Aflată la o aruncătură de băț de biserica Sf. Ilie-Gorgani și nu foarte departe de Cotroceni, Librăria Humanitas de la Cișmigiu a concentrat în spațiul său generos misterele de odinioară ale acestor locuri, evocate cu talent de Doina Ruști în romanul „Homeric” (Editura Polirom, Colecția Fiction.LTD, 2019), a cărui lansare a avut loc în prezența unui public numeros.

Practic, spațiul de lansare din incinta librăriei a fost ocupat în totalitate, seara fiind cu atât mai interesantă cu cât, pe lângă prezența celor doi invitați, criticii literari Cosmin Ciotloș și Paul Cernat, era promis și un scurt recital susținut de moderatorul acestei întâlniri, Bogdan Simion (Cobzarul).

Rolul de gazdă, asumat discret de Cătălina Roșu, a fost completat de scriitoarea Doina Ruști, care înainte de începerea evenimentului i-a întâmpinat, cred, pe aproape toți participanții veniți să asiste la lansare. Mai mult decât atât, îngrijorată de întârzierea lui Paul Cernat, l-a sunat ca să se asigure că n-a pățit nimic și că totul este în regulă cu el. Cunoscutul om de litere a sosit în ultimul minut, cum s-ar spune, și, după ce și-a tras un pic sufletul (întârzierea a fost cauzată de motive independente de voința sa), a preluat microfonul de la Bogdan Simion.

Paul Cernat

Paul Cernat

„E o carte magnetică acest «Homeric», cu un titlu derutant, un titlu-capcană. E o carte pe care am citit-o cu pasiunea cu care probabil a fost scrisă. E o pasiune care se transmite, într-adevăr, cititorului. Doina Ruști este o prozatoare care în mod evident este o povestitoare înnăscută, ceea ce pentru un prozator, după părerea mea, este esențial, pentru că oricâte tehnici literare ai stăpâni, dacă nu ai și acel impuls genuin al povestirii, mașinăria nu funcționează sau nu funcționează bine.

E o carte plasată într-o lume care nu mai este, o carte plasată într-o lume fanariotă, probabil sfârșit de secol XVIII, început de secol XIX. Oricum, situarea istorică este deliberat imprecisă. Nu este singura carte a Doinei Ruști care este plasată într-o asemenea atmosferă. Este și o carte de atmosferă, țin să precizez. E o predilecție a autoarei pentru această lume, pentru această atmosferă de epocă fanariotă.

Avem un cadru natural, despre care aș zice că este personajul principal al cărții, deși sunt foarte multe personaje vii și foarte bine conturate în paginile acestui roman. Personajul principal este această pădure a Cotrocenilor, după părerea mea, care a dispărut și care probabil că mai subzistă într-o formă artificială în actuala Grădină Botanică. Poate să mai existe așa ceva și în zona Palatului Cotroceni. În orice caz, este o zonă, cea de astăzi, în care peisajul evocat magic în cartea Doinei Ruști nu mai e de recunoscut.

Este un roman în foi de viță, un roman labirintic, care poate fi citit în mai multe registre. Este și un roman de dragoste, este și un roman de atmosferă, e și un roman de aventuri, e și un roman fantasy. Aici, de fapt, se împletesc mai multe obsesii, mai multe teme care vin dinspre celelalte cărți ale Doinei Ruști, care sunt temele ei.

E și un teritoriu al ei. Doina Ruști este o prozatoare cu operă deja, cu operă prozastică foarte consistentă, dar și cu un teritoriu ficțional propriu, ceea ce e un pic mai rar. Cu o geografie simbolică proprie, cu un univers de obsesii caracteristic și chiar, aș zice eu, cu un fel de brand personal, care ține chiar de atmosfera asta a pasiunilor, a magiei, într-un cadru istoric foarte bine reconstituit, foarte bine documentat, chiar până la nivel de detaliu.”

