Oare cum a trecut săptămâna asta pentru voi, de când nu v-am mai scris, pentru mine timpul s-a scurs greu, ca un fluid în nuanțele intoxicante ale izolării forțate. Că știți și voi cum e, dacă stai că vrei tu închis în casă e una, dacă o situație îți impune să stai închis în casă e alta.
Singurele distracții au fost câteva cărți de poezie, meciurile, scrisorile și mucii fiică-mii. Între tristețea cozilor de la camera de gardă și faptul că Franța a bătut Anglia, m-am adunat cu multă cafea și plăcere în pătura scrisorilor. Și nu orice scrisori, sunt texte în care realul este descris ca în poezie — acea realitatea inseparabilă a frumosului (by the way, eu sper să și-o fure francezii de la marocani sau croați — ar fi o surpriză.)
Acum sunt pe fugă, dar nu pot să mă grăbesc. Așa cum nici voi nu meritați să fiți presați – să primiți repede și negreșit ceva de citit, așa nici scrisorile pe care vi le aduc azi nu pot fi zorite, deci nici eu. Stau contra stării și contra timpului. Dar nu în delăsare. Ba chiar nu scriu din furou, m-am îmbrăcat civilizat, am terminat altă cafea și vă scriu cu litere apăsate încet, ca și cum ar pătrunde cu liniște din degete în digital, așa cum pătrunde rujul pielea buzelor și își așază nuanța mai bine, în timp, nu cu stridența multor straturi date în grabă.
Culeg un fir de păr dintre taste și mă uit în sus la lumina care-mi cade greu în cap. Probabil și părului îi e dor de soarele care a rânjit scurt azi pe cer după alte zile cu puțină lumină. Făcând acest lucru mă simt mai puțin europeană.
Contemplarea e adesea confundată cu lenea sau un anumit soi de înstrăinare. În mentalitatea rudelor, a necunoscuților, a amicilor periferici, chiar a unor prieteni sau, și mai bine spus, cea colectivă, dar nu și în a mea — om dintr-o specie particulară de ratați – contemplarea e necesară supraviețuirii vieții cotidiene. Bineînțeles, veți găsi lucrul acesta cu mult mai bine descris de Tagore într-o scrisoare către fiica sa și poate vă veți și regăsi cu binețe în cele scrise de el.
Eu, când mă regăsesc în idei scrise cu zeci sau sute de ani înainte, mă simt ușurată de vinovățiile moștenite din corsetul culturii și civilizației în care m-am născut.
Șai… … … stă lîngă mine și pălăvrăgește despre una și alta. Sub ochii mei, cerul se împodobește cu stele de la un capăt la altul. Aproape în fiecare seară îmi vine un gînd: mă voi mai naște, oare, încă o dată sub acest cer înstelat ? Chiar dacă s-ar întîmpla așa, să-mi mai fie hărăzit să stau culcat, cu mintea fermecată și netulburată, într-o asemenea seară liniștită, într-o barcă aflată pe tăcutul rîu Gorai dintr-un ungher atît de frumos al Bengalului?
Cine știe, poate o astfel de seară n-are să-mi mai fie dăruită niciodată, în nici altă viață viitoare. Știu eu pe ce scenă se va desfășura atunci viața mea și ce fel de gînduri voi avea? Vor mai fi multe seri ca asta, dar cred că niciodată Seara nu va mai fi atît de liniștită, lipită de pieptul meu și legată de mine printr-o dragoste atît de profundă, acoperindu-mi trupul cu păru-i des și desfăcut. Dar eu, voi rămîne eu oare același? Mă mir cum mă sperie gîndul că aș putea să mă nasc în Europa. Acolo nu poți sta în nemișcare pentru a-ți înălța sufletul. Această atitudine este considerată o mare vină. Dacă mă nasc în Europa, voi fi nevoit să muncesc cu tot corpul și cu tot sufletul într-o fabrică, într-o bancă sau poate în parlament. Așa cum străzile orașului sînt pavate pentru a suporta traficul ca oamenii să poată să-și desfășoare treburile oficiale și comerciale, tot așa mintea și firea Europei sînt hotărîte să se potrivească comerțului, în ele nu se află nici măcar o fisură prin care să poată răsări un fir plăpînd de iarbă, nici un sentiment care să fie de prisos pentru afaceri. Mintea ei este croită și modelată cu mare grijă după coduri bine stabilite și e rezistentă la toate.
Nu știu cum e la voi, la mine cam așa e, dar, desigur, nu e responsabilitatea societății formatoare, de la un punct e responsabilitatea individului – a mea în acest caz. Faptul că mă îmbrac uneori în tot soiul de vinovății e lamentabil, dar tratabil. Medicamentele sunt diverse. Poezia, scrisorile, cafeaua, ciocolata, sunetul ploii care tropăie pe sticlă în graba picăturilor să se împreuneze pentru a forma frumusețea efemeră a șiroaielor, vuietul unui stadion, sarcasmul accidental al unui copil de șase ani, visarea la vis și altele mai puneți voi. Merge și terapia, desigur. Dar să nu uităm de prietenie, de apropiere. Nu cred că omului îi sunt necesari mulți prieteni, nici musai buni, ci cei potriviți (lui). Voi nu-mi sunteți prieteni, mulți nici măcar cunoscuți, dar îmi sunteți apropiați prin scrisori.
