Pornesc de la următoarea afirmație a lui Gabriel Liiceanu din „Întâlnire cu un necunoscut”:

„De câteva ori, fiindu-mi rușine că sunt român, am devenit pur și simplu om.”

 Am fost și eu uneori, ca noi toți presupun, rușinat că sunt român. Și nu, n-am simțit în acele momente o adiere de umanitate înconjurându-mi trupul. Nu m-am simțit „pur și simplu om”. M-am simțit mai degrabă ca o ființă aparținând unei subspecii de homo sapiens, fiindcă rușinea evacuase din forul meu interior ideea că m-aș putea simți bine în continuare în pielea mea de om.

Mi-e rușine, spre exemplu, când intelectuali precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu sau Horia Roman Patapievici (mai numiți voi alții) sunt terfeliți de conaționalii lor. Când nu pot să răspund unor întrebări nu din neștiință, ci din cauza emoției negative provocate de o indignare subită, simt că mă dezumanizez. Sunt infectat instantaneu de virusul care generează dispreț și neînțelegere. Lucru care, invariabil, mă face să nu mă mai simt om.

De ce trebuie, spre exemplu, ca semenii mei să-și mânjească wall-urile de pe facebook cu pestilențe textuale pseudoaforistice? De ce trebuie să stâlcească numele „Liiceanu” sau „Pleșu”, transformându-le în „Liicheanu” „Liigheanu” sau „Preșu”? Ăsta e argumentul suprem? Asta e limita intelectuală de la care pornește orice încercare de înțelegere a unei idei  exprimate public?

Unei provocări lansate argumentat, într-un articol sau într-un eseu, i se răspunde cu o înjurătură. Aici dialogul e pur și simplu suspendat. Cum să răspunzi unei grosolănii atfel decât ignorând-o, aruncând-o în uitare sau în recycle bin?

E stupefiantă inventivitatea celor care contraargumentează, ceea ce demonstrează că sunt oameni cu o anumită inteligență. Adoptă strategia învârtitului în jurul cozii. Oricum ai da-o, orice ai răspunde, orice părere ai avea, ai să primești din partea lor un răspuns contrar. Aș plusa susținând că, în momentul în care renunți exasperat, fiindcă îți dai seama că nu vei ajunge nicăieri, răspunzându-i preopinentului cu propriile argumente, acesta va ajunge să le răstălmăcească, mistifice și să le contrazică și pe alea, fiindcă în iureșul conversației a uitat ce a susținut anterior. I-aș numi pe aceștia campioni ai negării, nihiliști care duc totul în absurdul absurdului.

Mi se întâmplă să mi se spună, cinic (sau dacă nu chiar obraznic), de la înălțimea de neatins a intelectului vreunui tip care îți citează permanent din cele zece cărți pe care le-a citit, că îl deranjează „nivelul discuției”. În momentul ăla totul se cabrează în mine. Îmi dau seama că terenul pe care joc, în loc să fie unul deschis, e de fapt curtea unei închisori. O închisoare a îngâmfării și a aroganței.

De fapt, tind să cred că licheaua perfectă a zilelor noastre nu este doar un om lipsit de caracter. Este acel om lipsit de caracter care își condimentează existența marginală cu boabe de aroganță și ceva praf de cinism. Nu poți combate cu un astfel de specimen. Vei sfârși învins mereu, stors de puteri și epuizat nervos. Discuția cu o lichea este oarecum echivalentă cu aceea purtată cu un nebun. Până la un punct totul este logic dacă ești de acord cu el. Dacă îl contrazici, totul o ia razna. Îți va explica, privindu-te de sus, cu argumente, că ești în eroare și că numai el are dreptate. Te va face să te simți inferior. Iar dacă va epuiza toate etapele sistemului hermeneutic pe care-l folosește, va sfârși prin a arunca o înjurătură. Iar asta te va lecui pentru o perioadă de tentația de a mai începe o conversație cu o astfel de „supraspecie” de om.

De ce trebuie să fim lichele, când am putea bine-mersi să avem un dialog și să nu ne irosim în contraargumentații futile? De ce trebuie să stâlcim nume în loc să spunem deschis în ce credem? De ce trebuie să coborâm într-atât încât să-l facem pe celălalt să se simtă îngrozitor, doar pentru satisfacția vremelnică de a simți „că am avut dreptate”?

(foto credit: https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-andrei-plesu-h-r-patapievici-platiti-din-afacerile-microsoft/)

gelu diaconu
[email protected]

 

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment