„Ne atingem. Cum? Prin fluturat de aripi.
Din depărtări se trage înrudirea noastră.
Poetul este singur. Dar uneori, cel care-l poartă
Se întâlnește cu purtătorul său.”
R. M. Rilke
Oare cum o fi fost la voi săptămâna asta de iarnă primăvăratică? Oare și voi vă măsurați timpul în raport cu numărul de nori de pe cer? Și pentru voi cerul închis – ca un plafon gri – strecoară timpul mai greoi, ca și cum orele se scurg mai greu prin sita deasă a luminii cenușii? Și cum vă influențează starea oare? Vă reîncărcați social și fugiți des între oameni, ori vă treziți în contemplări mute sau poate vă retrageți în interior, deși funcționați normal în programul zilnic?
În alternanța asta dintre nor morocănos, soare, ploaie, răsărit roz și curcubeu ostentativ, eu funcționez normal, ca majoritatea oamenilor înconjurați de alți oameni, (cu responsabilități), dar foarte des mă retrag în mintea mea, chiar dacă îmi sună telefonul frecvent, chiar dacă, de fapt, am diverse treburi și puțin timp pentru mine însămi.
Nu mă retrag doar pentru că aglomerațiile mă obosesc sau pentru că nu îmi place socializarea, ba chiar îmi place, dar mai mult ca observator, de pe margine, nu din miezul discuțiilor. Însă socializare în grupuri mari îmi ajunge în porții mici, nu foarte dese. Cine știe, e posibil să fie o consecință a izolării din pandemie, însă mai degrabă o simt ca pe o accentuare a unei trăsături preexistente.
A sta cu tine însuți e foarte mișto, cel puțin așa cred eu că e pentru oamenii care au copii sau familii numeroase, părinți, bunici în grijă etc. Ori pentru cei care pur și simplu au nevoie și de spațiu fizic pentru a-și auzi gândurile. Eu nu prea pot înțelege cum e să fii plictisit, sunt atât de multe straturi în lumea noastră interioară că nu prea văd cum te poți plictisi. Mă rog, mai avem momente în care vrem să fugim de noi înșine, însă eu am crezut mai toată viața în vorba lui Tarkovsky: Learn to love solitude.
(„Învață să iubești singurătatea, să fii mai mult singur cu tine însuți. Problema tinerilor este că aceștia desfășoară acțiuni zgomotoase și agresive pentru a nu se simți singuri. Și acesta este un lucru trist. Individul trebuie să învețe să fie singur în copilărie, căci asta nu înseamnă să fii singur: înseamnă să nu te plictisești de sine, ceea ce este un simptom foarte periculos, aproape o boală.”- Andrei Tarkovsky „Un poet în cinema”, 1984, regia Donatella Baglivo)
Însă eu văd o nuanță diferită între singurătate și solitudine. Prefer solitudinea, acea singurătate – izolare – pe care o alegem, nu singurătatea în interiorul căreia nu există nimeni apropiat pe sute de kilometri interiori și exteriori. Iar frica de singurătate, ca motor de socializare sau relaționare, m-a oripilat mereu. Îi pot înțelege rădăcinile, dar nu cred în sănătatea cultivării ei.
Raportul cu singurătatea se schimbă odată cu trecerea anilor, sub influența și presiunea socială, oamenii se deformează, suferă în diferite feluri și se securizează cu tot soiul de prejudecăți și clișee. Din interiorul acestor rame, a șabloanelor în care se simt acceptați și feriți de eventualitatea viitoarelor traume, nu mai pot fi alături de cei apropiați, pot doar judeca în alb și negru din bune intenții așa cum se judecă și pe ei înșiși.
Nici măcar nu mai pot asculta, iar asta este o altă cale de însingurare a omului modern care fuge de orice fel de suferință din pricina propriilor traume sau/și pentru că a fost hrănit din copilărie cu ideologia visului american, în care totul e posibil și tangibil, în cât mai scurt timp, pentru că a fost crescut în această dimensiune a gratificării instantanee (asta fiind mai mult valabilă la generațiile mai tinere).
Nu de puține ori am întâlnit oameni educați, chiar formați în științe umaniste precum psihologie, antropologie, filosofie etc., care în momente dificile, ale lor ori ale celor apropiați lor, au ales mușcătura dinților bunelor intenții plombată cu prejudecăți și înțelepciuni – un soi de proverbe și aforisme ale șefului de trib din mediul în care au crescut.
Voi fi etern uluită de forța pe care o exercită prejudecata asupra unor minți educate, de forța tiparelor asupra oamenilor în genere, de diferite vârste și din diferite categorii sociale, cu statut diferit. Voi fi mereu nedumerită cum marile cărți pe care le-au citit i-au lăsat nemodificați, cum în urma lor prevalează tot prejudecățile sau aforismele reducționiste moștenite. Tot ce pot face este să înțeleg că sunt acolo niște traume nedepășite care ne blochează să evoluăm. Și aici îmi amintesc de ce nu e bună singurătatea – că ne rigidizează, de pericolul de a ajunge propria noastră caricatură, cum spunea Platon.