Cine citește scrisori îmi poate fi chiar prieten; și eu lui.
O particularitate fabuloasă a scrisului în scrisori este unicitatea – acea adâncime care vine din zone diferite, în formă irepetabilă, în funcție de omul căruia îi este adresat.
Orice tertip tehnic, exercițiu sau mai știu eu ce fluență datorată unor anume profesii nu pot păcăli niciodată transparența poetică a emoției veritabile cu care cineva se scrie pentru altcineva care îl poate citi și fără ca el să se scrie. De aceea o scrisoare nu este niciodată, dar niciodată doar a celui care o scrie. Cel care primește este coautor pentru ce dăruiește ca acela care scrie să poată să scrie așa – veritabil.
Și aici, cu toată jena unei dulcegării, vă mărturisesc că am plâns când am regăsit ideea asta în scrisorile lui Tagore către fiica sa cea mică.
Cînd îți scriu, nu mă tem niciodată că nu mă vei înțelege sau că mă vei înțelege greșit. Nici prin gînd nu-mi trece că tu nu mă vei crede sau că cele mai profunde adevăruri ale mele pot să-ți pară doar o poetizare frumoasă. De aceea pot să ți le scriu foarte ușor, exact așa cum le gîndesc. Știu bine că cititorii mei nu mă cunosc personal, nu sînt în stare să mă înțeleagă; dacă experiențele mele nu corespund cu ale lor, ei nu au nici răbdarea să încerce să mă înțeleagă, nici încrederea să mă accepte. De aceea, cînd scriu pentru ei, gîndurile mele nu vor să decurgă uşor într-o rostire simplă. Nu pot să exprim tot ce simt și o oarecare artificiozitate rămîne legată de cele exprimate. Din cele spuse mai sus, se poate constata că noi nu putem decide cui îi dăruim cel mai înalt eu al nostru. Nu sîntem stăpînii celor mai profunde, mai înalte și mai sincere zone ale noastre; nu avem dreptul să le dăruim sau să le vindem. Cînd încercăm să le aruncăm pe piață, nimerim numai cojile, miezul ne alunecă din mîini. Cîți oameni au reușit, oare, să lase omenirii părțile lor cele mai bune? Și cîți au putut să le descopere? De aceea eu nu am încredere în biografii. Noi ne dezvăluim numai din întîmplare. Nu putem să ne dezvăluim după voia noastră, oricît am încerca. Nu putem să ne deschidem sufletuỈ chiar acelora cu care stăm toată ziua.
Dacă eu pot să-mi exprim sentimentele față de tine, aceasta nu se întîmplă din cauză că tu mă cunoști demult. Tu ai o fire atît de dreaptă și de neprefăcută, iubești adevărul atît de sincer, încît el se și dezvăluie spontan, în mod normal. Această calitate a ta îl atrage. Dacă unele scrisori ale unui autor reprezintă cele mai bune scrieri ale sale, atunci se înțelege că cel care le primește are capacitatea de a le inspira. Port corespondență cu multe alte persoane, dar în afară de tine nimeni n-a putut să extragă întregul meu „eu”. Motivul principal este că, în celelalte cazuri, sînt atent la mentalitatea și la moravurile persoanelor respective. Oamenii suciți interpretează greșit chiar și vorbele clare și simple, privind toate lucrurile prin propria lor prismă. Dacă te asociezi cu ei te deformezi și tu fără să știi. Firea ta sinceră are o limpezime naturală, în care adevărul se reflectă ușor şi nemutilat.
M-ar bucura ca cele două fragmente să ajungă în zona voastră moale a capului, să vă lovească tare (plăcut) cât să nu vă ridicați până ce nu terminați fiecare scrisoare pe care am cules-o pentru voi. (De altfel, vă recomand toată cartea, se citește ca o poveste într-o zi sau o noapte, dar la care mai revii într-o zi sau mai multe nopți.)
Am cules scrisori din volumul Scrisori rupte, Rabindranath Tagore, Editura Univers, 1978, pag. 66, 75, 76, 77, 92, 93, 120, 121, 127, 128, 129, 130, 131, 160, 161, 162, 167, 168, 169, 170, 179, 180, 181, 182.
Bolpur
Sîmbătă jaistha 1299
Există multe lucruri paradoxale în lume; un astfel de paradox este faptul că unui singur om îi trebuie un spațiu imens în care să afle un peisaj vast, cu un cer nemărginit, împodobit cu pături de nori albi, unde se trezesc sentimente profunde, într-un cuvînt, spațiul în care se simte infinitul. Dacă se află mai mulți oameni într-un spațiu strîmt, se încurcă unii pe alții. Eternitatea stîrnește ecoul în sufletul unui om izolat de lume. Numai în singurătate are ființa umană dreptul să privească Infinitul. Cînd mai mulți oameni stau împreună, se minimalizează unul pe altul. Cînd vrei să-ți lărgești orizonturile sufletului, îți trebuie un spațiu mare, din care e necesar să-i expulzezi pe cei care te încurcă. Dacă vrei să te simți bine, atunci, după părerea mea, în întregul univers încap numai doi oameni foarte apropiați. Dacă sînt mai mulți, te înghesui din pricina celorlalți, ajustîndu-te după spațiul aflat la dispoziția ta. Din cauză că îmi lipsește spațiul adecvat, nu mai izbutesc să îmbrățișez nemărginirea şi profunzimea Naturii.
