În ultimele zile s-au înmulțit semnalele dinspre Târgul Gaudeamus, astfel încât, prins în plasa celui mai important eveniment de acest gen de peste an, am trecut peste lansarea de miercuri seara de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, atunci când au fost prezentate numerosului public două volume esențiale pentru înțelegerea fenomenului „Rugul Aprins”. Este vorba despre cărțile lui Alexandru Mironescu, „Admirabila tăcere. Jurnal. 1968-1969” și „Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins”, recent apărute la Editura Humanitas.
La eveniment au participat Sever Voinescu, jurnalist, redactor-şef al revistei Dilema veche, Bogdan Tătaru-Cazaban, doctor în filozofie al Universității din București, cercetător științific la Institutului de istorie a religiilor al Academiei Române, Paul Yawer și Marius Vasileanu, îngrijitorul volumelor. Moderatorul întâlnirii a fost Dionisie Pârvuloiu, redactor al Editurii Humanitas.
Iată înainte de toate câteva detalii biografice despre Alexandru Mironescu:
ALEXANDRU MIRONESCU (1903–1973), om de știință, scriitor și filozof, a urmat studii de fizică și chimie la Universitatea din București și la Sorbona, unde și-a obținut și doctoratul. Un al doilea doctorat, în filozofie, l-a susținut la Universitatea din București. A activat ca profesor de chimie în cadrul aceleiași universități, la Facultatea de Științe (1929–1949).
A făcut parte din celebra grupare a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim (București). A fost preocupat de relația dintre credință și știință, precum și de complexul raport dintre cultură și spiritualitate. Persecutat de regimul comunist, este îndepărtat din învățământul universitar (1949) și, mai târziu, va fi arestat și întemnițat (1958), alături de fiul său, studentul Șerban Mironescu, și de alți membri ai Rugului Aprins, sub acuzația de activitate subversivă. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare şi eliberat în 1963.
A desfăşurat o activitate publicistică prodigioasă. În afară de lucrări de specialitate, a publicat romanele Oamenii nimănui (București, 1935) și Destrămare (București, 1939), precum și lucrări cu caracter filozofic și teologic, printre care Limitele cunoașterii științifice (București 1945, republicată în 1992 și 1994) sau Certitudine și adevăr (f.a., republicată în 1992).
Postum, i-au fost publicate romanele Serile singurătății (București, 1996) și Ziduri între vii (București, 1996), un volum de versuri, Poeme filocalice (Slobozia, 1999), un volum de teatru, Ruth. Coborâți la prima? (București, 2003), și câteva cărți de eseuri: Kairos: Eseu de teologia istoriei (București, 1998), Docendo discitur (Constanța, 1999), La scaunul singurătății (Cluj-Napoca, 2015).
Tot postum i-a mai apărut un jurnal de idei, Floarea de Foc (București, 2001 și 2019), alături de volumul Admirabila tăcere. Jurnal, 1967–1968 (București, 2015; Humanitas, 2019). Următoarele volume ale jurnalului său se află în curs de publicare la Editura Humanitas.
Întrucât vorbim despre un eveniment derulat acum două zile, am să mă rezum să reproduc aici o parte din discursul lui Sever Voinescu ținut în timpul lansării, sfătuindu-i pe cei care doresc să vadă și să asculte întreaga desfășurare a serii de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu să acceseze pagina de facebook a Editurii Humanitas.
Sever Voinescu
„Una dintre cărțile pe care le lansăm se numește Admirabila tăcere. În România de astăzi să lansezi o carte care se cheamă astfel poate să pară fie inadecvat, fie sfidător. Sfidător în sensul bun. Ei bine, această carte, împreună cu cealaltă, nu este în niciun fel inadecvată, pentru că vorbește despre ceva ce niciodată nu iese în afara interesului, niciodată nu cade în desuet.
S-a vorbit aici și s-a rostit adesea în legătură cu Alexandru Mironescu cuvântul om. Mi-am adus aminte că undeva, într-unul din jurnalele lui, are următorul gând tulburător: «Ce greu e să fii om din moment ce însuși Dumnezeu a devenit om doar o singură dată». M-am gândit deodată că, până la urmă, un jurnal precum acesta, Admirabila tăcere, vorbește despre cum Alexandru Mironescu a putut fi un om, în istoria pe care a trăit-o, în propria lui biografie. Când spun om mă refer, evident, la o deplinătate spirituală.
La un moment dat Alexandru Mironescu se gândea să-și intituleze jurnalul Fântâna lui Iacob, aceasta fiind acel adânc în jurul căreia sau din care Mântuitorul a promis lumii întregi cuvinte vii. Acest jurnal intitulat Admirabila tăcere, care în mintea autorului s-ar fi putut foarte bine intitula Fântâna lui Iacob, este de fapt o culegere de cuvinte vii, o culegere de gânduri și de experiențe într-o asemenea măsură majore încât reașază în mod categoric și bine întemeiat verticala unei ființe umane.
Faptul că Alexandru Mironescu comentează, povestește o grămadă de lucruri despre filme, despre muzică, despre cărți, despre oameni pe care-i întâlnește, despre prieteni, îmi evocă un gând care era, cred, prețios întregului grup de la Rugul Aprins, și anume această – și acum o să folosesc expresia părintelui Andrei Scrima – centralitate care se deschide către tot.
Singura șansă pe care un om o are să cuprindă lumea, întreaga existență, este să se așeze într-o centralitate, să fie fix, ferm, așezat în ceva. Dacă te așezi într-un anumit ax al existenței, ferm, și te rezumi la el, te închizi în el, ai ratat lumea. Dacă, dimpotrivă, te risipești, te duci după vânturi, încercând să cuprinzi întreaga lume în spatele ei, în spatele fenomenelor ei, nu reușești să faci asta niciodată, dar te și pierzi în ea.
Acest jurnal este, după părerea mea, una dintre cele mai înalte lecții, cele mai frumoase lecții despre cum poți înțelege lumea, cum te poți raporta la lume fără să te pierzi în ea, rămânând în ea tu însuți. Iar ceea ce îți dă până la urmă această putere, această vigoare, spune Alexandru Mironescu, este experiența mistică.
Alexandru Mironescu s-a așezat sau a făcut parte dintr-o generație de oameni care este exemplară pentru noi și îmi pare rău că vorbim destul de puțin despre cei care după 1947 au rămas în România. Noi vorbim, sigur, întotdeauna, despre generația interbelică, automat, reflex, despre Cioran, Eliade, Noica, Ionescu, vedetele firești ale acestei generații.
Îndrăznesc să spun însă că mi se pare cu adevărat eroică această generație care se exprimă prin cei care au rămas și care au răspuns într-un fel incredibil presiunii la care istoria i-a supus. Alexandru Mironescu face parte dintr-o mulțime de intelectuali, dintr-o mulțime de oameni absolut remarcabili, care într-un fel i-au împărtășit destinul.”