Mă mâhnește însă cum foarte mulți oameni, nu știu dacă majoritatea oamenilor, căci nu cred în teoretizarea propriei experiențe la nivel de știință, se deformează, se îndoaie de suferință și nu mai pot vedea dincolo de unghiul redus format de curbura sufletului, așa cum corpul plecat al unei plante crescute strâmb din cauza mediului, nu poate beneficia de lumina de după colțul de perete pe care a crescut.
Desigur, toți avem nevoie de structură, de chestiuni tangibile și ele variază cu vârsta iar formele care aduc bine în viața fiecăruia diferă, însă există această necesitate de a eticheta, de a defini tot – deși asta presupune a reduce.
Observ o creștere, în discursul la nivel colectiv, a preponderenței cuvântului toleranță, dar la nivel individual toleranța nu se prea întâmplă. Oamenii sunt în continuare speriați de ceea ce le e necunoscut, diferit de ei sau, culmea, din contră, prea asemănător.
Dar am învățat, în timp, că cei mai vehemenți moraliști sunt oameni care suferă foarte mult de fapt. Sunt aceia care ne pot fi dragi, dar care, din bune intenții, îți spun sub diferite forme că ai inima proastă, ca și cum inima ar putea fi vreodată deșteaptă. Sunt aceia care îți spun pe cine să iubești și pe cine nu, deși nu are nicio legătură cu tine, sau are în mică măsură. În fapt, are legătură cu ei și cu propriile lor dezamăgiri. În acele momente, acei oameni nu-ți pot fi alături, ei devin prieteni supra-protectivi pentru ei înșiși și nu sunt agresivi din răutate, doar se apără de propria suferință.
Scrisorile de astăzi nu sunt pentru oameni dominați adesea de prejudecăți, sau probabil pot fi citite și de ei, dar nu știu dacă pot influența mai mult de câteva minute privirea moralistă. Scrisorile de astăzi sunt pentru cei care pot înțelege că dragostea nu se cuantifică în unități exacte, precum cifre, kilograme, metri cubi sau mai știu eu ce schimburi numărabile. Sunt pentru cei care înțeleg că impactul unor oameni asupra celor cărora le intră pentru o vreme în viață, poate fi benefic, distinct, nemăsurabil în gesturi cu inele, vacanțe, sejururi, număr de mesaje pe zi etc. Sunt pentru cei care înțeleg că poți iubi un om foarte mult timp, deși l-ai întâlnit o singură dată sau niciodată, pentru că există și acel tip de comuniune, chiar pasiune născută din profunde afinități comune, asemănări interioare, situații de viață similare și alte lucruri care pot aduce oamenii aproape, indiferent de spațiul și timpul dintre ei.
Am revenit săptămâna acesta nu musai la triunghiul Rilke, Țvetaieva, Pasternak, ci la Rilke. La ultima sa dragoste, la perspectiva sa.
Da, am mai publicat până acum din romanul epistolar 1926, anul corespondenței dintre cei trei, dar de data asta am revenit cu o plăcere incomensurabilă la scrisorile lui Rilke către Țvetaieva.
Am mai citit scrisori scrise de Rilke, de pildă cele scrise către sculptorul francez (grafician și pictor) Auguste Rodin, pe care Rilke pur și simplu îl adora. Dar acele scrisori nu au ceva spectaculos, deși au valoare istorică, sunt modeste în exaltări lirice, abundă de cordialitate, complimente, respect și afecțiune cu care îl copleșea pe Rodin, pe scurt, sunt plicticoase. Însă în scrisorile către Marina atinge amploarea poetică printr-o deschidere datorată (și) calităților ei:
„Și în dreapta, pe marginea scrisorii, ai mai și scris: „Trecutul ne mai stă încă în față…” (Un vers magic, dar într-un context atât de angoasant.)
Și acum, iubito, cu ochii închiși, uită când, cine, ce a întrebat și a răspuns, pune toate astea (orice s-ar putea întâmpla) sub protecția, sub puterea bucuriei pe care tu o aduci, de care eu am nevoie, pe care, poate, o aduc și eu, dacă faci tu începutul acestei ofrande (care, de altfel, a și fost făcut).” — nu știu cum e pentru voi, dar pentru mine asta este o definiție a iubirii, fie ea neconvențională sau ba – bucuria – pe care doar un anumit tip de conexiune o poate aduce și doar un anumit om, la un moment dat.
(Pentru o imagine mai rotundă am ales câteva scrisori, pe prima și altele din diferite perioade ale anului în care și-au scris. De altfel, am ales să public și un fragment dintr-un răspuns al Marinei, căci așa am simțit că se cade mai bine pentru integritatea ei.)