Calcutta
16 mai 189
Bolpur
31 mai 1892
E ORA cinci fără ceva, dar cerul S-a luminat, vîntul a început să adie și, trezindu-se din somn, toate păsările din grădină s-au apucat să cînte. Cucul parcă se prăpădește cîntînd – nu pot pricepe de ce cîntă tot timpul. Desigur, nu cîntă anume pentru a ne face plăcere, nici n-are intenția să chinuie vreo femeie aflată departe de iubit 2. Bineînțeles, are şi el un interes personal, dar de ce nu și-l realizează amărîtul ? Nici nu se lasă, domnule — tot timpul face „Ku-uu”și „Ku-uu”. Uneori, cînd i se intensifică frămîntarea, cîntă într-un ritm și mai sprinten. Cine știe ce înseamnă asta? Iar mai departe, încă o pasăre — nu știu de ce soi — scoate un „cuc-cuc” foarte încet, fără nici o umbră de entuziasm și nici un pic de interes. Pare foarte abătută, parcă și-a pierdut toate speranțele, dar încă n-a renunțat la chemare, stă în umbră și repetă mereu „cuc-cuc”. Aceste ființe micuțe, înaripate şi timide, cu gîturi și piepturi moi și fragede și cu pene multicolore se descurcă cu gospodăriile lor din umbra copacilor. Noi nu știm nimic despre poveștile lor. Nici nu înțelegem de ce sînt ele nevoite să ciripească atît de mult. Unii zoologi spun că aşa își cheamă masculul iubita. Se vede că nici iubitele lor nu sînt mai puțin pretențioase. Chiar din zorii zilei 1-a înnebunit pe domnul cuc — dacă doamna cuc tot vrea să vină, de ce nu vine după o chemare sau două ? De ce îl face pe fidelul admirator s-o strige de-i iese sufletul ?
Calcutta
31 mai 1892
Șilaidaha
Luni/Duminică
31 jaistha 1299
NU-MI PLAC formalitățile acestea – adeseori recit „Mai bine eram un beduin arab”. Mi-ar fi plăcut să fiu o sălbăticiune puternică și sănătoasă! Mi-aș dori o viață plină de îndrăzneală, lipsită de orice grijă sau ezitare. N-aş vrea să-mi îmbătrînească trupul și mintea de timpuriu, ținînd mereu seama de tradițiile vechi și trăind numai din inteligență, conștiință și prejudecată. Să am gîndurile și dorințele libere — fie bune, fie rele — neîngrădite de îndoială, neînsoțite de ezitare — să scap de ciocnirile necontenite dintre tradiție și minte, minte și voință, voință și muncă. Dacă aș putea, măcar o dată, să transform această viață închistată într-o alta, o viață cu totul nestăpînită și nedisciplinată, aș declanșa. o furtună, trimițîndu-mi undele în toate părțile, aș alerga ca un cal voinic și sălbatic, îmbătat de fericirea libertății.
Dar nu sînt beduin, sînt bengalez. Știu numai să stau în colțul meu, să mă plîng de toate, să judec, să argumentez, să-mi întorc mintea pe o parte și pe alta — așa cum se prăjește un pește și untdelemnul încins îl frige pe ambele părți, pe rînd. Dă-o încolo ! Dacă nu e cu putință să fiu pe deplin sălbatic, mai bine să încerc să fiu un domn desăvîrșit.
N-are nici un rost să declanșez o luptă între civilizație și barbarie…
Și așa sînt necivilizat din fire — intimitatea lumii mi-e întru totul neprielnică. Dacă nu mă aflu într-un spațiu imens și liber, nu pot să-mi descarc bagajele minții, nu pot să mă relaxez, să mă adun. Doresc întregului neam omenesc fericire și bunăstare, dar îl rog să mă lase în pace, să nu mă înghesuie… Chiar dacă mă izolez, oamenilor nu le vor lipsi prietenii și astfel ei vor putea recompensa lipsa mea.
Calcutta
14 iunie 1892
Boalia
18 noiembrie 1892
TE AFLI în tren? După ce ai suferit frigul îngrozitor al nopții, cred că acum te-ai sculat, te-ai spălat și te-ai așezat la geam cu picioarele învelite în pătură. Dacă mergeați prin Jabbalpur, puteam să-mi închipui peisajele pe care le vedeți. La ora asta, soarele răsare asupra dealurilor tari, pietroase și aproape lipsite de vegetație de pe lîngă Nawadi. Probabil că așa este și drumul vostru prin Nagpur. Cred că zările s-au luminat în răsăritul soarelui abia ivit, iar contururile albastre ale munților se zăresc din cînd în cînd pe pînza cerului; nu se prea văd ogoarele — rare sînt locurile unde fermierii din triburile montane au început să are Pămîntul cu bivolii. Pe ambele părți se văd: Pămîntul crăpat, pietrele negre, urmele unor izvoare marcate de pietricele împrăștiate, copaci tineri de șal și niște păsări finge zburdalnice, care își leagănă codițele așezîndu-se pe firul de telegraf. Știi ce imagine îmi vine în minte? Ai citit în Sakuntala lui Kalidasa cum Bharata, băiețelul lui Duşyanta se juca cu un pui de leu? De parcă acel copilaș, plin de duioșie față de animale își plimbă încetișor degetele albe și gingașe prin părul lung al puiului de leu și acesta stă nemișcat, doar din cînd în cînd aruncă prin ochii întredeschiși cîte o privire plină de afecțiune și de încredere către prietenul său uman. Și știi cu ce asemăn izvoarele secate și marcate cu pietricele despre care ți-am vorbit acum? În basmele englezești se spune că a fost odată o femeie care a vrut să-și izgonească copiii vitregi de acasă, i-a trimis într-o pădure necunoscută sub un pretext oarecare, iar cei doi copii, frate și soră, au presărat pietricele pe drumul lor ca să nu se rătăcească. Izvoarele acelea mici îmi par ca niște copii care au pornit într-o lume vastă şi necunoscută în fragedă copilărie și au lăsat pietrele în urma lor, ca să-și regăsească drumul spre casă. De cînd m-am sculat azi-dimineață, în imaginația mea stau la fereastra voastră şi încerc să văd, împreună cu voi, tablourile înseninate de soare de ambele părți ale căii ferate. Îmi scot din memorie fragmentele de peisaje pe care le-am văzut în cursul călătoriilor mele, le așez, le aranjez, întind lumina soarelui matinal de toamnă tîrzie asupră-le și din cînd în cînd îți vorbesc de ele.
