Dacă singurătatea nu ne face mai buni[1], așa cum anunță titlul volumului de debut al poetei Elena Bălășanu, atunci apropierea de ceilalți prilejuiește însemnări ale unor impresii, gesturi sau fapte desfășurate în afara sau înăuntrul unui spațiu familial, transfigurat de o anumită candoare a fragilității materne sau maritale.

Poezia Elenei pare să se revendice de la următoarele două versuri ale Sylviei Plath, care sună astfel: ,,Nu sunt crudă, ci doar adevărată/ Ochiul unui mic zeu, în patru colțuri”. Atenția și sensibilitatea, mereu în alertă interioară/ interiorizată, se derulează cu o percutanță cinematică și sunt îndreptate fie asupra necazurilor unei vecine care locuiește deasupra, victimă a unei repetate agresiuni domestice, fie asupra resorturilor interioare ale vieții domestice, dezvăluite printr-un discurs confesiv, de un firesc aparte, din care, dincolo de ,,tăietura precisă a frazei lirice” (Liviu Antonesei), reies sentimente sau puseuri de tandrețe, frânturi de singurătate sau secvențe ale bruiajului cotidian, derulate ca printr-un caleidoscop.

Întreaga existență se desfășoară precum un carusel al solidarității față de celălalt, cel apropiat sau cel iubit, care uneori merge în van; alteori, existența înseamnă o frângere de sine, în ritmul unui țipăt empatic care unește, solidarizează viețile interioare ale tuturor femeilor legate între ele prin aceleași rădăcini traumatice. Numai astfel experiențele sau gesturile personale pot căpăta și asuma o fragilitate a expunerii, o tendință de retractilitate față de o realitate agonică: ,,Eu m-am născut empatică/ și nu am țipat/ doar pentru mine./ Am țipat pentru toate femeile/ moarte înaintea mea,/ pentru cele care vor veni/ după mine,/ am țipat cât am putut de tare/ și pentru tine,/ apoi te-am auzit icnind/ că ți-au înghețat picioarele./ Aveai ștrampi de mătase/ culoarea piciorului,/ eu îi aveam negri./ Eu am devenit femeie/ cu mult timp în urmă,/ în mine nu mai e nimic/ transparent” (II).

Gesturile capătă o lentoare onirică în cadrul unui ceremonial erotic, străbătut de un filon artificial, care dezvăluie o latură fragilă și, poate, o încercare de resuscitare a dorinței care, până la urmă, e pseudonimul stabilității învăluite totuși în aerul cețos al însingurării: ,,Respirăm aerul toxic al lumânărilor parfumate./ O perdea de fum urcă în creier,/ ne amețește simțurile./ Suntem fitilul aparent natural/ îmbrăcat în parafină cu ceară de albine./ Ținem o ață între dinți când coasem/ fără să ne scoatem hainele./ Așa nu ne prindem unul de altul,/ nu curge ceara fierbinte” (X).

Cadrul domestic conturează imaginea femeii aflate într-o continuă dinamică a blândeții forjate la focul pasiunilor și al decepțiilor. O imagine a unei feminități supuse dintotdeauna unei echilibristici, pe linia subțire care desparte realul închistat în aceleași tipare materne sau maritale de realul marcat de prezența masculină: ,,Marea preoteasă nu a tremurat/ în fața femeii. Știa câteva descântece,/ scria versuri și le lega cu sfori de mătase./ Femeia se știa pe ea, știa/ din ce este făcută și nu a tremurat./ Șerpi, descântece, jocuri și bărbatul/ în mijloc.” (XIV).

            Orice eveniment, fie și unul în care este implicat gătitul unor fructe de mare, capătă prilejul unei reconsiderări a propriilor limite umane sau/și senzoriale în relația cu un sine copleșit de un simț al ingenuității: ,,în mine & spațiul ce-mi umple plămânii/ iar eu cea de acum/ mai puternică decât cea de ieri/ mestec sosul/ oftez/ învârt fructele de mare cu delicatețe/ caracatița suculentă creveții goi/ corpul cărnos după ce voi fi sfărâmat carapacea/ să râd cu gura până la urechi/ să gust din nou” (fructe de mare). În alte situații, o sinceritate nedisimulată învăluie un scenariu domestic îndelung repetat și îi conferă o franchețe cerebrală, o gravitate existențială și sinestezică convertită în cele din urmă într-o tăcere epurată de orice stridență: ,,ai văzut vreodată o femeie/ supărată gătind/ ai simțit groaza degetelor/ când mânuiește cuțitul/ sunetul ascuțit/ schelălăitul furia/ transformată/ încet în tăcere” (O femeie supărată).

            Atunci când realitatea din jur devine sufocantă și oferă senzația unui bruiaj necontrolat care tinde să cuprindă peisajul, dezintegrându-l: ,,totul începe cu scârțâitul asurzitor/ al roților înfrânate/ copaci dezgoliți crengi rupte/ acalmie”, singura soluție rămâne, oarecum, sfidarea oricărei mișcări și adaptarea propriei dinamici la acest ritm al fisurărilor care, cumva, ar putea fi uniformizat și transfigurat, asimilându-l echilibrului tău interior, într-o atmosferă de meditație și regăsire de sine: ,,frunze străvezii/ un vârtej le rotește/ le ridică și le coboară după/ bunul său plac/ dintr-un autobuz în mișcare/ nu poți să le simți pacea/ dar poți să urci și să cobori odată cu ele/ dacă îți oprești respirația” (astenii α nevroze).

            În acest peisaj al isteriei totul pare cuprins de o dinamică parcă letargică prin care, însă, se măsoară starea unei lumi în destrămare. Lumina ce se scurge în dezordine, este un semn al dezechilibrului interior proiectat asupra celui exterior. Până și aerul înconjurător poate deveni un malaxor: ,,lumina curge în dezordine/ prin ferestrele imense ale mall-ului/ un copil ronțăie o jucărie/ în formă de stea/ bula de aer/ ne mestecă răbdătoare” (după ora patru).

            Toate aceste experiențe dau măsura unei regăsiri, a unei redescoperiri de sine, dar și a unui spațiu intim care, prin forța poeziei, capătă o frumusețe stranie, parcă pe alocuri atinsă de un fior crepuscular.


[1] Elena Bălășanu, singurătatea nu ne face mai buni, Ed. Aius, Craiova, 2020.

Patreon - O mie de semne
Author

Date: Savu Popa (1991) Ocupația: Profesor de Limba şi literatura română, student doctorand în cadrul : Școlii Doctorale de Litere, Științe, Umaniste și Aplicate a Universității de Medicină, Farmacie și Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș) Activitate literară a. Activitate literară Debutat cu poezie, în anul 2004, în revista Euphorion, din Sibiu. Debutul în volum, s-a produs în anul 2017, cu volumul Ipostaze, Editura Paralela 45, din Piteşti, iar în 2018 publică al doilea volum de versuri, la editura Cartea Românească, intitulat Noaptea mea de insomnie. Apariții în revistele: România literară, Banchetul, Ateneu, Familia, Tribuna, Sintagme literare, Actualitatea literară, Discobolul, Noise Poetry, Literomania, Liternautica, O mie de semne, Opt motive, Bucovina Literară, Literadura, Euphorion, Cervantes, Prăvălia culturală, Algoritm literar.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.