O Mie de Semne împlinește astăzi doi ani. O vârstă fragedă, în care am acumulat ceva experiență, am făcut lucruri bune, am mai și greșit, fiindcă numai cine nu muncește nu greșește, în fine, am încercat în principiu să dăm un ton diferit literaturii, sau înțelegerii despre ea, să promovăm în special poezia, fiindcă e o zonă complicată & minunată. Am vrut să fim un pic altfel și cred că am reușit, de vreme ce azi suntem ușor de recunoscut.

Au fost mulți care nu ne-au dat nicio șansă la început – și nici pe parcurs, dacă e să fim corecți. S-a și râs de avântul nostru donchișotesc, de optimismul pe care-l afișam cu ostentație, de momentele noastre de bucurie, când ne strângeam în jurul unui tort la fiecare „o mie” de like-uri în plus. Ne-am bucurat, dar ne-am și întristat deopotrivă, fiindcă cei care râdeau nu râdeau de fapt de noi, ci de ceea ce făceam, adică promovarea literaturii. Iar ăsta a fost un lucru care ne-a pus pe gânduri.

Eu și băiatul meu Dan Andrei Deaconu am muncit zi de zi pentru ideea de onestitate și de libertate de expresie. Oricine a venit la noi a avut parte de totală deschidere. Au fost și unii care au înțeles greșit conceptul de libertate de expresie, crezând că în numele ei pot publica pe site poezie de slabă calitate. Am fost înjurați, alergați prin toate cotloanele internetului și făcuți albie de porci. În fine, face parte din riscurile meseriei. Numai cine nu e înjurat nu știe cum stă treaba cu literatura.

Îmi amintesc că am pornit cu un fel de avânt și îmi doream să fac lucrurile pe „O Mie de Semne” un pic diferit față de cum am învățat în cei opt ani de presă. Cred că am reușit în cea mai mare parte și mai cred că, neștiindu-le pe toate, am mai și învățat pe parcurs. Ne-am adaptat, cum ar veni. Am făcut jurnalism cultural, cea mai frumoasă și mai dificilă meserie din lume.

Am făcut relatări sui generis de la târgurile de carte și am fost foarte mândri de asta, fiindcă prieteni buni ne-au spus că nimeni altcineva din presa culturală nu mai face așa ceva. Am făcut reportaje, interviuri, relatări de la diverse evenimente literare. Am legat prietenii de care suntem foarte onorați, cu librării, edituri și oameni deosebiți. Îi știți, cei care ați fost alături de noi în acești doi ani intenși, așa că nu-i vom mai reaminti aici, ca să nu pară că ne lăudăm prea mult.

Spuneam că am promovat poezia: da, am făcut-o (fără să lăsăm proza deoparte, totuși), îndeosebi aplecați spre ideea de a promova poeții tineri. „Poșta redacției” de pe O Mie de Semne a publicat, într-un an și ceva de când am deschis această rubrică, foarte mulți poeți tineri. Unii dintre ei nu mai fuseseră publicați nicăieri, iar acum sunt foarte cunoscuți și considerați tinere speranțe ale poeziei contemporane. Ne bucurăm că am contribuit și noi la asta. Este una dintre cele mai mari realizări ale site-ului nostru.

Am spus în titlu să ne întristăm împreună. Da, fiindcă nu e un moment fericit pentru noi, cei care suntem „mici” în zona asta a virtualului și atârnăm de un fir de ață. Am stat tot timpul în acești doi ani cu răsuflarea falimentului în ceafă. Oameni admirabili ne-au sprijinit și nu avem cuvinte suficiente care să ne exprime recunoștința. Le mulțumim încă o dată și aici, fiindcă ei de fapt au făcut în așa fel încât „O Mie de Semne” să existe. Fără acest sprijin am fi fost out de multă vreme.

Un motiv de tristețe este că lucrurile, în acest punct, nu stau tocmai bine. Ne menținem pe linia de plutire de la o zi la alta sau, ca să fim corecți, de la o lună la alta. Păstrând proporțiile și măsurându-ne cuvintele, „I can’t breathe” este un slogan care ni s-ar putea aplica și nouă. Știm că zona asta a independenților, a freelancerilor este lovită dur de criza Covid-19. Ne așteptam să fie așa și nu dăm vina pe nimeni. Singura problemă intervine atunci când vedem cum alții, privilegiații zilei (îi știm toți care sunt), se lăfăie în banii statului și fac o politică a literaturii de cea mai joasă speță. E un lucru care ne întristează în cea mai mare măsură.

Totuși, pentru cei aproape 8000 de prieteni pe care-i avem, vom merge mai departe. Așa cum v-am obișnuit, vom fi alături de voi zi de zi, sperând că vom găsi, în cele din urmă, rezolvare pentru complicatele probleme financiare cu care ne confruntăm. Până la urmă, sunt doar bani. Sigur că literatura nu poate trăi fără bani (sau, dacă vreți, jurnalismul cultural), însă, la o adică, noi vom dovedi că putem să o facem, sperând totodată că, vorba lui Dani, măcar o sută dintre voi ne vor face cinste cu câte o cafea lunar. Nu e deloc mult. Iar dacă cei o sută ne vor inunda cu această cafea, promitem să o bem ca și cum ni s-ar fi donat cea mai bună cafea din lume.   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.