Solapur
22 noiembrie 1892
Calcutta
6 aprilie 1893
ZILELE acestea am discutat diverse lucruri cu Mo…, ceea ce îmi face multă plăcere. Mintea mea e mereu însetată. În țara asta amărîtă şi pustiită, ea este veșnic înfometată, singura hrană fiindu-și ea însăși. De parcă aici nu e nimeni viu sau nu gîndește nimeni. N-am cine să vorbesc, n-am pe nimeni să mă asculte, să mă cu înțeleagă, să mă încurajeze, nici măcar să mi se împotrivească. Nimeni nu gîndește profund, nu pătrunde străfundul sufletului său. Unii petrec, alții lenevesc, iar ceilalți se duc la serviciu. Nimeni nu dă doi bani pe ceea ce se cheamă „minte omenească”. Cui îi pasă că ea seacă și moare însetată? Azi-dimineață am fost la domnul Priya și îmi pare că mintea mea a găsit și hrană și băutură.
Bombay
9 aprilie 1893
Șilaidaha
16 mai 1893
DUPĂ șase și jumătate seara îmi fac baia. Curat și răcorit, mă plimb aproape o oră pe ostrov. După aceea, barcagiii ne tîrăsc bărcuța cea nouă de la mal pînă în mijlocul rîului. Îmi aștern patul, stau lungit și tăcut cu fața în sus. Șai… … … stă lîngă mine și pălăvrăgește despre una și alta. Sub ochii mei, cerul se împodobește cu stele de la un capăt la altul. Aproape în fiecare seară îmi vine un gînd: mă voi mai naște, oare, încă o dată sub acest cer înstelat ? Chiar dacă s-ar întîmpla așa, să-mi mai fie hărăzit să stau culcat, cu mintea fermecată și netulburată, într-o asemenea seară liniștită, într-o barcă aflată pe tăcutul rîu Gorai dintr-un ungher atît de frumos al Bengalului?
Cine știe, poate o astfel de seară n-are să-mi mai fie dăruită niciodată, în nici o altă viață viitoare.
Știu eu pe ce scenă se va desfășura atunci viața mea și ce fel de gînduri voi avea ?
Vor mai fi multe seri ca asta, dar cred că niciodată Seara nu va mai fi atît de liniștită, lipită de pieptul meu și legată de mine printr-o dragoste atît de profundă, acoperindu-mi trupul cu păru-i des și desfăcut. Dar eu, voi rămîne eu oare același? Mă mir cum mă sperie gîndul că aș putea să mă nasc în Europa. Acolo nu poți sta în nemișcare pentru a-ți înălța sufletul. Această atitudine este considerată o mare vină. Dacă mă nasc în Europa, voi fi nevoit să muncesc cu tot corpul și cu tot sufletul într-o fabrică, într-o bancă sau poate în parlament.
Așa cum străzile orașului sînt pavate pentru a suporta traficul ca oamenii să poată să-și desfășoare treburile oficiale și comerciale, tot așa mintea și firea Europei sînt hotărîte să se potrivească comerțului, în ele nu se află nici măcar o fisură prin care să poată răsări un fir plăpînd de iarbă, nici un sentiment care să fie de prisos pentru afaceri. Mintea ei este croită și modelată cu mare grijă după coduri bine stabilite și e rezistentă la toate. Dar nu mi se pare că natura mea contemplativă, neînhămată la acțiuni externe, absorbită în sine, totuși capabilă să cuprindă tot cerul în ea e mai puțin demnă decît cea a Europei. Eu, un om aflat într-o barcă, nu sînt cu nimic mai prejos decît acești oameni de treabă. Mai degrabă, dacă mi-aș strînge cureaua și m-aș apuca să muncesc în felul lor, poate atunci m-aș simți absolut neînsemnat în raport cu acei voinici apuseni, care doboară uriașii stejari din pădure. Dar din cauza asta tînărul fermecat care stă culcat într-o barcă, este mai mare decît Rammohun Roy.
Simla
20 mai 1893
Calcutta
21 iunie 1893
DAR ARTICOLUL din numărul curent nici nu este un imn închinat Naturii. Acolo se discuta cum un obiect ciudat și neastîmpărat care se cheamă minte, și care nu știu cum s-a strecurat în capetele noastre, ne deranjează. Se știa că tot ce avem de făcut este să mîncăm, să ne îmbrăcăm, adică să viețuim și cu asta basta. N-avem de ce să căutăm motivele originii universului, să inventăm, dinadins, un ritm greu realizabil, să ne străduim să exprimăm o idee tot atît de complexă în cadrul său și să mai vrem ca versurile acelei compuneri să rimeze. N-aveam nevoie să scoatem Sadhona în fiecare lună, golindu-ne buzunarele, fără să ținem seama de faptul că sîntem înecați pînă peste cap în datorii. Iată-l pe Narayan Singh. Își pregătește niște bucăți groase de lipie din făină neagră cu ghi și le mănîncă cu iaurt cu mare poftă, după aceea trage două fumuri din țigară și toată după-amiaza doarme fără probleme.
Dimineața și seara face cîteva treburi mărunte ale lui Loken și noaptea se bucură de o odihnă netulburată. Dacă treburile lumii nu se rezolvă cît de repede ar trebui, Narayan Singh nu se simte niciodată vinovat. Pentru el reușita e un cuvînt fără noimă. Porunca unică a Naturii viață este: Trăiește! El o respectă, și iată-l fericit. Iar nenorocitul, în al cărui piept s-a creat o scorbură pentru a se ascunde o ființă numită minte, nu cunoaște niciodată odihna. El nu-și achită datoriile și n-are nici o bucurie. Nimic nu-i e de ajuns; a pierdut legătura cu prietenii săi. Cînd stă pe apă, tînjește după uscat, iar cînd se află pe uscat, i se trezește în minte „dorința nemărginită” de-a înota. Singura scăpare pentru el este să-și scufunde mintea neastîmpărată și nemulțumită în liniștea nețărmurită a Naturii și să stea liniștit măcar pentru o clipă. Asta-i esența articolului.
Simla
24 iunie 1893.
Calcutta
22 iunie 1893
ÎNTR-UNA din scrisorile tale m-ai cam mustrat că privesc unele subiecte, căsătoria, de pildă, prea teoretic. Intre timp, am reflectat mult asupra opiniei tale și după ce am cercetat-o pe toate fețele, sînt cu totul de acord cu tine. Într-adevăr, oameni ca mine privesc majoritatea lucrurilor lumești de la o oarecare distanță — firea lor îi îndeamnă să cugete asupra fiecărui subiect. Mințile noastre sînt ca o lanternă. Cînd proiectează lumina gîndurilor pe un obiect, nu mai pot vedea obiectele de alături, ba chiar le umbresc și mai tare, făcînd ca lucrul privit cu atenție să strălucească prea puternic. Modalitatea aceasta de a privi are multe defecte. Dacă privești un obiect în armonie cu ceea ce-l înconjoară, el nu supără nici ochii nici mintea; observat în perspectiva întregii omeniri, un fragment al ei pare neînsemnat.
Toată filozofia mea despre căsătoria lui Sva… n-are nici un rost. Fericirea și tristețea se află pe tot firul vieții, nici una în cantitate disproporționată în raport cu cealaltă. E de aşteptat ca un bărbat și o femeie, ale căror vieți sînt legate, să se adapteze și să trăiască fericiți și fără griji. Lumea nu-i nimic mai mult decît ceea ce este. Dacă ai asta în minte în timp ce-ți faci socotelile, nu vei găsi nici un deficit. Iată că perechea Sva… e destul de fericită. Firește că peste puțin timp euforia de acum va scădea, dar, pînă atunci, viețile lor se vor uni prin legături de obişnuință și de afecțiune; firul celor două vieți unite se va desfășura și va decurge liniștit. Dar niște nenorociți de „gînditori” ca noi nu pot pricepe acest lucru. Ne analizăm pe noi înșine prea mult, ne privim prin prisma închipuirii și ca rezultat întîmpinăm frustrații și nemulțumiri. În ochii noștri, fiecare stare fragmentară a vieții are o importanță prea mare.
Bucuria ne bucură prea mult, tristețea ne pare prea ascuțită. Ne lipsește acea uniformitate, acea armonie care provine din pacea și fericirea fundamentală a vieții împăcate cu sine însăși. Străbatem drumul bucuriilor și al suferințelor izolați și deghizați; de aceea viețile noastre ne obosesc prea mult. Vin unele clipe cînd nu dorim nici bucuria, nici tristețea. Ca să scăpăm de toate, vrem să stăm timp îndelungat nemișcați în căldura soarelui, în centrul acestei naturi nemărginite, deschisă, frumoasă și liniștită. Dar cei pe care mintea nu-i prea tulbură nu se tem de nici un aspect anume al lumii. Ei sînt meniți să fie fericiți și să-i facă și pe alții fericiți. Lor le e foarte ușor să-și îndeplinească toate datoriile vieții.
E o gravă nedreptate să vă comunic gîndurile bolnave ale sufletului meu îmbătrînit și să fac ca lumea să vă pară plină de primejdii, care nici nu există. Lumea are multe bucurii pentru voi și viața vă oferă multe peisaje noi și multe schimbări de decor — voi veți putea să vă bucurați de toate acestea cu inima plină și cu mintea fericită.
Simla
25 iunie 1893
Șilaidaha
24 iunie 1894
AM VENIT aici acum patru zile dar mi se pare că sînt de nu știu cînd. Dacă azi m-aș întoarce la Calcutta, aș vedea multe schimbări… Stau fixat într-un punct din afara curentului timpului toate obiectele lumii își schimbă poziția fără știința mea. Cînd mă aflu în Silaidaha zilele par a fi de patru ori mai lungi decît la Calcutta. Aici locuiesc numai în lumea minții mele, unde ceasornicul merge după legi proprii. Timpul gîndirii se măsoară după gradul de intensitate a sentimentelor. Cîteodată unele bucurii și necazuri par să aibă durate mai mari decît altele. Într-un loc izolat, unde oamenii, întîmplările exterioare, precum și succesiunea treburilor cotidiene nu te obligă să numeri fiecare secundă, numai acolo, ca în vis, clipele îți par mai lungi, iar orele mai scurte. De aceea cred că timpul fragmentar, ca și cerul fragmentar nu sînt decît iluzia minții noastre. Fiecare atom este infinit şi fiecare clipă este nemărginită.
În copilărie am citit o poveste din Legendele persane, care m-a impresionat foarte mult. Cu toate că eram destul de mic, am prins oarecum ideea esențială a acelei povestiri. Pentru a demonstra că dimensiunea timpului e cu totul relativă, un fachir a dus unui împărat un butoi plin cu apă vrăjită și i-a spus : „Coboară în el și îmbăiază-te!” Îndată ce împăratul își băgă capul în apă, se pomeni pe un țărm necunoscut. S-a stabilit acolo, a trăit mulți ani, în cursul cărora a trecut prin multe întîmplări, a avut destule bucurii și multe necazuri. S-a însurat, a avut mulți copii. Mai tîrziu i-au murit și copiii și soția. În cele din urmă a pierdut și toți banii pe care-i agonisise.
Cînd nu mai putea de amărăciune, iluzia s-a risipit și și-a dat seama că se află într-un butoi cu apă în propria-i curte. Supărat foc, a început să-l mustre pe fachir că l-a făcut să piardă atîția ani. Atunci toți curtenii i-au spus : „,Măria ta, n-ai făcut decît să-ți bagi capul în apă și ai ieșit imediat”.
Viața fiecăruia dintre noi, cu toate sentimentele și trăirile pe care le-nlesnește, încape într-o clipă, așa cum s-a petrecut în povestea de mai sus. Ea ne pare lungă și de nesuferit, dar îndată ce ne vom scoate capetele din apa vrăjită a lumii vom vedea că totul n-a fost decît un vis de-o clipă. Timpul nu este nici mare, nici mic. Numai noi sîntem mari sau mici. Să nu crezi că ideile acestea au apărut numai cînd ți-am primit scrisoarea. Mă gîndesc adeseori la ele. Și sufăr îngrozitor căci nu pot să mă împac cu ideea că nici sentimentele cele mai profunde și nici patimile cele mai năvalnice nu vor rezista. Poate totuși există o soluție: roadele sentimentelor pot fi statornice, chiar dacă ele însele sînt trecătoare.
Dar atunci de ce mi se cere să le suport? Oare asta nu-i înşelăciune? De ce mi se se spune că harul iubirii e veșnic? Cine-i acela care îi induce pe oameni în eroare, creîndu-le iluzia că iubirea biruie orice, chiar și moartea? Falsitatea aceasta îl ispitește pe om să creeze legenda lui Satyavana şi Savitri ca să se consoleze pe sine etc. etc., etic.
Ieri toată ziua a fost frumoasă. Norii se jucau cu soarele pe deasupra apei, a ostrovului de nisip și a pădurii de pe malul celălalt. Oriunde îmi poposea privirea din cadrul ferestrei deschise dădeam de un peisaj care mă delecta. Totul părea frumos ca un vis. Nu ştiu de ce frumosul este comparat mereu cu visul, poate pentru a sublinia frumusețea eliberînd-o de toată greutatea realului. De exemplu, ogorul este cultivat pentru a ne alimenta, rîul constituie o cale de transport pentru iută; în acest ostrov, pentru a ocupa un lot de pămînt ești nevoit să plătești bir moșierului — toate aceste fapte sînt reale. Dar dacă uiți de sute și de mii de asemenea fapte reale și absorbi doar frumusețea peisajului numai de dragul fericirii pure, nelegată de nici o socoteală și de nici o nevoie, atunci îți spui: „Este ca un vis”…
De obicei privim lumea ca o realitate, apoi ne lămurim dacă e frumoasă sau nu. Dar sînt anumite clipe cînd frumusețea lumii constituie factorul principal. În această situație nu mai contează dacă ea este reală sau nu.
Atunci poți să-ți spui „Este ca un vis!” … Uneori, oamenii separă realul de frumos. Știința elimină frumosul din real, și nu realitatea unui obiect frumos determină poezia să se preocupe de el.
Frumosul care se găsește în științele reale este frumusețea inseparabilă a realului, realul care există în Poezie este realitatea inseparabilă a frumosului. Deoarece am ajuns la capătul colii, ai scăpat de multe alte palavre.
