Volumul „Desprindere”, de Mina Decu (Editura Charmides, 2018), se remarcă printre debuturile în poezie ale anului 2018 nu doar prin ritmul, sintaxa şi structura insolită, ci mai ales prin impresia mobilităţii, a fluxului dezinvolt şi neîntrerupt de imagini de natură diversă. Textele sunt produse ale unui mecanism interior care dislocă elementele mai multor dimensiuni materiale şi ideale, reale şi imaginate, trăite sau visate, creând senzaţia de mişcare browniană. Nimic nu e stabil, totul circulă, se desprinde de context şi se repoziţionează în alt spaţiu textual/ semantic.

Vocea lirică reflectă procesele unei conştiinţe poetice expansive, obsedate de plăcerea depăşirii limitelor de percepţie şi, mai ales, a modului comun de raportare la realitate („închide-mă în cap în vata de sticlă a ideilor fixe nimic/ nimic/ nimic/ nu-i mai real decât asta”). Mediul existenţial este o structură multidimensională, în care intră nu doar concretul direct perceptibil, ci şi abstractul, imperceptibilul, ceea ce rămâne necunoscut, intuit: „am nevoie de pulsul vieţii din mai multe sfere/ e un fel de omnipotenţă/ sau poate doar laşitate/ mascată în nevoia constantă de comunicare”. Transcenderea dimensiunilor impune un alt mod de raportare la sine prin escapada din cotidian şi prin autoflagelare.

„Desprinderea” de sine are loc prin încercarea de a reprima impulsurile afective pentru a surprinde modul în care creierul îşi execută operaţiile fără influenţa emotivităţii: „din momentul în care te repui în circulaţie/ îţi zici/ că mintea caldă nu a fost niciodată ce trebuie/ şi că inima este doar pentru a pompa sânge”. Necesitatea răcelii, înstrăinării, îndepărtării se asociază tendinţei de evadare în spaţii străine: „plec tot mai departe undeva unde aerul ar putea să-mi îngheţe mintea încep să practic criogenia mnemonică orice numai să pot rezista nefisurată”, „nu te mai încălzeşte nimic/ la malul mării cu gheaţa la picioare/ crezi că viaţa poate fi mai frumoasă de atât/ şi tremuri”.

Suferinţa este condiţia iminentă a unei percepţii care satisface prin profunzime şi intensitate: „nimic nu doare mai tare ca atunci când îţi fixezi privirea într-un punct străin”, „intensitatea pe care ţi-o dă durerea / o frumuseţe privită cu inconştienţă”. Răceala, durerea se asociază cu frica: „am recunoscut că mi-e frică şi că nu e bine când îţi bate inima foarte tare”, „ţi-e frică să nu spargi ceva/ să nu îndoi aerul cu respiraţia ta/ ţi-e frig/ îţi strângi braţele pe lângă tine/ şi zâmbeşti/ gândindu-te la cât de departe eşti”.

Frica este cauzată de senzaţia contactului cu exterioritatea, de posibilitatea de a produce modificări în structura lui. Încercarea de a evada din captivitatea existenţei efective, comune, limitate, nesatisfăcătoare, se soldează cu fuga de sine însuşi: „din ritual nu ai decât o singură dublă scăpare fugă și dinamitare”, „ascultă-mă bine atunci când ți se vor ascuți simțurile mai bine pune-ți mâna la gură apasă până la sânge și fugi”. Singurătatea presupune posibilitatea de regândire a faptelor, de repoziţionare a sinelui în lume.

Răceala, izolarea, durerea transformă raportarea la sine şi lume într-o experienţă ilimitată. Abstractul se conturează prin particularităţile unor elemente concrete, însă fără a se concretiza, fără a se reduce la limita clarităţii şi a certitudinilor: „pe scoarţa cerebrală e un circuit necunoscut/ obscur”, „tabachera pe care mi-ai înmânat-o avea o margine mai ascuţită decât gândul meu dinainte de culcare”, „creierul el e singurul care poate face ceva pentru cutia aia mică am încăpea o vreme apoi totul ar începe să se umfle delirul să pocnească de la încheieturi”. Conştiinţa scoate lucrurile din ordinea lor fixă, convenţională, pentru a le pune în circulaţie intermitentă.  

