De-a lungul a mai bine de un an și jumătate de existență a rubricii „Poșta redacției” am debutat mai mulți tineri autori, poeți și poete ale căror producții literare mi s-au părut la momentul respectiv mai mult decât promițătoare. Unii dintre ei au confirmat, spre bucuria mea, ba mai mult, au debutat și editorial, cărțile lor fiind primite foarte bine.

Voi continua să promovez tinerii aspiranți deoarece O Mie de Semne și-a dorit asta întotdeauna, să găsească și să „arunce în lume” texte valoroase, scrise de autori – unii dintre ei abia ieșiți din adolescență – cu o maturitate surprinzătoare și cu modalități poetice de expresie mai mult decât convingătoare.

Închei acest an atipic și plin de tot felul de surprize cu un tânăr autor, Gabriel Cărtărescu, din a cărui notă biografică, așa cum veți vedea un pic mai jos, lipsea un element esențial: poezia. Sper să fie, așa cum bine zicea Dan C. Mihăilescu, acel „element coagulant” în jurul căruia vor gravita alte și alte modalități literare de expresie, fie că vorbim despre articole, eseu sau proză.

Gabriel Cărtărescu e pasionat de electronicele vechi, de muzică și de cafea. Face parte din grupul de scriere creativă Liternauții. A fost inclus în trei dintre antologiile scoase de Editura Arthur în urma câștigării concursului național Locuiește în poveste. Are rubrică permanentă în revista Ordinul povestitorilor și a publicat articole și în Dilema Veche. E implicat în proiectul secret Robert Ersten. A câștigat locul III la concursul național de eseuri inițiat de Dilema Veche. Este elev în clasa a XII-a la Școala Germană Hermann Oberth din Voluntari.

Dacă aș fi

Sufletul meu e stâng și moale
stau pe gunoaie, într-o groapă de gunoi
care se întinde până la capetele lumii
mă chinui să găsesc obiecte din sticlă
orice obiecte,
borcane, sticle, decorațiuni, geamuri

după ce le găsesc
le sparg în așa fel încât
să iasă întotdeauna o formă
și-apoi mi le înfig în inimă

tricoul meu albastru e găurit
pielea mi-e găurită
uneori trebuie să aștept 
până mă pot mișca din nou
până când corpul meu devine iar roșu

aerul murdar și cioburile îmi gâdilă inima
râd
nu pot să-mi dau seama ce fac greșit

dacă inima mea are găuri prea adânci în ea
ca să poată fi umplute de-o sticlă?

uneori încerc să-mi astup găurile 
cu propriul sânge
alteori cu miere sau rămășițe lichide
pe care le găsesc prin gunoaie
dar se usucă și mă doare
și-mi ard găuri și mai adânci în inimă

cândva am găsit un ciob de oglindă
și mi-am văzut fața
apoi m-am uitat la inimă
arăta ca plămânii unui fumător
neagră, plină de cicatrici

atunci am încercat să mi-o scot
am reușit
am aruncat-o pe undeva printre gunoaie
m-am întins pe o pungă neagră și din ceasul acela
nu știu dacă m-am mai ridicat
am stat acolo privind norii albaștri
pe cerul alb

uneori parcă-i mai simt bătaia
așa, slabă, cum era
mă întreb unde o fi acum

de găsit aș putea s-o găsesc
dacă aș avea de ce
până la urmă, aici îmi petrec eternitatea

Mi-e dor de inima mea mare și roșie.

Patinatoarele

Am o muzică-n cap
dar nu v-o pot transmite

patinează la mine pe parchet
niște oameni mici
cât cărțile de pe rafturi
chiar mai mici
dansează, cad, se joacă

Un sentiment de clipă frumoasă
care chiar se întâmplă
o clipă pe care-o ții în brațe
în care te scufunzi
pe care o simți și o iubești
știind că-i numai o clipă
și nici măcar din prezent
prezentul fiind la un an și câteva luni
mai târziu

S-a lăsat întunericul
fetele continuă să patineze pe parchetul prăfuit
din camera mea
gândurile încep să patineze și ele
zboară
se lovesc haotic de televizorul meu
pereții mei, papucii mei cu unicorni,
sunt ca radiațiile gamma
îmi pătrund pielea

Azi sunt leneș și obosit

Începe o ninsoare
fulgii îmi cad pe parchet
patinatoarele care au dat totul
sunt și ele obosite și leneșe
de ceva timp tot ninge
ele-s îngropate-n zăpadă
norii îngheață frumos

Pe geam nu văd nimic,
dacă-mi doresc cu tărie, pot ghici un câmp
albastru închis ca un adio

Oamenii-s doar fețe
în lumea lor, plutind pe-acolo,
printre flăcări, zâmbete, lovituri în frunte
muzică deranjantă

Mă bate inima.

Pe toți ne bate,
poate că e supărată pe noi
poate că te văd
poate că mă gândesc la tine fără să te cunosc
n-ar fi ceva nou
nu am instinct competitiv

Poate că te iubesc
poate că ești doar altceva
camera mea e tristă acum
parchetul e alb
patul a obosit și s-a dus să se culce
pe patul mai mare
din dormitorul părinților.

Trei capete

Îmi iubesc magnetofonul
un Akai 4000 ds mk II
muzica se aude
mult mai bine decât la chestiile noi

înregistrez de pe vinil
carcasa argintie
a meritat sută la sută
fiecare leu, în total o mie

nimic preînregistrat nu pot găsi
să sperăm că aparatul nu va rugini
închei acest poem
cu o bandă de Cohen.

Cădea-mi-ar cuvintele din gură

Am un maxilar în piept,
niște lucruri
pieptul meu vrea să înghită
se zbate foarte tare
pieptul meu e controlat în clipa aceasta,
nu e normal
am miere în piept
în piept, în piept

piept, piept, piept, piept,
mănâncă, mușcă, devorează, vânează

stai calm în nebunia ta și plutește
cu viteză
mai bagă ceva în tine
îmi ard plămânii cu pasiune

somnul a dispărut din piept
vai de pieptul meu
dacă aș încerca să stau pe spate
cu capul spre cer și picioarele spre o clădire
și-aș aștepta să cadă o bucată de avion
sau ceva pe pieptul meu
poate atunci s-ar schimba ceva

am încercat să-mi înfig șurubelnița,
dar n-a mers
poate ar trebui să mă duc să cumpăr una nouă

o iau spre Dedeman
podeaua, asfaltul se simt așa bine pe tălpile mele
zici că patinez
printre iarbă și copaci
clădiri pătrate fără detalii

sunt prea energic
așa că încep să urlu și să râd incontrolabil
smulg iarba cu violență
mi-o îndes în gură
sunt în euforie acum
am sentimentul că eu controlez firele de iarbă
eu le decid soarta
sunt cu totul lipsite de putere în fața mea
sunt Dumnezeul ierbii, puterea mi-e absolută,
pot să salvez sau să distrug
încep să mă dau cu capul de-o piatră
râzând
mă simt iubit de Univers
iarba nu crede-n mine
stă acolo și crește în nesimțire

plec cu tristețe
ajung la Dedeman unde un cap de cățel
cu spume la gură
și ochi roșii
urlă până nu mai știe de el 
și se micșorează

acum e un breloc
îl arunc în canal

apoi mă gândesc că n-o să-l mai văd
niciodată
încep să tremur de disperare
plâng, transpir,
mușchii ard, urechile țiuie,
brusc îmi amintesc o secvență de numere
unu, doi, patru
în clipa următoare încep să râd atât de tare
încât sângerez din nas
și leșin

nu o să uit ce-am visat în ziua aceea
o prințesă-cățel cu o rochie roz și ochi
ca de sticlă
locuia în canale, mă ruga s-o ajut să 
se întoarcă acasă
unde se putea înveli cu ziare călduroase
iar pereții îi șopteau fel de fel

m-am trezit cu fața udă
eu nu m-am simțit ca acasă vreodată
tot ce-mi trebuie e un spațiu întunecos
unde să aud zgomote și să mă mângâie șobolanii

tot ce vreau e să aud
te iubesc
poate dintr-un ecou
sau dintr-o umbră
și să-ncep să râd până scuip sânge
și să mă dau cu capul de-o țeavă
din locul acela
de-acasă.

Mesaj

Sunt un om bun
pentru mine și tine

când ne vedem
îți aduc farfurii împodobite
și rochii cât gumele de șters
uneori mai vin și cu muzică
sau ciocolată

te-aș împinge de pe balcon
să cazi și să râdem

aș merge cu tine
într-un spațiu alb cu animale
de pluș
ți-aș face un machiaj din vidul spațiului alb
lăsând în urmă punctele negre
ar arăta ca o galaxie cu stele
numai că invers

te-aș strânge-n brațe până oasele ți-ar curge
apoi ți-aș face oase noi
orice organe sau țesuturi aș folosi
tu ai rămâne aceeași

vezi unde mă uit
cu un ochi de cal și unul de rață
și știi cum stau lucrurile 
cât de adânc pot privi
când mă concentrez pe puncte
sau pe atingeri.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.