A patra ediție din anul acesta și a 195-a „din toate timpurile” a Institului Blecher le-a avut ca invitate pe scriitoarele Daniela Rațiu și Lavinia Bălulescu. Amfitrion a fost, ca de obicei, șarmantul local Tramvaiul 26, iar moderator proaspăt intratul, cum se spune, „în rândul lumii”, Claudiu Komartin.
A fost o seară tihnită la Institutul Blecher, cu lecturi din două volume de poezie apărute recent, „Staniol” (Charmides, 2018), de Daniela Rațiu, și „Zmeii sunt de treabă” (Paralela 45, 2018), de Lavinia & Constantin Bălulescu.
Sigur că, atunci când ai, în aceeași ediție, două prezentări de carte, nu te aștepți la o desfășurare spectaculoasă a „ostilităților”, însă cum bagajul de surprize de la Tramvaiul 26 pare inepuizabil, am avut și aseară plăcerea să auzim nu numai două lecturi foarte bine articulate, percutante și lipsite de timorări emoționale, ci și două dialoguri între moderator și autoare care au înlocuit cu brio obișnuitele discuții pe texte.
Fără alte comentarii, iată ce a discutat Claudiu Komartin cu Daniela Rațiu și cu Lavinia Bălulescu după fiecare calup de lectură:
Claudiu Komartin: Sunt 13 ani scurși între prima ta carte de poezie, „Ciorap cu firul dus”, și „Staniol”. E o perioadă destul de lungă. Mi-aduc aminte, și poate facem împreună exercițiul ăsta de memorie, că era începutul anilor 2000 și ne descopeream de la distanță. Erați voi la Timișoara, Tudor Crețu, Alex Potcoavă debutaseră deja de câțiva ani, cred, în 2001 sau 2002, probabil, înaintea ta sau a mea. Era o efervescență, era un mediu în care simțeam și noi, care eram grupați mai ales în cenaclul Euridice, condus de Marin Mincu, că există o concurență, că exista un fel de rivalitate întreținută mai ales de Tudor Crețu, care e un tip combativ. Cum de a trecut atâta timp până să revii la poezie? Fac o paranteză, amintind de faptul că în acest răstimp ai publicat două romane și un volum de teatru.
Daniela Rațiu: Era, într-adevăr, o concurență, ca să zic așa. A și fost o întâlnire la un moment dat, ați venit voi la Timișoara într-un grup masiv. Era un sentiment mișto în Timișoara acelor ani. Cumva, după o perioadă de liniște editorială destul de lungă, plus că era și povestea cu generația 2000, Polirom îi publicase, deci practic s-a intrat atunci într-o altă paradigmă.
C.K.: Trecuse ceva vreme de la generația lui Ion Monoran…
D.R.: Exact. Eu, împreună cu Tudor și cu Alexandru, ne-am format și în jurul celorlalți. Și acum există, poate nu atât de organizat, dar atunci gravitam cu toții în jurul cenaclului „Pavel Dan”.
C.K.: Cenaclu care are 50 de ani…
D.R.: Da, așa este. Ne-am format și în jurul celor care formaseră o grupare de proză, cu Daniel Vighi și Viorel Marineasa. Au fost ani foarte faini. Păcat că s-a ajuns iar într-un fel de „fiecare își vede de-ale lui”. Parcă nu mai există acea unitate. După ce am debutat cu poezie în 2005 m-am lăsat provocată de proză, de teatru, de scenariu de film. Întoarcerea la poezie a venit cumva firesc, pentru că la poezie te tot întorci…
C.K.: E o carte scrisă într-un timp scurt?
D.R.: Nu. Practic am început să scriu la ea din 2015. A venit așa, natural. Cred că era un dor de poezie, pentru că scriitorul care debutează cu poezie nu poate renunța la zona asta. Sau poate renunța, dar te trage tot timpul acolo.
C.K.: Ai pomenit de scenariu de film și aș vrea să vorbim un pic și de latura asta a activității tale, despre documentarul care a ieșit la sfârșitul anului trecut. Are o însemnătate și istorică, și afectivă până la urmă, pentru că se leagă de un moment și de o rană care am impresia că nu s-a închis nici după aproape 30 de ani. Aș vrea să mai povestim nițel în general despre documentarul ăsta, care are mize pe literar, pe de o parte, și pe etic, pe de altă parte.
La noi nu prea se întâmplă asta, nu prea se fac astfel de filme. Dacă stau și mă gândesc la alte spații, cel spaniol, cel anglo-saxon – BBC-ul face niște documentare superbe despre vieți ale pictorilor, ale poeților – la noi sunt foarte rare documentare cum este cel de anul trecut despre Eugen Cioclea, sau cum e cel care va avea premiera pe 8 martie cu Nina Cassian. Cred că tu ești în zona asta și cauți să lucrezi… Dar hai să vorbim despre documentarul de la sfârșitul anului trecut.
D.R.: Da, este vorba de un documentar, „Porția de libertate”, care e de fapt un exercițiu, fiindcă între timp lucrurile s-au schimbat… Adică „Porția de libertate”, cu Daniel Vighi, Viorel Marineasa și Radu Vancu. Practic, căutând în zona asta de vizual și fiind și în zona asta de scris, am simțit efectiv că lucrurile astea trebuie să se întâlnească. pentru că mi se pare că fiecare trebuie să facă tot ce poate.
Ideea documentarului este aceea a literaturii care se îmbină cu lupta pentru libertate, cu protestele de astăzi. Anul trecut, la acel documentar de 29 de minute, s-a adăugat în mod natural și povestea lui Ion Monoran. Apoi a venit iarăși, tot în mod natural, povestea pe care am filmat-o în decembrie cu Petru Ilieșu.
El acum a devenit un documentar de o oră, pe care în momentul de față îl montăm. Practic va avea o altă față, deoarece cred că e foarte important ce se întâmplă în zilele noastre cu protestele. Cred că e foarte important ca scriitorii să se implice în asta. Cred că scrisul nu poate exista în afara zonei care vorbește despre libertate, care militează pentru libertate.
C.K.: De-asta și numele pe care le-ai pomenit, scriitorii care au fost în obiectiv. Sunt niște personaje cu o latură civică și etică foarte pronunțată. Petru Ilieșu, care e unul dintre reperele morale ale țării ăsteia în ultimii 30 de ani. Monoran, poetul care a făcut Revoluția la Timișoara, care a oprit tramvaiele.
De-asta mă interesează felul în care se poate face un arc peste timp, 1989, începutul anului 1990, și 2018-2019. Cum se poate privi de aici înspre 1989, care sunt lucrurile care ar putea să lege pe cineva, ca Marineasa, tot așa, un scriitor foarte intransigent din punct de vedere moral… Radu Vancu, despre care știm că de câțiva ani încoace ține stindardul protestelor și al mișcării „Vă vedem din Sibiu”. E probabil mișcarea cea mai constantă și mai încăpățânată în sensul ăsta al rezistenței civice.
Ce presupune din punctul de vedere al cuiva care e în zona de vizual – mă interesează asta fiindcă nu știu prea multe din zona asta – să faci un astfel de documentar, să-l construiești? Asta pentru că e o muncă diferită față de cea a construirii unei cărți sau a unui proiect literar. Presupune bani mai mulți, presupune resurse în general, cel puțin 4 sau 5 oameni, nu?
D.R.: O să te surprind. Eu fac un master la Facultatea de Arte, și împreună cu un coleg de-al meu, care este tot la foto-video, dar la licență, e anul II – un tip care s-a născut în 1996, deci n-avea nicio legătură cu Revoluția. Ne-am cunoscut practic la un curs de film – eu fiind și în zona asta cu scriitori, crescând practic cu Vighi, cu Marineasa, cu spiritul ăla de Timișoara care mereu e supărată că lucrurile nu se întâmplă – și totul s-a legat firesc.
În momentul în care am început să fac aceste documentare – pentru că mi-am dat seama că nimeni nu vorbește pe vizual despre textul scris. Scriitorii sunt inexistenți aproape. Într-o epocă vizuală mi se pare că nu poți să-i eviți pe scriitori. Și atunci poate că așa s-au legat lucrurile, firul roșu care îi leagă pe toți acești scriitori în această poveste pe care am filmat-o împreună cu colegul meu.
Că tot vorbeai de Radu Vancu, vom avea o proiecție și la Sibiu, cred că în 29 aprilie, iar la București probabil că mai în vară. Filmul se numește „Vom lupta și vom fi liberi”, pentru că de fapt despre asta este vorba. Textul scris și scriitorii care apar în acest film tocmai despre asta au vorbit.
Fie că au vorbit despre perioada de dinainte de 89 – Petru Ilieșu, care a fost și arestat, a avut probleme – deci există un fir roșu care leagă și textele lor, și biografiile lor. De fapt, ăsta este firul roșu, lupta pentru libertate. E mereu aceeași, de fapt. Și acum, dacă ne uităm în jurul nostru… Este aceeași poveste ca în 1989. Păstrând proporțiile, firește.