Calcutta
25 iunie 1894
Șilaidaha
28 iunie (?)1894
ÎMI PARE foarte rău că nu primiți toate scrisorile pe care vi le trimit. Corespondența cuprinde o mare parte din bucuriile mele. E o fericire să-mi închipui că vorbele mele ajung la voi. Iar cînd aflu că acest curent este întrerupt, încep să mă frămînt. Cred că toate tristețile se nasc din același motiv. Viața noastră vrea să curgă neîmpiedicat, asemenea unui rîu, iar dacă întîlnește un obstacol, se lovește, se împrăștie și suspină. Așa cum în timpul curgerii apa rîului își netezește și-și adîncește albia, tot așa curentul obişnuințelor și deprinderilor noastre ne netezește drumul vieții. Le străbatem de nenumărate ori fără nici o greutate, de aceea suferim atît de mult cînd dăm pe neașteptate de o stavilă.
Casa mea, prietenii mei, oamenii la care țin — toate acestea la un loc constituie albia vieții mele, pe care o cunosc prea bine. Imaginația, munca și dorințele mele capătă milioane de forme, totuși curg pe aceeași albie. Izvorul merge la vale, croindu-și drumul, deși valea nu este creată de el. Tot așa, fiecare viață își are o albie, puterea și viteza ei îndrumînd-o mereu spre ea. Dacă o barieră o împiedică în drum, simte că mersul, puterea chiar și existența ei nu mai au nici un rost. În scrisoare ai ridicat problema bucuriei și a tristeții. De aceea am insistat asupra originii tristeții.
Realizarea armonioasă a vieții îți aduce fericirea; viața își găsește menirea în ea. Fiecare om caută să-și îndrume existența pe calea preferată; unii își găsesc fericirea în iubirea de oameni, alții în devoțiunea față de Dumnezeu, iar alții în facerea de bine pentru lume. Fiecare își alege calea cea mai ușor accesibilă, mai potrivită firii sale și care-i aduce cele mai mari satisfacții. Este inutil să dictezi cuiva drumul său.
Pot fi multe căi pentru a obține fericirea; dar e imposibil ca întreaga omenire să aibă acces la toate. Dacă un amărît n-a izbutit să găsească nici o deschidere pentru viața sa claustrată, ce rost are să-i sufli la ureche versuri din coduri morale sau din cărți sacre? Izvorul Gangotri se află pe vîrful Himalayei, dar lacul Raktadaha din Kaligram n-are nici o legătură cu el; viteza izvorului nu poate să facă apa lacului să curgă. Nu putem nega faptul că sînt mulți oameni în lume care n-au cunoscut decît suferința.
Concepția că împlinirea datoriilor sociale și religioase este de ajuns să te facă fericit nu este decît o înșelăciune a cărților de morală. Cînd eram copil, am citit într-un manual că „cel care învață, merge în trăsură și călare pe cal”. Acum știu că mulți învățați trebuie chiar să ceară bani de tramvai de la alții. Mulți sînt obligați să-și facă datoria fără să guste vreo fericire, ba chiar sacrificîndu-și propria lor fericire. Dealtminteri, obişnuința roade pietrele de pe drumul vieții. Cînd te obişnuiești cu necazurile, ele îți par mai puțin grele. Chiar și printre obstacole, omul poate să-și făurească o albie îngustă a vieții. Totuși, nu totdeauna cursul vieții își găsește menirea, asemeni întîlnirii unui rîu cu marea; adeseori el rătăcește în deșert, care îl soarbe pînă la ultima picătură.
Nu poți nega faptul că aceasta se întîmplă destul de des. Oricît te-ai strădui să negi, te-ai osteni în zadar; nu poți demonstra că nu-i adevărat. Poți să citezi versuri din Vede, Purane, Coran sau Biblie, dar suferința tot suferință rămîne.
Ciuruiți de înțepăturile viespii, mulți boboci se scutură de timpuriu și se fac una cu Pămîntul. Ei nu pot să ajungă flori, ca să dea apoi rod. Dacă nu știi cum să justifici acest fapt, n-ai voie să-l negi. Sute de oameni, care n-au putut să-și scuture poverile suferinței insuportabile, au rămas neîmpliniți; viețile lor sînt zadarnice.
Nu știu care-i consolarea lor. Din timpurile preistorice omul caută să-și explice zădărnicia vieții, inventînd credințe și povești. Așa s-au îngrămădit numeroase concepții pentru a ne aduce o consolare închipuită. Intr-o zi stăteam pe corabie și mă gîndeam: omul este o ființă încărcată de poveri.
Toate obiectele de care are nevoie au greutate fizică. Chiar dacă vrei să trimiți prin poștă o carte în care ți-ai exprimat sentimentele sufletești, costul expedierii ei te seacă la inimă. Îmbrăcămintea, gospodăria, mîncarea, toate ne sînt poveri. Dacă vrem să ne mutăm, ne trebuiesc sute de hamali ca să ne care lucrurile. De aceea, omul mai degrabă se străduie să caute modalitatea de ia-și ușura truda mutării, decît să renunțe la vreun obiect. Un mijloc important îl constituie roțile carului și ale mașinii, cu ajutorul lor se pot transporta ușor bagajele grele. Acum îl ajută și bărcile. Încarcă lucruri și mai grele în ele și curentul apei le duce în diferite părți ale țării. Scrierile religioase și codurile morale slujesc societatea ca un mijloc de ușurare a greutății sufleteşti. Lipsurile, despărțirea de cei dragi și moartea pun mereu povara suferinței în spinarea omului. De aceea, el încearcă să formuleze religia în așa fel încît să poată scăpa de o parte a poverii. Nu poți să porți doar tu toată greutatea pe umeri. Dacă le socotești datorii sociale sau fapte religioase, ele ți se par mai ușoare.
Orice idee mare are următoarea calitate asemeni unui fluviu, ea poate să suporte și să miște greutatea. Scăpăm de greutatea corpului cînd ne aruncăm în apă, tot așa scăpăm de o mare parte a greutății sufletești, cînd ne cufundăm într-o idee înălțătoare. Atunci suferințele și necazurile alunecă de pe umerii noștri. Subiectul pe care l-am abordat n-are sfîrșit. Dar noaptea crește și odată cu ea crește și volumul scrisorii. De altminteri, e mai bine să nu insist prea mult asupra unei probleme care n-are nici o soluție vădită. Dacă încerc să expun prea amănunțit, risc să-i plictisesc pe ascultători.
Calcutta
29 iunie 1894
Sajadpur
7 septembrie 1894
SEARA primesc scrisori, iar a doua zi după-amiază, înainte de amurg răspund la ele. În fiecare zi îmi vine să-ți scriu despre unul și același lucru — despre după-amiezile de aici — pentru că nu mă pot desprinde de ele. Lumina, aerul și liniștea mi-au pătruns prin toți porii și s-au asimilat în sînge. E o beție care mă amețește în fiecare zi — e o frămîntare pe care niciodată n-am putut s-o descriu perfect. În fiecare zi, după-amiaza de toamnă apare în același fel, fără să-și piardă veșnica noutate. La rîndu-mi, în fiecare zi simt același sentiment față de ea. Natura nu se jenează să repete aceeași performanță. Noi n-avem curajul să repetăm o idee de mai multe ori, pentru că limba noastră nu are nemărginirea Naturii. Ea poate să prezinte aceeași temă zilnic, dîndu-i de fiecare dată o formă nouă şi proaspătă. De veacuri, toți poeții au năzuit să exprime aproape aceleași idei pe care fiecare le-a prezentat în felul său, astfel că acestea au apărut sub mii de forme. Unii poeți mărunți încearcă să prezinte noutatea cu orice preț. Aceste eforturi dovedesc că imaginația lor mărginită nu poate cuprinde veșnica noutate a ideilor vechi. Tocmai de aceea, autorii aceștia se omoară după noutatea stranie.
Sînt și cititori mai puțin sensibili, cărora le place noutatea numai de dragul noutății. Dar adevărații gînditori urăsc înșelăciunea noului, socotindu-l o trădare josnică. Ei știu foarte bine că sentimentele noastre cu adevărat sincere nu se învechesc niciodată. Dar îndată ce o idee se desprinde de acea parte din tine pe care o numim afectivă, şi rămîne legată numai de capacitatea cerebrală de înțelegere și asimilare, ea începe să se degradeze. Atunci ea este moartă pentru tine, nemaiputînd-o salva nimic. De aceea, cei care cunosc frumusețea unui subiect numai prin mijloace ştințifice, dar n-o simt, recurg la exagerări și se străduiesc să spună ceva grozav de nou sau extraordinar de impresionant. Dar ei nu vor putea să aducă niciodată ceva nou; nici să ne impresioneze.
Nu-i nevoie să discut dacă eu sînt un poet mare sau unul mărunt — doar atîta vreau să subliniez: toate lucrurile din lume îmi par inepuizabile. Ce mi-a plăcut odată, îmi place totdeauna, şi în fiecare zi îmi pare la fel de nou și uimitor. Pot să-l mîngîi cît vreau, fără să-l tocesc. Dimpotrivă, fiecare atingere a mea îi dăruie o strălucire și mai mare. Această strălucire nu este şarjată, nici exagerată. Detest falsa exagerare. Pot să văd clar toate aspectele reale ale lucrurilor, dar, în ciuda tuturor părților negative, ele îmi sugerează un mister diafan, care se înalță deasupra micimii şi contradicțiilor lor. Cu trecerea anilor și cu înmulțirea experiențelor, uimirea mea față de acest mister nu scade, ci crește și asta mă bucură din ce în ce mai mult. Astfel, în fiecare zi constat din nou că oamenii din pricina cărora mă simt fericit, nu sînt neînsemnați.
Ei închid în sine adevărul și fericirea eternă. Cînd spun acestui lucru pe nume, mulți se miră. Dacă experiențele propriilor vieți nu le-au revelat acest sentiment, numai prin cuvinte nu pot să-i fac să-l simtă. Ei s-au îngrădit între limitele unor coduri mărunte și stau foarte liniştiți, crezînd că tot universul se află în cadrul închisorilor lor. Orgoliul nu a suferit niciodată ciocnirea cu lumina infinitului. E indiscutabil faptul că sînt fericiți. Dar, dacă există un lucru care se numește spirit, atunci se poate spune cu siguranță că el nu dorește o atare fericire. Cînd bucuriile mărunte ale vieții cotidiene nu te mai satisfac și cînd dobîndești libertatea sufletească pe calea suferinței, numai atunci înțelegi că există și un spirit in tine și că el se distinge cu totul de toate celelalte lucruri lumești.
Satara
12 septembrie 1894