Cosmin Ciotloș

Cosmin Ciotloș

„Primul lucru pe care aș vrea să-l spun este apropo de teritoriul pe care într-adevăr Doina Ruști și l-a fixat de ani buni încoace, consolidându-și opera, teritoriul simbolic care e, pe de o parte, unul al Bucureștiului fanariot sau al Bucureștiului de început de secol al XIX-lea, și care se impune nu numai prin farmecul acestei lumi, nu numai prin teritoriul de atmosferă pe care știe să-l delimiteze, ci pentru că stă de-a curmezișul unei întregi tradiții din proza și din romanul românesc.

Farmecul îl cunoaștem: știm cât de iradiant trebuie să fi fost centrul acesta de lume, cât de obscure și provocatoare vor fi fost stradelele Bucureștiului epocii respective. Ce nu știm însă și ne oferă Doina Ruști plenar este spațiul de magie reală care ține pe umerii ei întreaga lume. Doina Ruști vorbește într-adevăr de multe fapte care, să zicem așa, scapă determinărilor laice. Avem o sumă de vrăjitoare care, real sau nu, popular sau nu, ajung să determine o serie de întâmplări ale romanului.

Romanele Doinei Ruști reușesc să absoarbă, să tragă către ele un întreg inventar de farmacie vegetală, ca să spun așa. E un atlas botanic al plantelor farmaceutice, al plantelor cu efecte fie halucinogene, fie pur și simplu curative. Spueam că avem pe de o parte vrăjitoare, pe de altă parte acest inventar botanic și mai avem, pe deasupra, în două ipostaze, instilate niște ființe pe care nu știm foarte bine cum să le denumim.

S-ar putea să fie un soi de spiriduși, s-ar putea să fie un soi de giganți acvatici care umplu mâlurile Cotrocenilor, s-ar putea să fie troli dezvoltați de la Ion Barbu încoace și, mă rog, foarte activi pe facebook. S-ar putea o grămadă de lucruri. Cert este că atunci când veți parcurge romanul veți fi surprinși din loc în loc de micile schimbări narative care apar în momentul când o voce ieșită de nicăieri, parcă ridicată din pagina cărții, ajunge să facă mărturisiri personale.

Multă vreme m-am gândit că ar putea fi vocea imună, vocea rece a naratorului obiectiv cu care suntem cu toții familiarizați. Până când, într-adevăr, spre finalul romanului, se deschide o lume care ajunge să explice, să justifice și să supramotiveze aproape tot ce citisem până acolo, și anume lumea acestor ființe aflate într-un soi de exil interior bucureștean, la marginea Bucureștiului de atunci, în mijlocul pădurii Cotrocenilor, ființe care își apără teritoriul de invazia oamenilor, care se tem ca nu cumva specia lor să fie pe cale de dispariție și care, printre multe altele, reușesc să-i transforme pe oameni, la simpla atingere, chiar dacă nu e una agresivă, să-i transforme, așadar, în cenușă.

Spuneam că sunt două ipostaze și spuneam că cea dintâi dintre ele reușește să facă din povestitoarea cu har care este Doina Ruști și o foarte bună componistă, o foarte precisă autoare de tehnici literare. Suma aceea de voci care se contrazic, care uneori contrazic mesajul liniar, primordial al cărții, dă o dinamică suficient de alertă încât să dubleze mesajul principal al primei părți a romanului, al secvenței propriu-zise, al poveștii de dragoste.”

Doina Ruști

Doina Ruști

„Când am început să adun material pentru acest roman eram obsedată oarecum de mahalaua Gorganilor, de fapt de Gorganiul ăsta care este chiar aici, vizavi de Cișmigiu, în spatele clădirilor. Mă gândeam: Doamne, de ce n-a săpat nimeni în Gorganiul ăla – și s-a scris atât de mult despre el – de vreme ce este acolo, a suscitat interes, dar cu toate astea nu știm dacă este o necropolă din Evul Mediu timpuriu, așa cum zicea Iorga, sau dacă este cine știe ce casă a comorilor, nu? Orice este posibil!