Am cules scrisori din volumul Roman epistolar 1926 / Rilke Țvetaieva Pasternak, Editura Ideea Europeană, 2006, pag. 123, 124, 144, 145, 146, 147, 148, 255, 256, 257, 263, 264, 265, 266, 267.
RAINER MARIA RILKE – MARINEI ȚVETAIEVA
Val-Mont, par Glion Territet,
(Vaux) Suisse (adresă temporară)
3 may [sic]1926
Iubită poetă,
Am primit chiar acum, de la Boris Pasternak, o scrisoare care mă umple de bucurie, de un sentiment debordant. Înțeleg, din rândurile lui, că întreaga emoție și recunoștință pe care le suscită în mine mesajul său trebuie Să se îndrepte mai întâi spre Dumneavoastră şi, prin intermediul Domniei Voastre, în continuare, spre el! Cele două cărți (ultimele pe care le-am publicat), care urmează după această scrisoare, sunt pentru Dumneavoastră, sunt proprietatea Dumneavoastră. Vor mai urma alte două exemplare, în măsura în care mai am câteva; iar doar apoi acestea din urmă ar trebui Să meargă mai departe, la Boris Pasternak, dacă o va permite cenzura. Sunt atât de bulversat de plenitudinea și de forța mesajului său, încât astăzi nu pot spune nimic mai mult; dar fila anexată s-o expediați prietenului Dumneavoastră din partea mea, la Moscova!
Ca un salut.
Să Vă povestesc? Știți că îl număr pe Leonid O[sipovici] P[asternak] printre prietenii mei fideli, încă de la Moscova (de mai bine de 26 de ani)! După o lungă, foarte lungă întrerupere, m-a găsit aici, în timpul acestei ierni (pe la începutul iernii) o scrisoare a lui, de la Berlin, și am răspuns cu toată bucuria pe care mi-a provocat-o această reîntâlnire. Dar eu n-aș fi avut nevoie de știrile transmise de Leonid Osipovici pentru a afla că fiul său a devenit un poet renumit de o mare forță: în acest sens mi-au furnizat exemple prietenii mei (anul trecut la Paris), versuri pe care le-am citit emoționat și mişcat (căci încă mai citesc rusește, chiar dacă mai întâi am întotdeauna nevoie de o anumită acomodare și de un anumit exercițiu; în ceea ce privește scrisorile, le citesc cu uşurință!).
Anul trecut, un sejur de opt luni la Paris m-a adus din nou în preajma prietenilor ruși, pe care nu-i mai văzusem de douăzeci și cinci de ani. Dar de ce, iată ce mă întreb eu acum —, de ce nu mi-a fost oare dat să Vă întâlnesc pe Dumneavoastră, Marina Ivanovna Țvetaieva? Potrivit scrisorii lui Boris Pasternak, trebuie să cred că o asemenea întîlnire ne-ar fi pricinuit amândurora o mare bucurie lăuntrică. Vom reuși noi oare vreodată să reparăm lucrul acesta?
Rainer Maria Rilke
P.S. Franceza îmi este la fel de familiară ca și germana; fac această precizare pentru cazul în care această limbă, pe Iângă limba Dumneavoastră maternă, v- ar fi mai la îndemână.
RAINER MARIA RILKE — MARINEI ȚVETAIEVA
Val-Mont, par Glion-sur-Territet (Vaud)
Suisse,
17 may 1926
—,,Marina, spasibo za mir!”… (Marina, îți mulțumesc pentru pace!)
Că fiica ta ți-a putut spune asta, Marina, şi încă în aceste vremuri grele! (Cine, în zilele copilăriei mele, ce copil – în Austria, cel puțin, în Boemia, şi-ar fi găsit elanul aprobării lăuntrice pentru a vorbi în felul acesta?) … Fiica mea ar fi putut să mi-o spună, dacă pentru ea cuvântul şi rostirea lui ar fi fost mai importante; dar singura vreme când am fost într-adevăr în preajma ei s-a situat, în general, înainte de orice vorbire, cam de la nașterea ei până dincolo de prima ei aniversare: după care a început să se descompună ceea ce, întrucâtva împotriva voinței mele, se configurase în privința unui cămin, unei familii, unei întemeieri. Şi căsătoria, deși sub raport legal niciodată anulată, m-a readus la starea mea firească, de singurătate (după abia doi ani); a început Parisul: se întâmpla în 1902. Acum, fiica mea este de mult măritată şi se află undeva la o moșie din Saxonia, pe care eu nu o cunosc; și nepoata mea, Christine pe care mi-o reprezint tot numai din câteva mici fotografii instantanee, și-a sărbătorit în noiembrie aniversarea de doi ani şi a pășit vârtos în cel de al treilea an al ei… Dar toate astea țin de un alt domeniu decât de cel pe care se află Muzot, unde, din 1921 (când împrejurări dintre cele mai minunate, ba nu, însăși o minune mi-a îngăduit să-l descopăr și să-l păstrez) trăiesc mereu singur (exceptând vizitele prietenilor, care sunt însă rare), atât de singur, cum am trăit întotdeauna, ba încă în și mai mare măsură: într-o angoasantă progresie a ceea ce se cheamă solitudine, într-o singurătate împinsă până la ultima limită (căci înainte, singurătatea la Paris, la Roma sau în Veneția – unde am trăit multă vreme fără să fiu singur -, în Spania, în Tunis, în Alger, în Egipt… în pătrunzătoarea Provence…, mai însemna încă să fii copărtaș, să fii implicat, să fii amestecat): Muzot, în schimb, mai poruncitor decât orice altceva, mi-a permis numai saltul direct în gol, Înălțarea la ceruri a întregului Pământ în mine…
Scumpa mea, ce să-ți mai spun eu, din moment ce ții în mână Elegiile, în mâinile tale, lângă inima ta, care bate complice alături de ele.
