podul frontieră de peste Molna este o cocioabă mizerabilă, pe care o ocupă un comandant militar, un oarecare maior cu epoleți enormi. Cea de-a doua este o casă micuță, care serveşte drept vamă. Cît despre o prefectură, neant ; cît despre o municipalitate, neant! Or, guvernul plăteşte în fiecare an suma nemaipomenită de 500 # pentru chiria vămii și pentru un depozit mare, care nu serveşte la nimic, cheltuială prost înțeleasă, căci pentru 1.500 #, adică pentru o sumă care reprezintă chiria pe trei ani, s-ar putea clădi pe locul ocupat de cocioaba comandantului o frumoasă casă, putînd să servească și de locuință autorității militare, și de oficiu pentru vamă.
La această casă s-ar adauga un depozit destul de mare pentru mărfurile care sosesc și care nu stau aproape de loc la Mihăileni, și în felul acesta guvernul ar face o economie anuală de 350 # asupra chiriei pe care o plăteşte în prezent. Mai este nevoie să adaug la acestea că cocioaba maiorului cu mari epoleți s-ar putea transforma într-o casă frumoasă, care să placă ochilor și care să fie pe cît de comodă, pe atît de puțin costisitoare?
Vameşul de acum, d-l Francopoulos, un om foarte inteligent și care merită să fie menținut în postul său, a adresat ministerului un raport, no. 632, relativ la reformele ce ar trebui aduse în serviciul vămilor. Încercați să luați cunoştință de el, dragă doctore, și să-l sprijiniți dacă îl găsiți bun. Aş fi foarte fericit, în ce mă priveşte, ca sub ministerul dumneavoastră oraşul Mihăileni să ia o înfățişare mai europeană. Pentru a ajunge la aceasta, ar trebui să fie convins Kogălniceanu să redea acestui oraş vechea sa importanță, mutînd aici sediul prefecturii de Dorohoi.
Dorohoiul este, după cum ştiți, acea mizerabilă fundătură în care noroiul secular nu se zvîntă niciodată; este un orăşel fără comert și fără nici un viitor. S-a făcut aici o prefectură, ca să se ofere prefecților posibilitatea de a-şi petrece vremea la Botoşani. Este timpul, nădăjduiesc, să ne gîndim serios la Mihăileni, atît mai mult cu cît drumul-de-fier din Galiția va ajunge în curînd la Cernăuți. Gîndeşte-te la aceasta, dragă doctore, şi fă-l şi pe d-l Kogălniceanu să se gîndească. În ce mă priveşte, cred că mi-am îndeplinit datoria plictisindu-vă cu aceste patru pagini și termin strîngîndu-vă mîinile ca unui vechi prieten.
V. Alecsandri
(fragment din Jurnalul de călătorie în Italia)
[…] Iată cum am trăit şi iubit timp de douã luni. lată cum ne-am cunoscut N. și cu mine și cum am înțeles că cu felul nostru de a fi vom fi pretutindeni fericiți, atîta vreme cît vom fi împreună.
P.S. Una din ocupațiile noastre cele mai dragi, în primele zile ale şederii noastre la palatul Benzon, a fost citirea și punerea în ordine a corespondenței noastre. Ocupație plăcută, din care am cules cele mai dulci simțiri, recitind, scrisoare cu scrisoare, povestea dragostei noastre și a întîmplărilor care o caracterizează și care fac din ea o dragoste atît de deosebită. N. este pe de-a-ntregul zugrăvită în scrisorile sale: plină de noblețe, de farmec și de sentimente adevărate. Mărturisire.
Conştiința mă sileşte să mărturisesc că dacă primele dulcețuri pe care le-a fãcut N. au dat greş din cauza căldurii prea puternice a cărbunilor și a formei vasului etc., în schimb, dulcețurile de chitră pe care le-a făcut în urmă au fost minunate datorită florii de portocal pe care am ales-o eu în oraş. Şi, ca dovadă, au dispărut în foarte puține zile, spre marea noastră părere de rău. Fac această mărturisire nu pentru că sînt îndemnat de dorința de a o măguli pe N., dar pentru a face dovada încă a unui talent pe lîngă cele pe care i le-am recunoscut deja în treburile gospodăriei.
Enumerarea talentelor lui N. cunoscute de mine pînă în ziua de azi din luna nov., l846.
- Ştie să prepare cafea turcească excelentă cu caimacul cuvenit.
- Dulcețuri minunate, cînd focul nu este foarte puternic și cînd vasul este potrivit pentru aşa ceva… și mai cu seamă cînd mă amestec și eu.
- Scrobeală de orez pentru spălatul lenjeriei fine.
- Diferite doctorii cu efect sigur pentru a te vindeca în douăzeci și patru de ore.
- Alifie mai grozavă decît aceea care face să crească părul chiar pe caldarîm … cînd uleiul de dafin este proaspăt.
- Ştie să împletească pungi cu o încetineală pe care ar pizmui-o chiar drumurile-de-fier din Austria.
- Pregăteşte salata cu mai mult talent decît Costachi, lucru recunoscut de acesta, dar mărturisit triumfal de plăcerea pe care o găseşte N. în a-şi mînca propriile capodopere.
- Este aşa de savantă în matematici, încît a găsit că 6 ori 0 fac 6 și că 2 plus 1 fac 8. Ce-i drept, trebuie să adaug că, recunoscîndu-şi ea singură greşeala, s-a îndreptat, spunîndu-mi: „Pe cuvînt de onoare că am vrut să spun că 21 plus 1 făceau 28 ! M-a luat gura pe dinainte.”
- Tot despre luatul gurii pe dinainte, m-a învățat o mulțime de zicale și proverbe moldoveneşti, spre ex.: „casă potcovită joacă pe miță şîndilită”.
- A comis un fapt de lès-tragedie, fără ca amorul propriu să fi suferit.
În timpul uneia din plimbările noastre în gondolă, Antonio ne-a arătat palatul pe care Lord Byron l-a locuit la Veneția și care se află pe aceeaşi parte cu palatul Benzon, înspre Foscari. La acest nume, toate îndoielile ce le aveam despre mine au revenit pentru a mă descuraja în privința viitorului meu. N. a fost admirabilă cu mine, ca totdeauna, și cu acest prilej. Mi-a spus vorbe atît de dulci și de încurajatoare, încît gîndurile mi s-au liniştit fără greutate și mi-am reluat pe dată veselia.
Era în seara de 27 sept.
Plecând din Veneția, am luat cu noi două mici pumnale antice din fier cizelat, care ne dau niște aere fioroase și nu mai puțin comice.