În afară de întrebările astea firești, mă intriga existența acestui cuvânt, Gorgani. A trecut timpul, s-au terminat multe dintre lucrurile importante, dar numele ăsta a rămas lipit chiar de biserica Sf. Ilie, care se numește Sf. Ilie-Gorgani. Am coborât într-o zi de vară până la Gorgani ca să-l văd de aproape și să gust puțin din liniștea lui.

Am început să butonez telefonul, normal, suntem în era asta a telefoanelor, a informației. M-am uitat, apăruse o cronică la Zurich, în care era lăudată Fantoma din moară, într-un cotidian mare din Zurich, chiar eram foarte fericită. Am citit acolo, printre multe altele, un pasaj care vorbea despre imaginarul erotic din romanul Fantoma din moară, care este un roman despre comunism și în care nu asta este partea importantă.

Dar, citind asta, o sumă de gărgăuni mi-au intrat în cap. Adică cel care scrisese articolul spunea că eu aș fi avut o imaginație erotică demnă de tot respectul, iar asta parcă începuse să mă îndemne să mă gândesc: oare nu era bine să fi scris eu mai multă literatură în zona asta a eroticului? Uite, omul ăsta a observat un lucru prețios! Și gărgăunii creșteau, eram în plină ficțiune. Aveam gărgăunii mei epici.

Și așa, cu gărgăunii după mine, am urcat până aici, în această incintă, la Cișmigiu, la Humanitas, și m-am întâlnit cu Cosmin Ciotloș. Din una în alta, la un moment dat Cosmin mă întreabă de ce n-aș scrie eu un roman de dragoste? Probabil că m-a întrebat așa, cum întrebi pe cineva ce mai face.

Dar întrebarea lui a venit în alaiul ăla de gărgăuni care deja se făcuse și mai mare, și bineînțeles că am descris imediat ideea: numai un inconștient se mai poate apuca astăzi să scrie roman de dragoste într-o lume în care deja s-au scris tot. Plus că e o temă foarte grea, în care poți să ratezi imediat, poți, dacă finalul e fericit, să cazi în melodramă, sau invers, poți să riști să ajungi din nou în zona lui Romeo și a Julietei.

În fine, eram foarte fericită de răspunsul meu, chiar mă felicitam în gând pentru că-mi venise ideea asta și pentru că răspunsesem atât de bine. Eram pătrunsă atunci de acest adevăr, și anume că în niciun caz un om normal nu se apucă să scrie un roman de dragoste, mai ales că pentru un roman de dragoste îți trebuie și o formulă nouă, ca să mai poți să clădești într-o temă atât de uzată.

Cu această mulțumire în suflet am plecat acasă, am ajuns la canapeaua mea de scris, și scriind ceva nu foarte important mi-am dat seama că nu mai aveam chef să țin laptopul în mână, nu mai voiam de fapt să-l ating. Era ceva care venise după mine în tot alaiul ăla de gărgăuni și m-am simțit dintr-o dată îmboldită să pun mâna pe un pix și să scriu o frază de mână. A fost o frază care mi-a ieșit limpede și care mai târziu aproape că a fost prima frază din Homeric.

O frază care țipa din toți porii ei, aducându-mi aminte că iubirea e de fapt infinită, ca și ficțiunea, că nu poți să scrii într-un timp anume și că nu poți să faci literatură dacă nu ai două cornițe înfipte în prezentul din care faci parte, și dacă nu-ți tremură sufletul pentru lucrurile pierdute și uitate. Și am început să scriu Homeric.”

Seara s-a încheiat cu miniconcertul lui Bogdan Simion (Cobzarul) și cu o sesiune de autografe susținută, evident, de autoarea romanului Homeric, Doina Ruști.   

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment