Daniela Bîrzu s-a născut la Iași pe 13 mai 1971. Locuiește în localitatea Valea Lupului, Iași. Studii: Colegiul Național Iași; Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, secția Energetică.

Începe să scrie poezie în 2010, postând în diverse reviste și pagini on-line. Publică poeme în revistele Mozaicul, Prăvălia culturală, Traducerile de sâmbătă, Sintagme literare, Cenaclul eCreator, Parnas, New York Magazin, O Mie de Semne.

În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem.

A publicat volumele de poezie: Magazinul de piane, Editura Opera, 2011; Trandafiri pe viscere, Editura Karth, 2014; Zone de acces, Editura Rocart, 2020.

poemele serii

//

am ascuns frica
de data aceasta ca pe o boală cu efecte grave.

ca și când ar cădea păsări cu aripile
frânte din cer.

am descoperit noi adicții
iceberg-uri pe suprafața mută a pământului.

//  te strângeam de mână. să nu pleci. n-ai plecat dar nici n-ai ramas.
simbol al nevrozei de care suferim împreună.
o clipă doar și pare că moartea vrea să ne înghită, să ne usture durerea ca o rană în care răsucești cuțite.//

am ascuns cu mâna pielea caldă
ca o ploaie de vară
în timpurile acestea în care
iubirea arde ca un corp rece dus într-un crematoriu.

pentru că
nu-mi mai este frică de ceea ce pot auzi
noaptea când nu ești alături de mine.

consecințele tratării bolii cu medicamente s-au văzut clar.

am devenit nefericită și mi-a plăcut asta.
te-am lăsat să respiri la fel ca pe păsările acelea
lăngă mine.

dar nu te-am atins.

m-am atins singură în singurătate și liniște
eram chiar în car service când brusc atacurile de panică mi-au penetrat corpul
și am dus mâna de mai multe ori la inimă.

vara aceasta vreau să strălucesc.

// mi-am testat duritatea ca pe a unei ape și am înțeles cât de
tulbure nămoloasă și plină de praf sunt. boala mea e neștiința, e frica,
sunt angoasele. merg pe drumuri întunecate în oraș și-mi cumpăr noaptea țigări.
le fumez apoi meditând așezată pe borduri.
cât să fie până acasă? e cod roșu în mine.
și noaptea transpir mici bobițe de sudoare pline de toxine.
stau în continuare în zone supravegheate cu bariere care se închid și se deschid de câte ori respir.
și da, ultimul tău sărut a fost ca un semn că viața se va termina așa, brusc.
fără explozii/ fără artificii/  un pumn de cenușă aruncat în apele mărilor//

m-au testat în ultima zi și nu, nu m-au găsit bolnavă.
mi-am tras masca de pe gură și am plecat.

dar eu știu că în mine zace ceva adânc în care mă împotmolesc/ceva
care ma va vinde pieirii.

vara aceasta va fi cald și bine. voi străluci. voi merge învingătoare mai departe.

restul îl voi lăsa să se târască așa ca păsările cu aripi frânte
pe care nu le-am putut salva.
când îmi va fi frig mă voi tăia.

așa va curge căldura / așa vor ieși adicțiile / asa va veni moartea.
așa mă voi atinge din nou singură la inimă sa fiu sigură ca și ea
mai este acolo.

//

prima injecție cu epinefrină. trei săptămâni de liniște
în care soarele n-a strălucit. au fost gânduri ca niște
ierbivore înfometate
traversând o pajiște arsă.
trei săptămâni
singuri cu suflul nostru calm și senin,
o plimbare de noapte
pe o stradă pustie din centrul vechi al orașului pe lângă bicicletele legate cu lanțuri
aproape senzuale, lustruite și strălucitoare,
așteptând.

*
șocuri care te scot din starea de groază,
după care se așterne o liniște compulsivă.
un șir lung de blocuri vopsite proaspăt roșu și galben,
din cartierele marginașe
acolo unde câinii se ling unul pe altul.
sunt câini cuminți care își ascut în tăcere
instinctul de luptă.
sunt
temerile. sinistre și indispensabile.
/atunci când ai tăi au spus nu este necesar să te străduiești prea mult, nimeni nu o face/ că e
de ajuns doar să intuiești dezastrele, să te lași în jos ca un animal obosit.
e la fel ca lupta cu gravitația.

*
pe drum mărșăluiesc camioanele schmidt – cargobull
căutând ieșirile, acolo unde între oraș și sat miriștile sunt încă negre sau moarte.
așteaptă combinele, utilajele electrice de îngropat
cu lamele lor strălucind,
retezând aerul.
asculți de
centrii nervoși ai nesiguranței care te avertizează permanent
că tot ce e bun și frumos
e învelit într-o folie la fel de strălucitoare și rezistentă.
dar uneori e suficient să scoatem ghearele și să rupem.

*
tot ce poți face mai bine
e la fel ca sfâșierea –
prin fața ochilor îți trece o mică parte din viață,
în amurg,
trailer-ul unui film din care îți rămân pe creier
scânteile orbitoare ale aparatelor de sudură
și lipsa de frică

*
stai oarecum singur, așteptând un tren, aproape de miriștea iașilor,
e ceață și o obositoare
senzație că furtuna se apropie.
momentul slow-motion al filmului.

*
e tot ceea ce construiești.
e seară, e același câine care te așteaptă, cu multă mulțumire și obediență
îți linge plăcut mâinile/ își ascute mai departe instinctul de luptă
pentru mâine.

*
și seringile, frica, soarele mic și negru,
toate în autoclavă.
acest vas închis ermetic pe care îl cărăm tot timpul,
ca pe o boală rușinoasă,
până erupe.
în minte,
fașele de tifon învelesc pământul
ori de câte ori e nevoie pentru a opri sângerările.
în realitate, trenul zguduie plăcile tectonice.
prin vibrații,
mușchii se mișcă, până încep să funcționeze normal.

*
cel mai bine este
să rupem
alternanța frică / liniște / somn care ne alimentează.
chiar dacă seara nimeni nu uită că
instrumentele chirurgicale se aruncă
în tăvițe de fier,
se sterilizează și din ele o să înghițim din nou
mâncarea și visele ca pe niște comprimate filmate.

//

frâne. cozi asimetrice în văzduh
de la atât de mult fum.
am lăsat prețioasele suflete să
înoate în aer ca pe niște elicoptere
ce-și caută un loc să aterizeze.

aici pe mormanele de fiare pe care le-au lăsat în urmă
după ce ne-au închis în cuști
noi cu respirațiile noastre trepidante
noi cu ochii noștri acoperiți de măști
noi cu brațele noastre implorând mila.

zero efecte secundare de la frică.
acarienii ne mănâncă în fiecare zi pielea

// e și pielea mea aici //

o pânză ermetică pe care poți să o rupi.
dozajele ne țin bine în viață.
apa, mâncarea, inimile frânte
spălate toate în aceeași cadă
o apă murdară și grea pe care
o arunci într-un pârâu curat.

suntem sinistrați dar absenți din dramele noastre.

// altcineva ne simte emoțiile //

am ani de zile de când nu mai pot să plâng.
mi-au luat plânsul si l-au făcut o funie.
m-au sugrumat.

// elicopterele sunt pe cale să plece.//

adulmeci amiaza cu botul unui câine
fără miros.
treizeci de kilometri până acasă.
orașul urlă.

e soare fierbinte
și tot ceea ce poți gândi
e frica. cai galopând prin țarâna albă
a deșerturilor.

lângă mine stă un copil care tace.
îl rog să zâmbească.
el știe cum se mai poate face asta.
dar copilul e mut.
îi lipesc fața de geam până buzele lui se întind
și începe să semene cu un zâmbet.

vreau să simt cum într-o zi vom pleca de aici
iar cuștile noastre vor fi deschise.

într-o zi vom fi frumoșii nebuni ai marilor orașe.
cei care au îndurat în tăcere
frica și foamea și groaza.

frâne. ne izbim de scaune,  unii de geamuri
alții de propriile piepturi.
până atunci doar atât / o avalanșă de cioburi și sânge
peste oraș și caii care continuă să alerge prin țărănile albe.

//

ascult un mix good feeling
citesc poezie gen z
noaptea se ridică din pământ
din mine
alerg până la capătul unui drum
unde a fost pus un semn interzis

sunt moartă într-un vis
sunt un cadavru frumos
simt că trăiesc într-o altă lume

lumea încă mușcă din mine
am flori frumoase
garoafe roșii și orhidee albe pe piept

trec pe lângă o poartă și continui să alerg
sunt într-o stație de autobuz unde ceva cu un motor mă va duce
lângă    ai  m e i

le voi dărui florile mele
le voi spune că am făcut un sacrificiu ca să ajung aici

mi-e frică pentru că mă vor privi
și nu mă vor recunoaste

de aceea
mi-am pus fluturi negri pe ochi
ca pe niște răni

nimeni nu cunoaște mai bine decât noi o rană
un vânt care te izbește de un zid
un curent electric care străbate corpul
un fulger descărcat în piepturi
un motor care se oprește deodată
și trebuie să cobor / să cobor.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.