Dan Negară ne-a trimis două poeme dintr-un manuscris în lucru, despre care mărturisește că îl tot scoate din sertar uneori. Speră că vom găsi ceva frumos în aceste poeme. Dovada e chiar aici, anume faptul că ne grăbim să le publicăm pe O Mie de Semne.
Dan Negară s-a născut în 1989 în Republica Moldova. E absolvent de Informatică Aplicată la Chișinău și în prezent are un job unde scrie cod. Frecventează Cenaclul Republica din Chișinău și a publicat versuri în câteva reviste de limbă română și engleză. A debutat editorial anul trecut, la Editura Paralela 45, cu volumul „triphopuri”.
— 33
———————————————————————-
citesc articole cum să-ți vindeci depresia
și cum să îți vindeci certitudinea
că ai avea depresie un rocker uscat
ca un ciulin împarte broșuri pentru pensionare
și sufletul sufletul ce-i cu el
e țiganul din subterană care cîntă cam pe alături
și nimeni nu-i aruncă bani
o constelație ca un schelet de pește pe bolta putredă
să o prinzi la piept
să te plimbi prin păduri preistorice
să te urmărească cineva pe furiș
o vulpe a alergat pe roșu spre Kew Gardens
eu nu am reușit sunt imun la impulsuri
sănătoase de șarpe de a-mi lăsa pielea în urmă
o strîng toată o reciclez și-mi pregătesc adăposturi
pentru știi tu ce mi-e dor de prima oară
cînd am auzit cu trupul adormind ca un muritor
cînd m-am întins în iarbă o țigară
m-a făcut să amețesc îmi antrenez mușchii
să te uite să te cunoască din nou
stau ud leoarcă în sera cu vegetație
tropicală și sufletul sufletul aleargă
în jurul meu ca un doctor stagiar
în jurul unui băiat crescut de mamă
— pacífico clara
———————————————————————-
în trenul spre Richmond
cineva își desface aripile albe
și poți să-ți vezi sufletul
pe scaunul de alături
ca pe o conștiință aparte
care a rămas pentru toată viața
cu fata cu care a copilărit
stau în ploaie cu o cafea
în parcul de lîngă oficiu
cămașa păstrează amintirea
somnului desființat
în vederea periferică
sting țigara de pantof
și o arunc în tomberon
să facă cîteva cercuri în aer
cum făceau băieții serioși
cînd noi eram puradei
un puști mă urmărește
își aruncă și el bomboana
învingător
am vorbit despre căi de evadare
de liniștire și treptat
o tinerețe tîrzie a luminat
toate străzile orașului
mi-am dat în sfîrșit seama
că merg printr-un ecran protector
de pîlpîiri
prin fiziologia coroanei
care își pierde puterea cu timpul
și la fiecare intersecție am nevoie de tine
să merg mai departe
de forța slabă a unor întîmplări de demult
un pai pentru gîza din băltoacă
un defect neobservat
pentru ce tu ai numi suflet
lucruri sparte în minte
care te-apropie măcar cumva
de natura străină din jur
mă salut cu banca pe care e scris
may 1981 – dec 2017
nothing can dim the light that shines from within
zgomotul gării subțiază ceva înăutru
un fir de întuneric care pulsează
mă năruie în apusurile de vară
de cînd am început să nu mai văd orizontul
cînd se înserează
am lucrat mult prea mult la imaginea ta
în structurile orbitale de pîlpîiri
legînd vîrfuri de munte
într-o armonie medievală
cînd mă întîlneam cu mine
acorporal și pasiv
îmi luam foaie de boală
plecam în vacanțe cu demoni
și sfere kitsch
levitînd peste reziduuri
numărînd săptămîni întregi
cum oile trec pe poduri
seara
vîrfurile copacilor se apleacă
să nu vezi cumva
că iarăși nu am reușit să fac nimic azi
desfacem cîte o bere cineva spune o glumă
rîdem focul e un prieten
mai vechi ca siguranța valuri
pînă la nări
să nu vezi că toată afecțiunea
și dragostea
sunt doar o dorință ascunsă
să fiu cine ești tu
