Bogdan Vișan revine, așadar, la rubrica „Poșta redacției” cu texte noi și cu speranța că ele constituie o evoluție față de poemele publicate anterior. Eu zic că da, însă trebuie să așteptăm, firește, și reacția publicului.

Până atunci, să vedem ce ne-a spus Bodgan despre el acum ceva vreme, mai ales că se potrivește la țanc cu numărul de poeme: „Am 17 ani, sunt elev al Colegiului Național „Unirea” Focșani (formalities checked) și în următorul fișier am două poezii care mă scutesc de o încercare – cu probabilitate mare de eșec –  de a-mi continua prezentarea, tocmai pentru că spun succint prin prezența lor ce fac și ce mă pasionează, altfel n-aș ști ce fac și ce mă pasionează.”

lucruri abjecte

când am mers în iași un tip cânta în centru o melodie de la daughter
youth la 0:41 versurile mele favorite am tresărit vizibil
m-am întrebat dacă a văzut dacă s-a gândit să cânte mai puternic pentru o secundă
să vadă ce se petrece în mine sau doar ca să las câteva monede în cutia chitarei. 
la trecerea de pietoni e un speaker motivațional cu aspect de vamaiot
îți urează o zi bună îi zice prietenei de lângă tine să zâmbească
își cere scuze dacă a vorbit prea tare suportă cea mai dură ignoranță
iar ziua următoare îți spune iar martiric să zâmbești 
o face și el doar pentru tine.

aici sunt păsări care beau apă fix din locul în care ai stins țigara și tu de la robinet 
fiartă să nu crezi că pici în aceeași capcană 
iar uneori empatizez atât de mult cu ele cu țestoasele moarte în plastic
cu berzele care au o cheiță de doză la gât și cu peștii care se sufocă în acvarii.
tot ce-mi mai doresc e să emulez comportamente să mă simt mai bine 
așa trăiesc situații așa accept și mă rog mai ușor 
să mă învețe cineva să mă detest fericit să nu-mi doresc să iubesc ce nu dețin din mine
să mă învețe cineva să nu iubesc oameni pentru că așa vreau să fiu eu doamne ajută 
doamne ajută

momentul când am intrat în gară unde scria acces interzis
o simulare de morgă sau organizare mortuară toți boschetarii în cel mai subversiv somn
din viața mea mi-am zis că fiecare are nevoie de o clădire 
cu lucruri abjecte din el deschisă pentru oamenii care nu citesc semnele la intrare 
cu el în mijloc dând cu mopul pe hol urmând să dezinfecteze locurile
unde se așază alții în camera de așteptare unde pleacă alții din camera de așteptare
iar după înapoi la cei ce nu te părăsesc niciodată 

butangas

spatele sălii de sport din generală nu se supraveghează din lipsă de transparență 
nu vezi de pe stradă ce se întâmplă nu vezi când te întorci de la magazin cu problemele tale
anxietate pâine și șuncă presată pentru mâine dimineață  
acolo e maxima vizibilitate a distribuitorilor de țigări la bucată care au renunțat la oricare
altă dimineață 
e locul din mine în care sentimentele se vând la fel de neprofitabil privirilor 
care nu au legătură cu mine și așa se creează liniște 
iar în colț de tot e o cisternă butangas de care nu se apropie nimeni
ea reprezintă protecția de care mă bucur.

aici interzicerea apropierii nu mai are sens.
mă gândesc la această zonă cu pericol crescut de explozie și nimic de făcut 
că uneori aș putea să-i fac un locușor în mine și să-i zic a mea 
alteori aș putea să iau o sticlă de kazak și să mă apropii tot mai mult
de tot ce consider bun pentru mine
cu respirație de alcool prost și afecțiune
strânsă ca monezile într-o pușculiță care abia așteaptă să fie spartă.
strânsă ca supapa cisternei de unde ar putea țâșni tot ce nu ne dorim.

când cel mai mare boschetar de aici a zis  asta sunt  am văzut cea mai puternică formă 
de autocunoaștere mi-am continuat zilele fără să mă gândesc la asta 
sau la mine de atunci 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.