În dimineața asta m-am trezit tot devreme. Pe la șapte fără ceva era o lumină parcă netrezită și ea, încă liniște în casă, numai bine de o cafea și visat la caii mei verzi pe pereți. M-am apucat de citit cât se odihnește ibricul între cafeaua dimineții și cea de după-amiază și am terminat volumul din care vă aduc azi scrisori. L-am citit cu plăcere, am și râs zgâlțâit pe ici, pe colo, dar m-a tot întrerupt WhatsApp-ul cu mesajele de pe grupul de părinți al clasei pregătitoare Y.
Nu știu cum e la voi, cei care sunteți deja părinți de școlari, dar presupun că nici domniile voastre nu suferă de mare liniște cu comunicarea asta intensă, repetată până la golirea de sens uneori, care ne invadează și în weekend câteodată.
Desigur, puteți spune Doamne-ajută la toate doamnele că există butonul de mute, însă ce te faci când ești om responsabil cu responsabilități!?
Te tot întrerupi, răspunzi, îți bați capul să înțeleagă toată lumea cum e treaba mai bună pentru toată lumea în cutare context, întru binele suprem al copiilor și liniștea noastră, a tuturor, Amin!
Dar mai apoi vine plăcerea.
Nici cel mai vechi model de pânză de păianjen nu tresare, se aude doar foșnetul paginii de carte și când crezi că nimic nu poate fi mai plăcut decât această bucurie simplă – citit în liniște două ore legate, primești premiul.
Nu există premiul Nobel pentru mesaje WhatsApp, nici pentru Pace prin mesaje WhatsApp, însă, ca să înțelegeți premiul de azi, vă povestesc fuguța despre Comitetul de Părinți și Comiția de Comunicare.
Conul Doru este președintele, tanti Luci este casiera iar io-s membrul muritor de rând, făcătorul de chestii-trestii și comunicare al Comitetului de părinți al clasei pregătitoare Y. După ceva luni cu experiențe școlare – să zicem întru câtva bizare – și o săptămână cu foarte multe mesaje între tanti G, părinți și jupâneasa învățătoare, aflu că nu contează ce poechestii am publicat, nici în ce reviste sau antologii, nici ce articole. Mi se amintește că bucuria vine din pasul mic al zilei (în genere), și, iată, prin premiul „Nocebine scrii mesajele WhatsApp” (– îți mulțumim pentru răbdarea cu care ne scrii și pentru ce faci, dar mai ales pentru mesaje! – semnat comiția și părinții).
Rogu-vă să mă iertați pentru momentul meu lipsit de modestie, dar am zis că e haios cât să împart cu voi plăcerea acestui premiu, dar sper să împărtășim și plăcerea lecturii scrisorilor lui Caragiale pe care vi le aduc azi.
Da, iarăși am adus scrisori lungi, iertați-mă! Iar nu am putut tăia, însă jur pe onoarea mea că nici lui nu i-ar fi plăcut una ca asta. Chiar sublinia într-o scrisoare că nu-i place să fie ciuntit. Caragiale își întindea pe multe pagini scrisorile, ca pe un soi de povestiri vii cât textele sale dramatice, cu o specificitate a ritmului febril senzorial, cu colaje antitetice – critică literară, taclale, înțelepciune, comicărie, politichie, teoria fericirii raționale a individului, tihnă și contemplare, lamentații și răsfățuri.
În prezentul unei lumi dominate de tipologia cavalerilor și duduilor de industrie, cum a profețit Car într-o poezie a sa, vă trimit cu mare plăcere scrisorile sale care nu sunt altceva decât o captivantă caligrafie a plăcerii, chiar un spectacol de sine (cum spunea Dan C. Mihăilescu) care sper să vă prindă.
Am cules scrisori din volumul Cele mai frumoase scrisori, I. L. Caragiale, alese de Dan C. Mihăilescu, Editura Humanitas, 2012, pag. 9, 10, 13, 14, 15, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 76, 77, 78, 79, 112.
Către MATEIU I. CARAGIALE
[Leipzig,
sfârşitul primăverii 1907]
Dragă Mateiu,
Îndată ce primești scrisoarea asta, du-te la Barbu.
Împrejurările prin care a trecut şi trece țara noastră şi care-mi întristează așa de adânc bătrânețile mie să-ți fie îndemn la dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe. Noi am început cu veselie şi sfârșim cu mâhnire.
Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău abătându-se pe biata noastră țară.
Îți scriu din Lipsca, unde am avut puțină treabă. Merg acu înapoi. Îți trimit de aici, ca să nu mai întârziez cu două zile; mâine fiind duminică, poşta pentru mandate e închisă. Didina şi copiii te sărută cu dor. Ei or să-ți scrie în curând. Fii sănătos şi cuminte: nu intra în sfatul păcătoşilor, ca să fii la vremea ta un fericit bărbat.
Te doresc şi te sărut,
al tău tată,
Caragiale
Către BARBU DELAVRANCEA
[Octombrie 1907]
Frate Barbule,
Am părăsit amândoi de mici umilul acoperământ părintesc, şi care dincotro – tu din prăfăria Delei-vechi, eu din mocirlele Ploeştilor – am pornit sub paza Unuia singur de sus. Aspre cărări am bătut: amorțiți la-ncheieturi, însângerați la tălpi, loviți peste obraz – pe când eram departe de odihna cu icoana la căpătâi şi de mâna care să fi mângâiat cu milă fruntea pălmuită de străini. În momente când după îndelungi tenebre, se aprindeau pe vaste orizonturi zorile, după cum socoteam epocei de lumină, am ajuns copii încă în Forum, să reclamăm toga virilă… Acolo, trâmbița Patriei chema din toate depărtările pe toți bravii – pe cuminți, la strălucitoare triumfuri; pe creduli, la jertfă crudă.

Acolo ne-am întâlnit așa de tineri şi cu pieptul nainte, fără să stăm o clipă la-ndoială, ne-am luat locul mai dinainte însemnate [sic!] de sorți. Acolo, aceeași pe de o parte umilitate a extracțiunii, pe de alta aceeași îndrăzneală pentru bătăliile viitorului ne-au apropiat. – Întâi, ne-am înțeles fără să ne iubim; apoi, ne-am iubit fără să ne-nțelegem; şi tocmai târziu spre bătrânețe, după atâtea lupte, am ajuns, dar biruiți, să ne-nțelegem fiindcă ne iubim – şi să ne iubim fiindcă ne-nțelegem. Şi sper că şi tu gândești, ca şi mine, că întâlnirea, apropierea şi prietenia noastră a fost o favoare – eu cred, mare. Să fi avut Patria nevoie de jertfirea noastră? Asta-i altă vorbă… Dacă nu, păcat de noi! Dacă da, onoare nouă! Fiindcă văz, cu foarte, foarte adâncă plăcere că ți-a plăcut articolul, publicat şi în „Die Zeit” şi în „Convorbiri”, trunchiat şi plin de greşeli, ți-l trimit întreg aşa cum l-am aruncat eu atunci.
Te rog primește-mi omagiul cu dragostea cu care ți-l aduc şi crede în nestrămutata prietinie şi înalta stimă ce-ți păstrează
al tău vechi,
Car
P.S. – În ultimul moment, acu, primesc din Patrie o cartă poştală reprezentând triumful grandioz 1906. Adevărat clasic: Mire Caesar resplendescens! Sunt un dilettante în istorie, mai norocos chiar decât puteam crede după aplauzele tale atât de măgulitoare: iată am găsit pentru micul meu Essai de istorie contemporană şi ilustrația gata. O lipesc în josul prozei mele. Tu care ai gust artistic, spune-mi rogu-te: aşa e că nu se poate ceva mai potrivit? Fiți sănătoși tu şi ai tăi. Dumnezeu cu voi.
Al tău frate,
Car
Către MIHAIL DRAGOMIRESCU
Wilmersdorf – Berlin
Hohenzollerndamm 3 Hpt.,
luni, 18/31.XII.[1]906
Dragă Mihalache,
Iartă-mă că nu ți-am răspuns mai degrab; m-am mutat; nici tu nu prea eşti până acuma proprietar – înțelegi prin urmare. Acu, slava Domnului! m-am aşezat, şi iată că, nu pe negândite, mă pun cu mare plăcere să-mi împlinesc datoria. Mai întâi, te felicit din tot sufletul ca pe un bun frate că ai reuşit, cu munca ta proprie, să-ți statornicești, în fine, o poziție independentă, potrivită cu meritele şi dorințele tale.
Te mai felicit apoi că-n fine ai divorțat.