Aceste poezii au fost începute (1912) într-o nu mai mică singurătate, la țărmul Adriaticii, în vechiul castel (distrus în război) Duino (lângă Triest), apoi, mai târziu, în Spania și la Paris, s-au regăsit între ele versuri fragmentate, și totul s-ar fi cristalizat, în 1914, la Paris, dacă atunci nu ar fi intervenit marea ruptură a lumii, care să mă încremenească și să mă paralizeze. Ani întregi. Nu știam nici eu ce mai puteam salva din această îndelungată iarnă a ființei, atunci când, în sfârşit (1919), m-am putut refugia în Elveția, ca pe un tărâm unde firescul și candoarea mai erau încă dătătoare de măsură …; am aflat răspunsul abia în 1921, la Muzot, în primul meu an de acolo, acasă, în singurătate, când natura sufletului meu, ținut în frâu de împrejurări, i-a oferit unei creșteri încă nemaiîntâlnite, în câteva săptămâni, anotimpul împlinirii depline, mai întâi a lui Orfeu (fiecare parte în câte trei zile!), apoi a Elegiilor, cu violență, aproape nimicindu-mă prin pasiunea lor explozivă, și totuși cu atâta gingășie și maleabilitate, încât (închipuiește-ți!) nici un vers din cele anterior născute Să nu se fi inserat la locul lui, constituind o treaptă firească, o voce între voci.
Totul s-a vindecat: cele anterioare, cu cezurile lor cumva învechite, s-au legat atât de intim de cele arzătoare, încât s-au reaprins și ele în temeiul vecinătății și al nemărginitei lor înrudiri, în așa fel, încât nici o cicatrice n-a mai rămas vizibilă. Bucurie și triumf fără seamăn, Marina! Și tocmai pentru asta, fusese nevoie de acea ucigătoare, peste de măsură, singurătate.
După aceea însă a depins de faptul că, dincolo de ceea ce realizasem și biruisem eu, am încercat să mențin condițiile imposibile ale unei izolări accentuate (nu din încăpățânare sau pentru ca, în felul acesta, să mai obțin din partea harului ceva în plus, ci pentru că acordul de a lăsa să-mi intre în casă un „altul” însemna ca viața laolaltă cu el și pentru el să atragă după sine imediat (sau îndată în urma imediatului) conflicte și însărcinări de care n-aveam cum să nu mă tem, într-o perioadă în care împlinisem mai mult decât totul, pentru a-mi putea permite apoi să trec, pur și simplu, la altă activitate; sau a depins de faptul (întrucât munca însăși, marea noastră muncă acaparatoare, nu se răzbună; chiar și atunci când ne smulge din noi înșine, ea nu lasă în urmă niște osteniți, nişte epuizați, ci lasă niște ființe copleșite de răsplată), aşadar, a mai depins, poate, de faptul că, suportând în mod mecanic, o vreme prea îndelungată, condițiile deosebite ale unei claustrări, în cadrul eroic al unei văi, sub cerul cu un soare aproape mânios al unui ținut viticol, propria mea singurătate s-a întors, pentru prima oară în viață, cu perfidie împotrivă-mi, în mod fizic, ca un ghimpe, transformând acea stare de-a-fi-cu-mine-însumi în ceva suspect și primejdios, și făcându-mă din ce în ce mai anxios datorită dereglărilor corporale, care acum aveau un ecou mai puternic, acoperind anume ceea ce fusese pentru mine, până acum, liniştea mea originară. De aici, și stabilirea mea la Val-Mont, acum pentru a treia oară (după două sejururi mai scurte, în 1924 și 1925), de aici îndelungatul meu popas la Paris (din ianuarie până la jumătatea lui august 1925), unde toate manifestările și schimbările păreau a fi contra-ponderea și contra-cursul vieții oferite de la Muzot; de aici, nehotărârea mea de a mă mai retrage în turnul meu blindat, laolaltă cu toate pericolele acelea sălăşluind în mine și crescând în mine…