Exteriorul produce stimuli vagi care, chiar și la limita perceptibilului, declanșează procese interioare ce încep la nivelul conștientizării și continuă în vis: „animale magice îl aud șoptind și nu-mi vine să cred devin dintr-odată tensionată și în fața ochilor îmi apar niște bizoni fantastici magnifici aproape aurii cu coarne întunecate răsucite cu cea mai onirică delicatețe”. Absorbirea faptelor în imaginar și suprapunerea lor în proiecții fascinante va produce „desprinderea” de real: „…să te văd zâmbind uşor abia vizibil pentru mine doar atunci m-aş desprinde atunci s-ar rupe cercul cerul filamentul lămpii ar pâlpâi dar eu aş fi deja departe într-o pădure în care n-a călcat picior de om mergând pe urme de căprioare”. 

Elementele lumii reale şi ale fanteziei sunt interşanjabile, astfel încât şi lucrurile imaginate transgresează fantezia și își caută loc în concret: „tot ce aș vrea ar fi să stau lângă tine între două pisici un pahar de tărie și cărți care stau în praf aștepți ca de fiecare dată un întuneric ceva care să-ți arate lucrurile așa cum le vrei tu într-un halou cețos de lună mare”. Desprinderea de realitate suprapune posibilul cu imposibilul: „n-aş fi putut niciodată găsi în coşul cu rufe o cămaşă de-a lui nu şi-ar fi lăsat-o colo nu şi-ar fi lăsat-o oriunde (…) noaptea nu s-ar fi putut auzi zgomote de paşi mici prin casă pentru că niciodată noi niciodată n-am fi putut trăi împreună într-o casă”. Demarcajele între spaţiul interior şi exterioritate, între trăit şi imaginat, devin tot mai vagi.

Imaginile fracturate ale diferitor dimensiuni se angrenează într-un întreg eterogen, instabil, care durează doar până la acţiunea următorului stimul: „simţeam doar braţul mişcându-se încet înspre colţul în care ghiceam ascunzătoarea obiectului lăsat de el în urmă şi praf de puşcă de fier şi de geam nu mai e cazul să îmi spun în gând că formele intuite nu au o legătură cu numerele destinale mi se confirmă pas cu pas iluzia aflării în eroare”. Instabilitatea elimină certitudinile şi ideile fixe. Nevoia de a pulveriza şi de a pune în mişcare continuă toate „particulele” lumii rezultă din revenirea obsedantă în câmpul atenţiei a unor fapte care se impun.

În conştiinţă fluxurile de imagini converg pentru a fi ulterior restructurate şi răsfrânte în text. Aceasta transformă interioritatea umană dintr-un simplu mecanism de absorbţie într-unul „autofag”: „îmi rotesc ochii în toate părţile pentru a-mi umple mintea cu cât mai multă informaţie vizuală posibilă îmi încarc hardul vreau să dispară plăcuţa borna imaginea realităţii care ancorează şi mă întorc la imaginile cu nave spaţiale peisaje post apocaliptice sau creieri împrăştiaţi pe asfalt pe pereţi pe salopete murdare de benzină”.

Raportul cu realitatea concretă nu se reduce la reacţia la stimuli vizuali, auditivi, tactili etc., ci îi transformă în imagini sinestezice prin asociere: „refluxul timid al unei voci tânguitoare nu vreau să aud nimic îmi place doar foşnetul doar sarea de pe buze rămasă la sfârşit”, „ar trebui să închizi fereastra/ să stingi lumina/ şi să stai şi să asculţi liniştea/ până când ultimul fir de praf care va cădea/ îţi va produce leziuni/ pe timpan/ atunci s-ar putea să înţelegi  că doar ce nu se spune poate arde până la capăt/ întipărind pe retină/ o imagine care nu va putea fi niciodată redată”.