Eu eram sigur că aşa o să se isprăvească dragostea. Trebuia odată onestul june ageamiu să-și deschidă ochii şi să vază cât e de falsă bătrâna proxenetă sulemenită, cănită şi magiunită şi să se hotărască odată a-i da un categoric adio oriental, precum merită o aşa paciuară lipsită de cea mai elementară omenie, şi precum i s-a mai întâmplat de atâtea ori.
Înțeleg că fără oarecare necaz nu se pot face astfel de divorțuri: deşteptarea din amăgire ne dă totdeauna câteva momente neplăcute; buna-credință înșelată reclamă o promptă răzbunare – adică o tardivă reparațiune la paguba onestelor sentimente amăgite. Dacă însă lăsăm să treacă primele momente ale necazului, atât de legitim de aminteri, vedem că a păstra rancună unei creaturi nedemne este a continua să-i acordăm şi d-acu-ncolo, după dezamăgire, o nemeritată considerație.
Să pedepsim cu rușinea noastră nerușinarea altuia? Deloc! Aşadar, meditează, spălându-te de urmele necuratului contact, asupra lecțiunii ce ai căpătat, şi, zâmbind, mulțumit că n-ai plătit şi mai scump experiența, fereşte-te pe viitor mai bine de alte păcăleli. Și acum – destul despre murdare! – să trecem la curate.
Mă cred dator frățește să caut a te abate de la hotărârea ta de a întreprinde „Convorbirile” și iată de ce: fără ouă, fără unt, fără sare şi fără foc – doar numai cu tigaia, jumări nu se pot face, cât de meşter bucătar să fii! Tigaie şi bunăvoință ştiu că ai; dar tot aşa de bine mai ştiu că, pentru rest, vei avea, în loc de ouă, spanac, – în loc de unt, spanac, – în loc de sare, spanac şi iar spanac – iar cât despre foc ioc! Ei! te știu prea cinstit bucătar ca să nu-ți atrag stăruitor atenția asupra aventurii în care, într-un moment trecător de ciudă, voieşti să te arunci. Am pățit-o de-atâtea ori! – Unde? cari-ți sunt colaboratorii? – Dacă nu te-aş ști că eşti un al doilea eu, pedant habotnic în privința onestității profesionale în artă, nu aş încerca să torn apă rece peste fugoasa ta pornire. Dar te-ntreb: ești tu ușuratec (că nu vreau să zic tocmai cuvântul potrivit) ca lorga? [. . . ] cinic şi lăpădat de orice respect de cele sfinte ca Ghiță Coșbuc? ori lovit cu leuca à la Densusianò? ori umflat de grandomanie ca toți zevzecii de la Dorohoi până la.. Mehedinți? ori, în fine, literat de industrie ca Gorun et C-ie? ș.cl…ș.cl.?
Cu mine? – cu o floare, și mai ales cu una de toamnă, nu se face primăvară! Ascultă-mă pe mine.
Eşti tânăr şi voinic şi curat: lasă pe contimpurani să-şi dea matschuri de natațiune în mocirla putridă care se numește publicitatea actuală românească – sport de imundiție; tu rămâi curat, voinic şi tânăr pe mal, şi, fiindcă ai o catedră acuma, îndreaptă-ți privirile cătră cei viitori, în cari ne rămâne s-avem toată speranța.
Vezi-ți, cu iubirea de adevăr ce ți-o cunosc, de catedra ta.
De la-nălțimea ei, caută a scăpa cât poți tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ține nenorocita noastră școală – criminala instituție de stat! Speră, nu înceta un moment a spera, că osârdia ta cinstită va ajunge răsplătită odinioară cu o fericită recoltă. Ca bravul pionier rătăcind în livezile vergine ale sălbaticilor pampasi, urmăreşte norocul cu entu- ziasm şi izbânda cu convingere: trebuie să găsești odată ş-odată între şcolarii tăi capete nestrâmbe, în cari să poată-ncăpea întreg adevărul nepocit, şi inimi curate în cari, fără teamă de ingratitudinea terenului, să arunci generos sămânța frumoaselor sentimente – dragostea de limbă, de gândirea, de patria română.