Ce cred medicii? O îmbolnăvire a nervului denumit Grand Sympathique a acelui mare și frumos trunchi nervos, care poartă, dacă nu roadele, atunci măcar cea mai uluitoare inflorescență a ființei noastre. Anumite disfuncționalități mai degrabă subiective decât de natură organică propriu-zis obiectivă, verificabile (cel puțin pentru moment), anumite vătămări ale acelui auto-non-simțământului-corporal, de unde provine spontan concordanța (din noi) cu implicarea noastră materială; anumite disonanțe ale trupului, care mă fac cu atât mai neajutorat, cu cât, de la o anumită cotitură din existența mea (de pe la 1899-1900, corespunzătoare sejurului meu în Rusia), mă obișnuisem să trăiesc fără medic, într-o deplină înțelegere cu ele, în așa fel încât deseori mi-aş fi putut lua trupul drept copilul sufletului meu: ușor și eficient precum era el, și apt a fi luat cu sine până într-ale sufletului, deseori nebăgat în seamă, înzestrat cu pondere numai din curtoazie, și vizibil numai pentru a nu speria invizibilul! Într-atât de intim al meu, un prieten realmente purtătorul meu, deținătorul inimii mele; capabil de toate bucuriile mele, nediminuând-o pe nici una, ba chiar făcându-mi-le și mai ale mele; dăruindu-mi-le exact la intersecția simțurilor. În calitate de creatură a mea, gata să mă slujească; depășindu-mă cu toată siguranța și splendoarea provenienței sale, ca preexistându-mi.
Genial, format de-a lungul veacurilor, fantastic în nevinovăția voioasă a NON-EU-lui, duios în plăcerea lui de a-i rămâne fidel „EU”-lui, în toate transformările și fluctuațiile sale.
Naiv și înțelept.
Pentru câte nu-i sunt eu recunoscător! Lui, care, în temeiul esențialității sale, mi-a fortificat capacitatea de a mă lăsa desfătat de un fruct, de vânt, de mersul prin iarbă. Lui, prin intermediul căruia m-am înrudit cu impenetrabilitatea în care nu pot pătrunde și cu torentul ce izvorăște din mine. Și care, în plus, prin propria lui greutate m-a făcut să cunosc stelele… Aşadar: un necaz, această sfadă cu el, și încă prea recent pentru a fi conciliant. lar medicul nu poate să înțeleagă ce anume din aceste neajunsuri, care de fapt sunt suportabile, cu toate că își au agenturile în toate părțile trupului meu, este atât de esențial, și mă descumpănește în asemenea măsură…
Toate astea despre mine, iartă-mi-le, dragă Marina. Şi mai iartă și contrariul, în cazul în care aș deveni dintr-o dată necomunicativ, fapt care nu ar trebui să te rețină în a-mi mai scrie mie ori de câte ori ți-ar veni cheful să „zbori”. Germana ta, nu, nu poticnită, ci doar denotă uneori dificultăți, semănând cu pașii cuiva care, coborând o scară de piatră cu trepte inegal înalte, nu poate să calculeze când să-și sprijine piciorul, acum imediat, sau mai încolo, mai jos decât socotise. Câtă forță ai tu, poeteso, în a-ți ajunge scopul, chiar și în limba aceasta, în a fi exactă, în a fi TU însăți. Pasul tău ce răsună pe trepte, sonoritatea ta, Tu. Felul tău ușor de a fi, greutatea ta stăpânită, generoasă…
Dar știi tu oare că m-am supraevaluat? Și m-am putut supraaprecia, întrucât, acum zece ani, îl citeam, aproape fără dicționar, pe Goncearov în rusește, și încă mai citesc scrisori rusești relativ ușor, și le pun uneori în acea lumină în care toate limbile apar ca fiind o singură limbă (iar limba ta, limba rusă, este oricum aproape de a fi toate celelalte!)
Cu toate acestea, cărțile tale, deși tu mă ghidezi prin pasajele complicate, sunt pentru mine dificile, — prea de multă vreme n-am mai citit în mod consecvent rusește, mereu doar câte ceva răzleț, ca, de pildă, la Paris, unele versuri ale lui Boris, într-o antologie. O, Marina, de-aș putea eu să te citesc pe tine, așa cum mă citești tu pe mine! Cu toate acestea, cele două cărticele mă însoțesc de la masă la pat, și le prefer multora dintre cele simplu de citit.
Nu vanitatea mă reține să-ți trimit o fotografie de pașaport de-a mea, ci, cu adevărat, conștiința arbitrariului acestui gen de poze la minut. Am pus-o însă lângă fotografia ta: obişnuiește-te cu asta, deocamdată în poză, da?
Rainer
Curând va trebui să mă duc pentru o zi la Muzot; de acolo îmi voi aduce pentru tine câteva mici fotografii relativ bune, de acum doi ani. Evit să fiu fotografiat sau pictat.
Şumov nu mi-a făcut poza.
— Trimite-mi curând o alta, de a ta!
RAINER MARIA RILKE — MARINEI ȚVETAIEVA
Adresa temporară: Hotel Hof-Ragaz,
Ragaz (Suisse),
28 iulie 1926
Minunată Marina,
ca și în prima ta scrisoare, admir de atunci, în fiecare dintre ele, felul tău atât de precis de a căuta şi de a găsi, neobositul tău drum spre ceea ce ai tu în minte, și, întotdeauna, dreptatea ta. Tu ai dreptate, Marina (şi nu e oare rar lucrul acesta în cazul unei femei?), un fel de-a-avea-dreptate în sensul cel mai autentic şi cel mai senin. Dreptatea ta nu are un scop anume și aproape nici cauză nu are; dreptatea ta e pură, nepretențioasă, izvorând din întreg, din plenitudine, și, ca atare, întotdeauna ai dreptate în raport cu infinitul. De câte ori îți scriu, aș vrea să scriu ca tine, să mă rostesc în felul tău, cu mijloacele tale atât de calme și totodată atât de sensibile. Vorba ta, Marina, e ca imaginea unei stele oglindită în ape și tulburată de apă, de viața apei, de noaptea ei fluidă, când întreruptă, pierită, când din nou reprimită, încă și mai adânc în valuri, de parcă acum, în înțelegere cu lumea asta de oglinzi, după fiecare dispariție, să apară aici din nou, încă și mai adânc cufundată în ea. (Tu, stea măreață!)
Cunoști povestea întoarcerii tânărului Tycho Braheso, acasă, la moșia unui unchi, într-o perioadă când încă nu-i fusese permis să se ocupe de astronomie? Venind el în vacanță, de la Universitatea din Leipzig, s-a dovedit că (în ciuda Leipzigului și a jurisprudenței), cunoștea deja atât de bine cerul, atât de pe de rost (pense: il savait le ciel par coeur!), încât o simplă privire a ochiului său, mai degrabă contemplator decât cercetător, i-a dăruit o stea nouă, în constelația Lirei: prima lui descoperire din natura înstelată. (Și nu e tocmai ea, dacă nu greșesc, anume acea stea Alfa, din constelația Lirei, visible de toute la Provence et des terres méditerannéennes, care azi pare desemnată să poarte numele lui Mistral? Și n-ar fi oare lucrul acesta de-ajuns pentru a da crezare acelei vremi, că aşa ceva ar fi din nou posibil? Poetul proiectat printre stele: Tu diras à ta fille un jour en t’arettant à Maillane: voici ,,Mistral”, comme il est beau ce soir!. În sfârșit, mai presus de tăblițele cu numele străzilor, „faima ”!)
Pe tine, Marina, eu nu te-am descoperit cu ochiul liber, Boris mi-a pus telescopul în fața cerului meu…, mai întâi s-au perindat spațiile în fața privirilor mele înălțate, iar apoi, dintr-o dată, te-ai ivit tu, pură și puternică, în plin câmpul în care razele primei tale scrisori te-au adunat pentru mine.
Cea mai recentă dintre scrisorile tale se află la mine din 9 iulie: de câte ori am vrut eu să-ți scriu! Dar viața atârnă atât de greu în mine, că de multe ori n-o pot urni din loc; forța greutății determină, pare-se, o nouă relație față de ea — încă din timpul copilăriei n-am mai avut o stare de spirit atât de inertă; dar pe vremea aceea lumea era alta şi apăsa cu greutatea ei pe cel care, ca o aripă frântă, își pierdea pană după pană, în valuri; acum sunt eu însumi greutatea apăsătoare, iar lumea din jurul meu — e ca un somn, și vara este atât de bizar împrăștiată, încât parcă lucrul acesta n-ar mai privi-o…
După cum vezi, am plecat din nou din Muzot-ul meu, pentru ca aici, la Ragaz, să-mi revăd singurii și pe cei mai vechi prieteni ai mei, păstrați încă din Austria. (pentru câtă vreme încă? deoarece vârsta lor e mult mai înaintată decât a mea…). Iar împreună cu ei a venit, pe neașteptate, o prietenă de-a lor rusoaică, un om rus, închipuiește-ți cât am fost de mișcat! Acum au plecat cu toții, dar eu mai rămân un pic aici, de dragul izvoarelor termale de un aquamarin limpede, atât de frumoase. Dar tu?
Rainer
Car mo pis el mon mieux
Sont les plus déserts lieux:
acest dar de la tine l-am transcris în carnețelul meu.
