Daniela Bîrzu s-a născut pe 13 mai 1971 în Iași. Actualmente își are reședința în localitatea Valea Lupului, Iași. Este absolventă a Liceului Național din Iași și a facultății tehnice „Gh. Asachi”, secția energetică, Iași.

A început să scrie poezie în 2010, postând pe site-uri literare.
În 2011 scoate prima carte, „Magazinul de piane”, Editura Opera, 2011.
În 2012 apare în antologia  „Virtualia”, editura PIM 2012,  cu poeme selectate de Alina Manole.
În 2014, sub îndrumarea Medeei Iancu, apare a doua carte „Trandafiri pe viscere”, Editura Karth, 2014.

Continuă să publice poeme pe site-urile online și în revistele „Mozaicul”, „Prăvălia culturală”, „Traducerile de sâmbătă”, „Sintagme literare”, „Cenaclul E-creator”, revista „Parnas”, „New York Magazine”.
În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem, condus de Călin Vlasie.
Până la momentul actual, nu a avut referințe critice.

„Susține porția zilnică de poezie care-ți face viața altfel. Un proiect «O Mie de Semne». Intră și tu pe https://www.patreon.com/omiedesemne și donează minimum un dolar pentru porția zilnică de poezie.”

psalmi

//

un ecran imens în care ne privim fețele albe

fără discriminare

un ecran în care însuși soarele se cufundă

în ceață și scrum

ca o țigară pe care ai lăsat-o să ardă

stai la un geam undeva sus

într-un bloc părăsit

și ți se pare ca între tine și aer este ceva care

te apără

ești simplă ca iluzia aceasta

în care pașii ți se afundă grei în lutul galben al pământului

stai învelită ca un șal pe corpul bunicii

nu mai simți frica

pe ecran apare chipul ei și te mângâie

această imagine

deși știi că totul în jur nu e decât materie întunecată

nu simți puterea ei

dar e asemenea unui cuțit pe care dansezi

îți imaginezi lucruri

becuri stinse în noaptea adâncă

drumuri de lut printre cartierele părăsite

tu și cu bunica ta îngropate în același pământ negru

murmurând psalmii pe care cineva îi scrie cu roșu

pe ecranul gigantic.

//

prin iarba proaspăt tăiată

firele sunt vârfuri de lance pe care eu le mângâi încet

mai am puțin și voi fi invers

cu mâinile umblând pe tălpile cerului

fiecare vindecare e un miracol aici

căinii au colți ascuțiți de pielea mea

îngeri fără aură ascultă rock metal

cei mai îndrăzneți se prăbușesc în duhoare și praf

la fel ca aici pe pământ

unde stăm la distanță unul față de altul

lepra noastră e frica de moarte

bucuria noastră e inutilă

eu nu mă tem

nu mă bucur

merg prin iarba proaspăt tăiată

și sângerez

sângele negru și pur al neputinței

spune-mi tu ești un câine

sau o altă ființă care se zbate între viață și moarte.

//

umblu prin pădurile nordului am inima plină ca urletul unui lup

ce tocmai a ucis un cerb am ochii cerbului privind spre cer

am cerul în aorte bine legat de gândul sinucigaș

am gândul sinucigaș am lașitate prin coroana de frunze

unde nu se mai vede burta soarelui umflată și flămândă

foamea celui care știe să piardă

frumusețe și amintiri

curgeți ape curgătoare până vă vor opri barajele

așa ca tristețile

am pașii pe mușchiul verde și negru

acolo îmi pun corpul să doarmă

stralucire doar în minte

în jur întuneric

urletul lupului

care îmi șoptește un cântec de leagăn

curgi frică, te vor opri iernile aspre și geroase

curgi frică la fel ca o zăpadă murdară și noroioasă

până la inima mea platoșă neagră, îndurătoare.

//

căldura ne-a oprit respirațiile

stare larvară din care aștepți să iasă un fluture care să

ți se prindă în păr ca o traumă trăită demult

părul îți crește cu 1 mm pe zi la fel și frica

senzația că mâine ai să zbori este falsă

ordinea a fost stabilită demult

întâi stai în genunchi în noaptea adâncă și grea

ca o femeie gravidă

apoi ridici pruncul și îl pui în pătuț

te uiți prin grilajul de fier

de parcă ai fi într-o închisoare iar deținuții sunt organele tale

murdare

căldura a muiat geamurile

acum poți să ieși să te plimbi pe străzile încinse

dar mereu te întorci între pereții de sticlă

și de aici se vede orașul care te-a vomitat

lumini slabe în noapte / stare de neliniște

pruncul țipă neîncetat

îl sugrumi cu un cordon roșu

dacă ti-aș spune mai mult ai zice că toți suntem la fel

ne izbim de pereți și căutăm libertatea

fluturele ni se plimbă prin corp

se oprește în dreptul inimii și o-nvelește în aripile lui otrăvitoare

dacă ți-aș spune că pruncul a tăcut ai zice că toți suntem la fel /

întâi țipăm apoi tăcem, când ne doare ceva.

//

e vară și corpurile încep să freamete

n-am mai dormit de nopți în șir

am sfredelit pământul ca niște sobolani căutând apa

// îmi aduc aminte orașul ca pe o busolă care îmi arată exact

pe unde trebuie să merg//

zilele sunt lungi, nopțile sunt lungi

trăim în zone metropolitane

cu autobuze și străzi prăfuite

aproape de oraș și marile lui corporații

aici este altfel viața

corpurile abia mai mișcă în așteptarea fericirii

zonele de acces sunt limitate

ca să scrii mai departe trebuie să cobori undeva într-o

pivniță sau un beci

și cobori răcoarea te mângâie ca o pisică torcând

liniștea te face să visezi

aici se simt mai bine undele seismice ale pământului

printre sticle de vin înșirate pe rafturi și borcane rămase de

anul trecut

simți pași cunoscuți

sunt bunicii și toți cei care au murit cândva

într-o zi și tu o vei face/ dar aici în acest adăpost

antiatomic te simți cel mai în siguranță

nu trebuie să te prefaci

că râzi

că plângi

că ți-e frică

e vară și șobolanii trag să moară

celelalte corpuri merg prin arșiță

ne prefacem că nu le vedem

aici în zonele metropolitane în inimile noastre totul e viu

doar amintirea orașului ne mai face să tresărim

ca și cum am avea niște insecte pe corp de care

vrem să scăpăm.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.