Învață-i că Adevărul şi Frumosul sunt două sfinte arătări ale Unuia, ale Este-ului, şi că deci trebuiesc privite cu evlavia adâncă şi desăvârşita uitare de sine cu cari aldată Proorocul, suind pe naltul muntelui ca să primească Poruncile divine, a privit rugul ce ardea fără a se mistui. Mai învață apoi că patria nu este o parvenită caprițioasă cochetă, care are nevoie de curtezani fluturatici, cu zâmbete de cadril şi dedicațiuni de madrigaluri elegante; ci o nobilă mamă severă, căreia-i trebuiesc copii jurați spre demne isprăvi, cu calde bătăi de inimă pe tăcute, fără declamațiuni galante. Asta trebuie să faci tu pentru mulțumirea deplină a sufletului tău şi pentru sporirea forțelor lui; iar nu întreprinderi publicistice, din cari să ieși spre bătrânețe, ajunse prin ingrată uzură prea devreme, împuținat, amărât şi scârbit.
Scuză-mi dragă Mihalache, poliloghia (trivială, poate) în favoarea prietiniei nestrămutate ce-ți păstrez. Crede că sunt adânc simțitor la dovezile de stimă şi iubire ce-mi arăți ca totdeauna. Când ai un moment liber, rogu-te răspunde-mi: mare mulțumire îmi face, în depărtatul exiliu, frumoasa și inimoasa ta proză.
Salutări distinse doamnei tale de la a mea şi de la mine.
Fiți sănătoşi şi veseli! Sfintele sărbători şi Anul nou la mulți ani cu bine!
O frățească îmbrățişare de la vechiul tău prietin,
Caragiale
Dragă Mihalache.
Am dat broşura la „Adevărul”, findcă acolo este vad mare şi tarabă deschisă pentru publicațiuni ce trebuiesc desfăcute repede, cu paralâcul, pe cale publică. Înțelegi dar de ce nu m-am gândit la tine și la „Minerva”. (Cu această înțeleaptă zeiță am aranjat tot, așa cum şi tu ai fost de părere.) – Fabula, bine că n-ai publicat-o; nu fiindcă nu vă place vouă; căci poate ar găsi, cum a și găsit, să placă altora (habent sua fata…); ci fiindcă motivul cu baba l-am întrebuințat, în proză, şi-n al doilea articol din broşură. – Aceasta s-a vândut, ediția întâi, în două zile; ieşise cam cu greşeli, ca şi în „Convorbiri”.
A doua ediție, revăzută de mine, trebuie să fi şi apărut când primeşti aceste rânduri. Fă-i o mică reclamă, rogu-te, cum crezi de cuviință; voi să se-mprăștie cât mai mult.
Şi acuma, dă-mi voie să-mi fac pe scurt o mică apărare personală. Îmi imputați că n-am în scrierile mele destulă iubire de paysage, de natură moartă, și destul liric. Eu (nu că vreau să vă contrazic sistematic) cred că n-oi fi având, din toate astea, prea, foarte mult sau mult, dar cred că am destul; şi mai cred că, peste destul, în artă, nu mai trebuie deloc. Pitorescul naturii însuflețite şi moarte, precum şi lirica, ele în de ele*, fac obiectul altor arte decât arta povestirii; şi, astfel, eu le cred numai nişte ajutoare ale acesteia, al cărei obiect este cel mai interesant fenomen quant à nous: împrejurările izvorâte din felul particular al atâtor suflete şi minți asemănătoare în general cu ale noastre.
Am citit, când eram copil, într-o veche tălmăcire a Teogoniei, unde spune așa, despre fetele Mnemosinei: „În Olimp stau ele şi cântă isprăvile minunate ale zeilor nemuritori; şi cunosc trecutul ca şi prezentul şi ghicesc viitorul, iar cu cântările lor măiestre înveselesc tot soborul zeesc. Și de atunci mi-au rămas dragi toate. Ele sunt surori bune; una alteia își împrumută la nevoie grațiile şi atributele; iar aceea care a împrumutat pe soră-sa stă cuviincioasă la o parte şi o lasă să cânte şi să danțeze, fără să-i pună piedici între coturni: ca s-o ajute a-mprumutat-o, fireşte, nu ca s-o încurce, – ca să-i întărească prestigiul particular, nu ca să i-l uzurpe. Şi astfel, una pe alta s-ajută; când una, când alta, pe rând, învățând sau amuzând, uimind şi-nveselind pe muritori – fiecare la rându-i strălucește cu farmecele depline ale întregului chor divin.