RAINER MARIA RILKE – MARINEI ȚVETAIEVA
Hôtel Hof-Ragaz.
Ragaz (Canton de St. Gall).
Suisse,
acest 19 august 1926
Trenul, Marina, acel tren (cu premergătoarea ta scrisoare), de care ulterior te-ai îndoit, s-a năpustit spre mine cu răsuflarea tăiată; mizerabila cutie poștală era una bătrână, precum bătrâne sunt cămilele și crocodilii, încă din tinerețe ocrotiți de bătrânețea lor: cea mai de încredere calitate. — Da, și da, și da, Marina, toate da-urile pentru ceea ce vrei și ești tu, atât de mari laolaltă precum DA-ul spus însăși vieții. numai că în el sunt cuprinse și toate acele zeci de mii de Nu-uri imprevizibile.
Și chiar dacă eu sunt mai puțin sigur că ne e dat nouă să fim uniți, să fim ca două straturi, ca două plăci geologice gingaș legate, ca două jumătăți ale unui cuib (cât m-aș bucura să știu cum se cheamă cuib în rusește, am uitat! ), ale unui cuib întru somn, în care se lasă din zbor o pasăre mare, o răpitoare de spirite (nu-ți miji ochii!). dacă sunt mai puțin sigur (decât tine) (oare lucrul acesta ține de greutatea persistentă și neobișnuită pe care o încerc și pe care am deseori impresia că nu o pot depăși, în așa fel încât din partea lucrurilor care mă întâmpină, nu le mai aștept chiar pe ele, ci aștept un anumit ajutor, un sprijin pe măsură?). Așadar, chiar dacă sunt mai puțin sigur, nu simt totuși mai puțin (ba nu, chiar mai mult) nevoia să mă redresez din cea mai adâncă, din fântâna fântânilor. Dar între timp mă cuprinde angoasa în fața zilelor multe care mă despart de acel moment, cu toate repetările lor, frica (bruscă) față de hazardul care nu ştie nimic despre asta și nici nu poate fi făcut să știe.
… Nu până la iarnă!.
…„Nu trebuie să răspunzi…” — închei tu. Poate, n-aş putea: căci, cine ştie, Marina, dacă răspunsul meu n-a fost înaintea întrebărilor tale. Încă la Val-Mont fiind pe atunci, am căutat-o pe hartă: celte petite ville en Savoie…, și iată că tu o spui acum. O extragi din timp, o prezinți aievea, ca și cum s-ar fi și întâmplat, m-am gândit eu când te-am citit. Și în dreapta, pe marginea scrisorii, ai mai și scris: „Trecutul ne mai stă încă în față…” (Un vers magic, dar într-un context atât de angoasant.)
Și acum, iubito, cu ochii închiși, uită când, cine, ce a întrebat și a răspuns, pune toate astea (orice s-ar putea întâmpla) sub protecția, sub puterea bucuriei pe care tu o aduci, de care eu am nevoie, pe care, poate, o aduc și eu, dacă faci tu începutul acestei ofrande (care, de altfel, a și fost făcut).
Faptul că Boris păstrează tăcerea mă neliniștește și mă întristează; s-a aşezat oare, de fapt, apariția mea de-a curmezişul marelui său avânt înspre tine? și chiar dacă înțeleg bine ceea ce spui tu în legătură cu cele două „străinătăți” (care se exclud reciproc), te găsesc totuși prea severă, aproape crudă față de el (și severă față de mine, dacă-mi ceri ca Rusia să nu-mi fie aproape, nicicând şi nicăieri, decât prin tine!). Opus oricărei excluziuni (care crește dintr-o rădăcină a dragostei și înlemneşte…): mă mai recunoști tu astfel, şi astfel?
Rainer
MARINA ȚVETAIEVA — lui RAINER MARIA RILKE
Saint Gilles, 22 august 1926
Rainer, poți spune numai da la tot ce vreau eu — nu se va întâmpla nimic prea grav. Rainer, atunci când îți spun: eu sunt Rusia ta, îți spun doar (încă o dată) că te iubesc. Iubirea prin excepții, selecții, excluziuni. lubirea trăiește din vorbe și moare din fapte. Sunt prea deșteaptă — eu —, pentru a voi ca, pentru tine, să fiu eu Rusia întreagă! E un fel de a vorbi. Un fel de a iubi.
Rainer, pe mine mă cheamă altfel: tot ceea ce ești Tu, ceea ce este Tu (a fi înseamnă a fi trăit. Être vécul. Chose vécue. Pasiv.)
