Aflu, consternat, că un om pe care-l știu încă de când făcea primii pași în poezie, de pe vremea când ne întâlneam la Cafe Deko, cu www.poezie.ro și tot restul, s-a grăbit să plece dintre noi. Prin martie, când am citit la Institutul Blecher, mi-a comentat textele în stilul pe care toți îl știm. Nu credeam că o să fie pentru ultima oară.

Drum bun, prietene.

Adrian Diniș (1986 – 2018)

Cântec de chemat moartea

Cum alții încearcă să-și amintească copilăria
încerc eu acum să-mi amintesc moartea.

Mai întâi ți se ia puterea să-ți iei singur viața.
Apoi nu-ți mai rămâne nici măcar puterea să folosești singur plosca.
Asistentele scutură scârbite cearșafurile în urma ta.
Harta spitalului e desenată într-unul.
Și chipul lui Iisus în glande sudoripare și urină.

Toate țipă, dar nu se aude nimic din ce spun.
Ca și cum ploaia le-a dat sonorul pe mut
mai întâi fulgerul coboară din cer, apoi tunetul.

Un copil se joacă în grădină cu zmeul.
Și-a rupt iar perfuziile.
Când le rupe mereu nimeni.
Ochii pacienților sunt ațintiți la televizor.
Când plouă ca acum transmisia se întrerupe ritmic.
Din când în când se aud înjurături ca niște bătăi de inimă.
Cineva se duce lângă patul lui și ceilalți îi spun cum să miște antena.

Cred că vrea mai bine să moară decât să trăiască așa.
Va paraliza în curând. Copilul scapă zmeul din mână.
Curentul electric cade. Meciul se întrerupe.
Până pornesc generatorul începe.
Gălăgia și plânsul. Scrâșnetul dinților.
Până vine la loc lumina și ajung asistentele se roagă să moară.

Doar când mirosul de căcat devine mai insuportabil
decât mirosul de mort atrage atenţia celorlalți.
Cineva îi aprinde o țigară care să îi lumineze chipul
să vadă dacă-i mort sau nu, apoi cheamă asistentele.

Știu că nici atunci când va paraliza
asistentele nu vor înceta să-l certe.
Când o să moară vor spune că a fost din vina lui.

Cu toții așteptăm cu nerăbdare să se întâmple asta
și noaptea când îi aranjăm perna
am vrea s-o aranjăm pentru totdeauna.
Ne umplem inimile cu tandrețe pentru că în curând
fața lui o să devină fața noastră,
iar patul lui patul nostru.

Nu are decât un fiu care e avocat. Nu vine
decât foarte rar. Azi a salvat un condamnat la moarte.
Azi doctorii i-au spus că nu pot face nimic pentru tatăl lui.
Când am citit – Enigma Otiliei, lecturi obligatorii pentru bac,
ceilalți pacienți s-au strâns
în jurul meu ca în jurul unui copil-profet
și mi-au spus că seamănă cu ăla, cu Stănică Raţiu.

Dar fiul știe mai bine.
În fiecare noapte se visează în tatăl lui
microorganismele care-l descompun.
Tatăl lui e acum un nou-născut
cu malformaţii odioase
căruia nu poţi decât să-i doreşti moartea.
Aici adevărata dragoste-i să dorești moartea.

(poemul, de aici: http://egophobia.ro/?p=9778)
(foto credit: https://www.google.ro/search?q=adrian+dini%C8%99&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiSr6Gr4aPcAhXlIpoKHdQTAdYQ_AUICigB&biw=1366&bih=662#imgrc=vaTZneL9TQrKzM:

gelu diaconu
[email protected]

 

 

 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.