Acu, ce să mai zic, fără să trec peste destul?
Eu cred că şi în opera mea se găsește destul ajutor de agremente. Dar, fireşte, ca să-l găsească cineva, un amator, nu mai zic critic, trebuie să-l caute.
Cum am zice, în limbaj de cizmărie, cusătura pingelii nu se vede uşor, daca nu e făcută cu ață albă. De, dragii mei, eu sunt cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii, nu de al cusăturii. Dacă vă place, îmi pare foarte bine, fiindcă țiu la cinstea meșterească; dacă nu… mergeți şi voi la alți meșteri mai buni, să vă-ncalțe – că, slava Domnului! sunt destui – supărare nu-ncape… Am şi eu câțiva muşterii ai mei cari n-or să mă lase.
Multă sănătate de la toți ai mei la toți ai tăi.
Nu prea uita pe amicul tău,
Caragiale
Complimente confraților.
10/23.XI.[1]907
Către PETRE TH. MISSIR
Craiova, 4/16 aprilie, luni [1883]
Dragă Petrache,
Am primit ieri-seară duminică laconica ta scrisoare. Am citit-o de sute de ori şi încă o mai citesc, tot mi se pare că nu i-am pătruns bine înțelesul. Pentru ce îmi scrii aşa „Pe scurt”? Ați primit scrisorile mele, tu şi Caudella? Eu v-am scris joi, îndată ce am sosit în București; voi ați trebuit să le primiți vineri. Tu îmi scrii sâmbătă (văz asta după ştampila poştii – Iași) şi nimic nu-mi pomeneşti de scrisoarea mea. Ce să fie? S-o fi pierdut la poştă amândouă scrisorile? Adică ar putea merge nenorocul meu până acolo? Ți-am trimis complimente cu Ingè Rober cu care am făcut drumul de la Iaşi la Bucureşti; l-am însărcinat să-ți spună că, cu același tren cu care el se întoarce în Iaşi, adică cel de joi seara, îți scriu. Și tu nu-mi spui nimic. Nu cumva bietul Ingè, pentru că era însărcinat de mine să-ți amintească făgăduielile tale de protecție pentru mine, o fi pierit pe drum? Adică le guignon să mă lovească până şi în Ingè?
Dar. .. se lesemo tote ațeste.
Am fost silit să stau în Bucureşti trei zile, în timp ce a plouat mereu. Era o grozăvie. Ieri am plecat la 8 şi un sfert dimineața din București şi la 3 am sosit în Craiova. Tot drumul am stat afară pe prispa vagonului căutând în zare direcția nouă a Iaşilor (cea mai nouă, singura şi cea din urmă).
Influența amețitoare a primăverii şi contrastul violent al vremii foarte frumoase cu demoralizarea mea adâncă m-au afundat într-o completă tâmpire. La Piteşti, unde se schimbă capul trenului, am schimbat cupeul ca să pot sta afară fără să am curentul în față. Din norocire aveam înaintea mea un wagon de clasa I-a Statsbahn direct pentru Viena. În cupeul din fața mea călătorea [sic!] doi străini, probabil doi germani austriaci, o bătrână şi un bătrân. Erau căsătoriți ori nu, nu știu, dar ştiu că, contrar teoriei tale, deși având o vârstă foarte respectabilă, făceau un échange de tendresses foarte călduros, cu atât mai caracteristic, cu cât nu se amesteca în aceasta nimica trivial. Moşneagul îi ținea babii paharul să bea, şi baba îi dădea îmbucătura de pâine în gură, şi amândoi făceau mult chef. Perechea cea sentimentală mi-a făcut mult bine. Le-am urat din inimă călătorie şi petrecere bună. Latura din traiul lor pe care împrejurarea m-a lăsat s-o prinz în treacăt mi-a dat imaginației – mai cu seamă cum e acuma imaginația mea bolnavă – câteva minute de înaltă plăcere.
M-am trezit în cupeu de clasa I-a mergând direct la Viena – singur cu Fridolina. A dejunat, am făcut-o să râză, am mângâiat-o, am culcat-o, i-am pupat mâinile, ochii, capul, pețețele maichii şi nasul asa, până când am adormit şi ea şi eu – cu capul pe pețețele ei.
