Am selectat două poeme semnate de Irina Francisca Ion pentru că mi se pare că au o structură bună, un fir „conductor” foarte bine controlat și un raport aproape exact între emoție și tehnica livrării ei. Poeta deține și instrumente pentru observația obiectelor și relațiilor minuscule, dar și bagheta magică prin care le crește sau le combină în chip neașteptat, sprijinind tot acest proces pe piloni care au și valoare cognitivă deloc de lepădat: „nu se schimbă corabia se schimbă marea de sub” sau „orașele mici sunt pentru cei care pleacă nu pentru cei care rămân/ […] de 7 ani în bucurești întind zilnic mâna spre locul/ unde era întrerupătorul de la baia de acasă”.
Nu îi este străină nici radiografia socio-urbană pe care însă, grefează, într-un mod foarte fin, emoția. Sper că va continua la fel și, de fapt, mă aștept la și mai bine!
Despre ea ne spune următoarele:
„Mă numesc Irina Francisca Ion, am 25 de ani și fac parte din Cenaclul Visceral.
Am absolvit Automatică&Calculatoare, dar poezia a fost dintotdeauna pasiunea mea. Cred că funcționează bine împreună și se inspiră una de la alta, ingineria și poezia.”
foarte multă căldură
vreau să cred că toate straturile astea de iubire
ca o napolitană pot să existe & una fără alta
așa încep eu discursul despre cum sunt ok
& suntem ok să nu-ți faci probleme dacă îți tai
părul mai scurt ești altă persoană e ca și cum noi
nu ne-am întâlnit niciodată eu în tricou în fața
blocului e frig & miroase a fum cum miros doar
vestele bunicilor de la țară iarna a fum asta e o
amintire prefabricată cu tine când nu te mai văd
de atâta zăpadă pune o geacă pe tine/am pus
e o căldură atât de mare când mă gândesc
la lucrurile pe care le poți ține în mâini fără
să le zdrobești sau măcar să nu-și amintească
prune becuri cu led pene de gâscă & scobitori
inima mea e ca inima prunei n-o să-și amintească
oricât de tare o strângi pune o geacă pe tine/am pus
ți-a crescut părul te rog sa îl tai & eu sunt altă
persoană când îți tai tu părul probabil e
corabia lui tezeu întoarsă cu fiecare scândură înlocuită
nu se schimbă corabia se schimbă marea de sub
pune o geacă pe tine irina pune o geacă pe tine
noi nu apucăm iarna asta nu știu de ce îmi tot spui
să pun haine pe mine în iulie e foarte greu să mergi
prin zăpadă cu greutatea tuturor firelor de par pe care
le-ai pierdut pe gecile astea în care mi se topește inima
ca după să le rupi/să îmi cadă de pe umeri una câte una
& poate asta e iubirea să fiu în tricou afară pe viscol
&căldura tuturor straturilor să-mi rămână pe piele
mult după ce am mers pe jos 5 km spre casă
orașele mici sunt mai aproape de centrul pământului
pentru câinele maidanez
care mă conducea noaptea acasă
m-am ascuns în geanta poștașului care aducea pensia
&mama încă mă caută
orașele mici sunt mai aproape de centrul pamântului
acoperișurile și plopii ne zgârie gleznele până la sânge
magazine minuscule vând napolitane & covrigei
pe care nu le cumpără nimeni niciodată văd aceeași
femeie pe strada de 15 ani am văzut când și-a pus
ochelari & când a făcut doi copii blonzi alin & maria
// așa i-am botezat eu acum noi n-am vorbit niciodată
la coadă de crăciun în singurul minimarket deschis vreau să
cred că a zâmbit la gleznele mele înroșite
la ștrandul din parc s-a înecat o fetiță de vârsta mea curentul
a tras-o prin tubul de evacuare eu citeam puiul de i. al. br. voinești
&învățam prima oară la 8 ani să plâng nu doar pentru mine
prin fața casei tobele îmi tocau bucățele din inimă
ca un perforator în timp ce mama pasăre își lăsa puiul să
moară de frig
orașele mici au o datorie nescrisă față de morți
să urmezi tacticos o mașină camuflată de flori
care oprește traficul pe singura stradă pavată
avea ceva din candoarea unui salut militar ne simțeam ca
oamenii mari că doar oamenii mari privesc tragedia
în ochi rigid & solemn și plâng doar după ce a plecat
toată lumea acasă
toți bătrânii din orașele mici se cunosc și își fac inventarul
vara asta două găleți de cireșe zece de struguri
agrișe lemne de foc căni de pomană zmeură hribi
bunica numără câți vecini au murit de pe stradă
într-un carnețel mic îmbrăcat în piele de urs
bunica miroase de la o vreme a griș cu lapte & văd cum
moliciunea sufletului ei migrează spre exterior
orașele mici sunt pentru cei care pleacă nu pentru cei care rămân
copiii murdari de pământ se joacă pe mijlocul străzii
& se uită la mine ca la un geko necamuflat
de 7 ani în bucurești întind zilnic mâna spre locul
unde era întrerupătorul de la baia de acasă
& râd la mușchii mei care n-au plecat odată cu mine
în bucurești nu știu când moare un om
decât dacă e o crimă la știri sau întârzie metrou
nu știu pe cine a iubit
& nu pot să-l privesc direct in ochi
să ochesc cu pușca un nor care îi seamănă
& să merg acasă cu un tramvai aglomerat
în care încep să plâng mult prea devreme