Palpabilul declanşează furtuni emoționale și tendința de a aduce în realitate irealul, de a trăi experiențe improprii: „dar nu mă mângâia doar o ținea așa în mâna lui mare și umedă mă înduioșa atât de mult încât îmi doream în momentele alea să-i simt fiecare rid din palme cu buzele să inventez o nouă chiromanție una practicată de orbi lipsiți de amprente”. Textul ilustrează nu doar fenomenul de interiorizare a unor elemente străine, de asociere, fuziune, suprapunere, modificare a acestora, ci şi procesul de conştientizare a modului în care toate aceste procese se reflectă în scris. Asocierile de senzaţii proiectează stări indefinibile prin intermediul unor imagini difuze, care își găsesc cu greu expresie în formele obişnuite ale limbajului.

Efectele proceselor mentale, afective, viscerale se suprapun, generând stări tulburătoare: „din vârful degetelor/ încerci să-ţi scoţi decojirea ideii de portocală”, „tot ce îţi creşte ridicându-se din stomac/ cerându-şi dreptul la viaţă/ e râsul spasmodic cu ghemuiri şi goluri în aer”, „să te aud aşa cu jumătate de inimă cu jumătate de minte cu genunchii şi cu stomacul”. Conștiința este spațiul reacțiilor tumultoase, în care faptele exterioare se extind în moduri neașteptate, fiind con-create prin imaginație și vis: „o cochilie îmi şopteşte în vis că vrea să-mi fie tatuată pe omoplatul stâng”, „visez că te sugrum şi un rânjet obscur mă eterează subtil”, „bei cafea la o oră la care se doarme și se visează că se bea cafea”. Realul își caută echivalent în vis, aşa cum visul apropriază şi transformă elementele reale: „în mine există o algă mică/ încă vie/ tremurând în ceva ce nu e apă/ colorată în nicio culoare/ aşteptând / fără să ştie/ să fie mâncată”, „era ca şi cum aş fi visat că aparţin unei ţări pe care ar fi trebuit s-o las pentru că acolo s-ar fi întâmplat tot felul de grozăvii”. Realităţile trăite sunt absorbite în formă brută în subconştient, în lumea visată, unde încep să ducă o existenţă autonomă, consumată prin textualizare.

Intensitatea afectivă se estompează până la hotarul dintre linişte şi nelinişte. Unele secvenţe produc efectul liniştii înfiorătoare, frânturi de imagini se amestecă lent, cu un calm rece: „aşteptare până în buza faptei/ fără anticipaţie/ aşteptare îmbinată cu presimţirea prezenţei/ cu spaţiu gol şi lung/ care apasă/ pe piept cu o densitate copleşitoare”. Liniştea este efectul pauzei sau încetinirii temporare a  procesului de mişcare: „mâncam alune şi totul era liniştit ca de obicei în afară din interior nu răzbătea nimic de la el nu venea niciun sunet”. Această suspendare e marcată de presentimentul unui pericol iminent, efectul căruia generează un amestec bizar de indiferenţă, tulburare şi frică, în acelaşi timp: „e cald e bine ne relaxăm şi ne jucăm de-a hai să ne iubim puţin dar nu prea mult că totul poate creşte peste nivelul mării şi nimeni nu ar vrea să ia acasă pentru totdeauna sirene abandonate cu noduri pe limbă şi cu cozi înnodate”. Ludicul alunecă pe alocuri în grav, iar neliniştea neverbalizată pare că amorsează reacţii fulminante.

Poezia Minei Decu reproduce într-o expresie surprinzătoare rezonanţele interioare ale procesului de desprindere de sine. Imaginile se descompun pe măsură ce se formează, se desprind de anumite contexte pentru a fuziona repetat, certitudinile se disociază în idei muabile şi vagi, iar confuzul creează iluzia transparenţei. Fiecare secvenţă este o încercare de verbalizare a fenomenului fascinant de desprindere din subconştient şi defulare a experienţelor trăite, imaginate, visate, lansate într-un spaţiu textual viu, care se extinde neîncetat. 

Author

Write A Comment