Şi am dormit, am dormit până la Viena, adică până la Craiova. Uşor sfârșisem o viață, care mi-e teamă că nu o să înceapă niciodată.
Sunt în Craiova, mai nenorocit decât oricând. Scrie-mi. Nu te uita că nu pot să-ți spun cât sufer; nu pretinde retorică şi stil de la mine; crede-mă numai că niciodată în viață n-am fost în starea asta. Sunt dureri de moarte, omule, fie-ți milă de mine, că poate S-o pați şi tu. Spune-mi daca tu şi Biberl ați primit scrisorile ori nu. Scrie-mi amănunțit ce ai mai făcut. Ce face Fridolina!? Ce ai vorbit cu Aneta, cu M-me Caudella şi cu alții? Pentru că mă tem că n-ai primit scrisoarea mea întâia, îți repet rugămintea:
Nu uita ce mi-ai făgăduit când am plecat din Iași:
că o să-mi arăți clar toată situația;
că o să-mi trimeți regulat scrisori, între cari una cu o viză feminină;
că o să capeți pentru mine autorizarea să scriu Doamnei R.;
că, poate, o să capeți o scrisoare directă către mine de la cineva… mai ştiu eu ce! Scrie-mi ce zic femeile de mine; se interesează de mine cumva, se mărginesc la o indiferentă com- pătimire de cuviință, sau, curat şi simplu, râd de mine?
Mai cu seamă, cum stau cu Fridolina însăși? – Azi a fost o vreme foarte frumoasă aici; dacă şi pe acolo o fi aşa de frumos, ea trebuie să fi fost cu momoața ailaltă la pimbale.
Aştept scrisoarea ta. Nu uita să pui anume data, ca să-mi pot da seama mai bine de informațiile pe cari mi le vei da, și în privința cărora sper că o să fii de astă dată mai puțin avar. Mai ales, nu începe cu „Pe scurt”. Scurtul tău mă costă pe mine o săptămână, şi săptămânile astea prin cari trec numai scurte nu sunt.
Îți mulțumesc pentru nasul asa.
Portretele Fridolinii și Anetii sunt de o parte și de alta a portretului lui Biberl pe masa mea. Dimineața – râzi sau nu de sentimentalismul meu german – le sacrific buchete de viorele după maniera antică. Să vezi ce bine le şade momoațelor în încadratură albă şi albastră de fori. Îmi pare uneori că fetele ar voi să râză de prostia mea, dar, din nenorocire, portretele nu pot râde; mie-mi pare destul de rău fiindcă nu le pot vedea dinții.
Sărută mâini în dreapta şi în stânga pentru mine. Să ți le număr anume pe rând nu e de prisos; enumerația o să mă mai uşureze de dorul ce-l port Iașilor: D-nelor R. şi C., d-şoarii Fridolina et, à la bonne petite et charmante fee qui me protège, Annette, sărutări de mâini foarte, foarte călduroase*. Lui Biberl şi lui Konya complimente. Nu uita pe nimini şi mai ales pe Marica, Clara (în plural) şi pe Georges. Respectele mele Dlui şi Dnei Negruzzi. Scriu lui Jacques şi lui Gabriel mâine. Complimente lui Volenti şi tutulor domnilor din „Junimea” . În toate sâmbetele seara să ştii, râzând la „Junimea” că mă gândesc la voi; Ştiu cam când începe dosarul, apoi corespondența redacției, apoi blăstămățiile lui Roesler, apoi „uşile, uşile!”
Petrache dragă, ai milă de un suflet în pierzare. Scrie-mi, te rog, pe larg, pe larg şi, daca poți, fă şi pe Caudella sau pe altcineva să-mi scrie. Ah! à propos, era să uit. Aici în Craiova, ieri, duminică, pe la 5, eram la birt. Mă gândeam la Fridolina, la lași, la tine, la „Junimea” , când zăresc pe trotoarul din față un animal care sămăna cap tăiat, cu cine? cu însuşi ilustrul Leonardescu, Învățătorul, fondatorul și prezidentul Tiftimiștilor români. Cum știu că nu prea pot pune temei pe ochii mei, am crezut că iluzia optică, printr-un fin proces fiziologic, rezultase din adâncirea mea în gânduri despre lași; o imagine deșteptată poate, fără obiect real, prin mişcarea respectivei celule cerebrale în legătură strânsă cu celule muncite de reveria mea asupra minunatei cetăți unde mi-am lăsat mintea și sufletul. Urmam deci mai departe să reconstruiesc lanțul impresiilor mele încă fierbinți, când Învățătorul intră în birt (mă văzuse de afară). Era el… el însuși.