Crezi tu că eu cred în Savoia? Da, ca și tine, ca în Împărăția Cerurilor. Cândva… (Cum? Când?) Ce-am văzut eu din viață? De-a lungul întregii mele tinereți (începând cu 1917) – muncă neagră. Moscova? Praga? Paris? Saint Gilles? Totuna. Tot timpul maşina de gătit, mătura, banii (lipsa lor). Niciodată timp. Nici o femeie dintre cunoștințele sau prietenele tale nu trăiește, n-ar putea trăi, așa. Să nu mai fac curățenie, să nu mai mătur — iată cum se numește paradisul meu. E destul de cenușiu? Da, pentru că împărăția mea terestră e suficient de neagră. Rainer, dacă aș scrie în nemțește: a curăța – foc purificator (minunat cuvânt), să mături aici, foc purificator acolo, să cureți până în focul purificator etc. Așa scriu eu, de la vorbă la lucru, traducând vorbele. Așa scrii și tu, cred eu.
Aşadar, dragule, fără frică, și mereu numai da /aici pentru fiecare să dai / al meu – o consolare de cerșetor, nevinovată, fără urmări. De cele mai multe ori, mâna mea întinsă cade în gol — iar pomana — în nisip. Ce vreau eu de la tine? Ceea ce vreau din partea întregii poezii și din partea fiecărui vers. Adevărul unei / acestei clipe. Mai departe adevărul nu merge. Nu înlemnește niciodată se transformă în cenușă — totdeauna. De vrut vreau numai cuvântul, care pentru mine a ajuns deja lucru. Fapte? Consecințe?
Te cunosc, Rainer, așa cum mă cunosc pe mine. Cu cât mai departe de mine —cu atât mai adânc în mine. Eu nu trăiesc în mine, în afară de mine. Eu nu trăiesc în buzele mele, și cel care mă sărută nu pe mine mă atinge.
Savoia. (Să ne gândim): Tren, bilete. Hotel. (Slavă Domnului, de viză nu e nevoie! ) Și… un ușor dezgust. Ceva dinainte pregătit, cucerit… cerșit. Tu trebuie să pici din cer.
Rainer, cât se poate de serios: dacă vrei într-adevăr să mă vezi cu ochii tăi, trebuie ca tu să acționezi, cu alte cuvinte — „În două săptămâni voi fi acolo sau acolo. Dar oare tu vei veni?” Asta de la tine trebuie să vină. Ca și data. Ca și oraşul. Privește harta, ar trebui poate să fie un oraș mare? Gândește-te. Orașele mici sunt uneori păcălitoare. Da, și mai e ceva: bani n-am deloc, puținul pe care-l câștig din munca mea (tipărită, din cauza „noutății” mele, numai în revistele lunare „mai noi”, dintre care, în emigrație există doar două), dispare îndată ce-l primesc; vei avea tu destul pentru noi amândoi? Rainer, scriu și îmi vine să râd: grozav musafir!
Așa că, dragule, dacă vei dori cândva cu adevărat lucrul acesta, scrie-mi (cu puțină vreme înainte, căci trebuie să găsesc pe cineva care să rămână cu copiii), iar eu voi veni. În St. Gilles rămân până prin 1-15 octombrie. Apoi – la Paris, unde iau totul de la început: fără bani, fără locuință, fără nimic. La Praga nu mă întorc, cehii sunt supărați pe mine că am scris atât de mult și cu atâta căldură despre Germania, iar în privința Boemiei am tăcut atât de vârtos. După ce că 3 1/2 ani am fost „subvenționată” de cehi (900 coroane lunar). Așadar, 1-15 octombrie — Paris. Înainte de noiembrie n-avem cum ne vedea. Dar – n-ar fi posibil și pe undeva în sud? (Mă gândesc la Franța.) Unde, cum și când (începând din noiembrie) vrei tu. Totul e în mâinile tale. Poți să le și… ridici. Pentru aşa ceva nu te voi iubi niciodată mai mult sau mai puțin.
Mă bucur nespus de tine, ca de un imperiu întru totul nou.
————-
Despre Boris. Nu, dreptate am avut eu. Răspunsul lui fost răspunsul unui Atlas eliberat. (Acela purta pe umeri cerul cu toți locuitorii săi! Și, scăpat de povara lui, cred eu, a mai şi oftat de uşurare!) Acum este eliberat de mine. Prea bun, prea compătimitor, prea răbdător. Lovitura trebuia să vină din partea mea. (Să termine, adică să omoare, nu vrea nimeni!) Despre cele două străinătăți știa el mai dinainte. Eu doar am rostit lucrurile, le-am spus pe nume, le-am dezvrăjit. Acum totul e în regulă, imperiile sunt despărțite: eu în cel mai lăuntric interior — dincolo de limitele străinătății — cu totul în afara lumii.
Cuib se cheamă pe rusește gnezdo (singular – fără rimă!). Pluralul: gniozdî (un e moale, pronunțat io, aproape o), rimând cu zviozdî — stele.
—————
Cât timp mai rămâi la Ragaz şi cum te simți? Ce mai scrii în ultima vreme?
[…]