Claudiu Komartin: Lavinia, ce se mai întâmplă pe „Terasa fericirii”?
Lavinia Bălulescu: Pe „Terasa fericirii” a venit primăvara, oamenii beau o cinzeacă, vorbesc tare… În după-amiaza asta am încercat să dorm, dar nu am putut deoarece au cântat foarte frumos și foarte tare, eu locuind la etajul I, terasa fiind la parter. Așa că am stat și am ascultat și am visat ceva, dar nu știu dacă s-a întâmplat sau nu.
C.K.: Hai să vorbim nițel despre cartea apărută anul trecut, despre cum ai scris-o pe măsură ce publicai pe blogul ziarului Adevărul.
L.B.: Eu sunt, printre altele, și editorialist. Public în Adevărul de week-end. Este ziarul care apare în fiecare vineri. E o rubrică de 3000 de semne pe care o am de când m-am mutat la București, de aproape șapte ani. M-am mutat, de altfel, chiar cu scopul de a lucra la Adevărul.
La un moment dat mi-am dat seama că se conturează niște personaje care se tot repetă, niște universuri, „Terasa fericirii”, tramvaiul 36 și așa mai departe. Am început să mă concentrez pe lumea asta pe care am creat-o acolo. S-au strâns foarte multe texte în cei aproape șapte ani și, la un moment dat, anul trecut, m-a întrebat cineva de la Polirom dacă n-aș fi interesată să fac o selecție a textelor fix pe tema asta a orașului, a tramvaiului, a oamenilor care stau pe terasă.
Am făcut asta și așa s-a născut „Terasa fericirii”. Numele era stabilit cumva de la început, în sensul că, de fapt, în jurul acestei terase se coagulau toate celelalte povești. Și pentru că numele suna foarte interesant.
De altfel, acest nume nu l-am inventat eu, ci chiar scrie pe o tablă, acolo, „Terasa fericirii”. Bineînțeles că am verificat dacă numele ăsta este înregistrat undeva, dacă aș putea să mi-l asum. Asta a fost toată istoria.
C.K.: Și istoria acestui epistolar poetic cu tatăl tău?
L.B.: După ce m-am mutat la București, acum aproape șapte ani, după cum ziceam, am avut o perioadă în care nu prea am mai scris. Am publicat în 2013 romanul „La mine-n cap”, la Cartea Românească. În 2012 în toamnă mă mutasem în București, în 2013 a apărut romanul, dar oricum, el era scris la Timișoara… N-am mai continuat să scriu nimic.
Tatăl meu, care toată viața a încercat să mă convingă să scriu și să mă motiveze să scriu, a început la rândul lui să scrie – mai publicase, de fapt, o carte de poezie – deci a continuat să scrie și și-a făcut un obicei din a mă suna în fiecare seară sau la două seri ca să-mi citească ce-a mai scris.
Efectiv îmi recita la telefon poeziile și se aștepta chiar să-i fac și un pic de critică, să-i spun ce mi-a plăcut, ce nu etc. Din tot jocul ăsta, din toate discuțiile astea telefonice, dar și din faptul că, la momentul acela noi locuiam, așa, triunghiular – mama mea era în Turnu-Severin, tatăl meu se mutase cu jobul în Rădăuți, în nordul țării, iar eu mă mutasem în București – și încercând să ținem cumva familia strânsă, deși era foarte greu, la un moment dat i-am propus tatălui meu să încercăm să facem un experiment.
El să-mi trimită o poezie, iar eu, ca o reacție la poezia lui, bineînțeles, să-i trimit altă poezie. Și am continuat treaba asta vreo doi ani. Eu, care sunt documentaristul familiei, am și notat tot într-un carnețel, cu pixul. Unele erau mai prostioare, altele erau destul de ok, la care se putea lucra.
În fine, am început să le transcriu pe calculator, după care am fost invitată, deși eu voiam să mă concentrez pe proză, la tot felul de festivaluri de poezie. Inevitabil, la un moment dat nu mai aveam ce să mai citesc, fiindcă nu mai scrisesem poezie între timp.
Acum doi ani am fost la FILIT, la Iași, am făcut într-o seară o lectură cu Emil Brumaru. Atunci am citit o parte din poeziile care urmau să se transforme în cartea asta. M-a întrebat Cosmin Perța, care se mutase la Paralela 45, dacă nu am de un volum.
Întâmplător chiar aveam. Le-am luat, le-am editat, i le-am trimis și asta este ce-a ieșit. Anul trecut la Gaudemus am prezentat-o frumos cu tata, am participat apoi la lecturi, am fost și la Timișoara, a fost foarte drăguț.