Petrache dragă, ştii ce dulce şi ce călduros l-am sărutat? Știi cu ce pasiune l-am strâns în brațe? Un om din Iași! un tiftimist în Craiova! o ființă vie care vine din acele locuri unde respiră Pridolina! Poate că aduce în barba lui, mai ales cum nu prea are aerul că şi-o spală des, o emanație subtilă și imponderabilă din respirația Fridolinii; poate că a intrat în spițăria lui Konya şi poartă încă în haine o atomă de Creuzot sau de acid fenic ce a trecut și pe lângă Fridolina. În sfârșit, omul ăsta nu mai este pentru mine un simplu Leonardescu, el este un trimis al cerului.
După obligatoriile şi riguroasele: „când ai venit? când pleci? o să mai stai mult pe aici?”, Învățătorul mi-a deslușit că se află aici cu cea mai nenorocită ocazie. Părintele şi o soră i-au murit zilele astea. Știi că Nazarethul României este Craiova; în această frumoasă cetate, Învățătorul a văzut prima rază de lumină.
Învățătorul este foarte trist; iată caracterizată de el însuși starea lui sufetească; citez onest şi exact: „Închipuieşte-ți, să-ți moară doi din familie în câteva zile, şi ceea ce e mai mult: să pierzi o cutie de tutun de 7 fr. şi 50 . În adevăr, Învățătorul a pierdut cutia, uitând-o în birja cu care a venit în oraş de la gară.
De patru zile este în Craiova şi caută mereu pe birjar – al cărui număr nu-l ştie -, pentru ca să-şi recapete cutia. E hotărât să mai urmeze cercetările până miercuri, când este silit să se întoarcă la post în Iaşi; însă… este un însă. .. daca va putea căpăta un congediu de două săptămâni, va rămâne să-și găsească cutia. o jumătate de ceas n-am putut ieşi nici el, nici eu din cutie. L-am strâns încă o dată în brațe şi l-am lăsat să plece în fuga mare după o birjă şi un birjar, ai cărui cai semăna [sic!] cu cutia. Mi-a făcut mare plăcere, şi, daca cumva cercetările lui vor fi încoronate de succes, sper să-l pot face a lua dejunul cu mine, ca să vorbim despre Iaşi.
Dar…se lesemo tota ațeste.
Petrache dragă, încă o dată, nu mă lăsa, scrie-mi. Aştept scrisoarea ta. Mi-e nesuferită viața; poți să mi-o uşurezi întrucâtva. Te ştiu bun, te rog ai milă de mine şi primeşte o sărutare frățească din toată inima de la mâhnitul tău prietin,
Caragiale
P.S. – Du-te la Heck, ia fotografiile: sunt plătite toate şase. Împarte-le, daca le găseşti bune, cum ne-a fost vorba. Dacă nu, scrie-mi să-ți trimit pe dată altele. Trimite-mi şi mie un exemplar, împreună cu un portret al tău şi cu un exemplar din cele două vechi ale mele pe cari le-ai luat cu colecția de la Buiucliu. – Țe fațe Fridolina? o doresc de-mi seacă sufetul. Mânțe-i mă-sa nasul așa şi pețețele!
Scrie-mi. Nu mă uita, scrie-mi curând şi pe larg.
Al tău,
C
N.B. – Recomandă scrisorile. Te desdăunez la revedere.
Către A. STEUERMAN-RODION
Stimate confrate,
Mai întâi îți mulțumesc, cam târziu, pentru măgulitoarele rânduri ce-mi adresezi prin „Opinia” (281, 31 oct.) şi-mi fac totodată o plăcere să salut respectuos pe cea mai legitimă a d-tale cititoare. Şi acuma iată de ce am întârziat – ca să-ți trimit şi câteva rânduri pentru gazeta voastră. Vreau să fiu om drept. Văd că nu e bine să capăt de pomană „Opinia”, singurul ziar român care-mi vine aci, şi a cărui sosire îmi face totdeauna bucurie, fiindcă afară de ştirile politice, îmi aduce în toate diminețile amintiri de fizionomia Iaşilor – şi eu cu sufletul sunt mai mult ieşean decât bucureștean, deși de fel sunt ploieştean…
E ușor de explicat: în Iaşi mi s-a deşteptat întâi dragostea de patrie şi de artă şi de altele ale lumii… şi cât e de mult d-atunci! – Și m-am gândit, aşadar, cum să-mi plătesc abonamentul? şi am găsit un mijloc – să vedem dacă am norocul să vă convină şi vouă. Iată.
Vă trimit o Cronică. Dacă vă convine, o publicați fără să o ciuntiți. Bine, eu înțeleg să aveți respect de opinia publică; asta e frumos lucru din partea unor publiciști, mai ales tineri; dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrân – iar nu merge. Dacă dar vă convine cronica mea, atunci trebuie şi voi la rândul vostru să fiți echitabili cu mine, şi anume: Eu, de regulă, la gazete, luam pentru un articol ca acesta 50 de lei, zi. . . lei 50 Abonamentul vostru pentru străinătate costă 40 de lei, zi. . . lei 40 Îmi rămâneți dar datori cu… lei 10
Iată cum doresc să mi-i plătiți. Să mergeți la Ermacov sau la Smirnov (păcat că s-a prăpădit răposatul meu bădia Drăgănescu! un moment n-aş fi crezut: la el vă trimiteam, la el care era român întreg, iar nu la nişte străini neîntregi!); la unul dintre acești doi nenorociți lipoveni, la care s-ar găsi marfă mai bună, să-mi cumpărați de 5 lei icre negre tescuite prima şi de 1 leu masline mari şi mici amestecate, şi să mi le expediați îndată prin pachet postal la adresa mea. Prin urmare:
Icre tescuite prima 5 lei, zi… lei 5
Masline amestecate 1 leu, zi… „ 1
Costul pachetului postal 2 lei, zi… „ 2
Rămân lei 2…
_________________________________________
Total… lei 10
Adică rest doi lei, cu care să beți, cu moderațiune, aperitive în sănătatea subsemnatului vostru confrate.
Acu, fiindcă afacerile băneşti le-am regulat, să trecem la cele intelectuale şi profesionale. Iată ce mai doresc.
Să-mi trimiteți, presupunând că ați primit afacerea, vreo patru-cinci exemplare din numărul respectiv. Dacă nu publicați cronica, vă rog stăruitor (supărare nu poate încăpea pentru aşa ceva între buni camarazi) să mi-o înapoiați în plic recomandat negreşit. În caz iar că da, atunci şi mai stăruitor vă rog, luați cu dinadinsul aminte la punctuația mea, păstrați-o cu toată scumpătatea. Dragii mei! să nu uităm niciodată că semnele scrisului sunt roabele gândirii noastre, cu multe necazuri şi răbdare cucerite de străvechii noştri părinți. Să fim cu ele stăpâni severi, dar şi cuminți şi omenoşi! să nu le cruțăm când trebuie anume să ne slujească, dar nici să le punem cu d-a sila la slujbe nepotrivite cu puterea lor – căci în amândouă cazurile trădăm egal interesul nostru propriu, păgubind intenției gândirii noastre.
Aşteptând un răspuns bun de la voi, vă salut pe toți, iubiți confrați.
cu toată stima al Dv.,
Caragiale
Wilmersdorf bei Berlin
Hohenzollernpl.
4 Vineri, 9/22.XI.[1]907
P.S. – Broşura 1907 conține nu numai articolul din „Die Zeit”, ci:
1. acel articol întregit (și acolo m-au ciuntit)
2. alte două articole inedite.
Așadar, dacă vreți să ajutați la vânzarea broşurii, anunțați așa.
Einschreiben (recommandée)
Herrn Doctor Urechia
Sinaia, Villa Urechia,
Rumänien
Berlin W., 2 martie 1908
Bibicule, din momentul ce primeşti aceste dulci rânduri, nu mai îmi scrie nimic: sunt pe drum; zbor ca un future leşinat de foame să cad peste o floare – o floare de varză acră şi de fasolică cu ardei. Rogu-te îngrijeşte ca un bun grădinar, să găsesc favoritele mele flori demne de pofta mea fără seamăn. Dacă aş mai sta aci încă zece zile, mor de foame: mi s-a lipit mațele [sic!] de sosurile germâne.
La revedere, fără rântaş.
